Acum și aici, nimic nu m-ar fi putut atinge. Cu excepția luminii care sărea din mare direct pe pielea arsă, plină de cicatrici. Aș fi luat cu mine oriunde acea lumină întreruptă de valurile sparte calm de dig. Aș fi purtat-o cu mândrie ca pe-o damă de companie la brațul meu, pe care trebuia să o plătesc, în fiecare dimineață la răsărit, cu frânturi mai negre din suflet. Cu timpul, ea ar fi devenit din ce în ce mai frumoasă și strălucitoare, iar eu din ce în ce mai insipid. Devenisem mult prea negru și urâcios pentru ca razele să mai poată pătrunde și încălzi ceva dincolo de carcasă. Contemplam aceeași barcă din larg, proptită de zile întregi în aceeași poziție. O verificam seara și dimineața mai mult ca un salut, iar ea îmi răspundea prin lumini colorate. Obișnuiam să cred că cineva s-a decis să locuiască acolo, plutind în derivă la nesfârșit și întorcându-se după lună în același loc pentru a saluta muritorii de pe țărm. În alte zile povestea se transforma.

Eram liber să-i ofer orice identitate aș fi dorit și să schițez orice destin. N-ar fi obiectat niciodată, nici nu mi-ar fi sugerat altceva. Se lăsa curioasă în voia păpușarului, nerăbdătoare să încerce personaje și traiectorii noi din același punct fix de pe linia orizontului.