dnzDurerea Mării...

Acoperă-mă Mare cu zestrea ta de aramă, turnând mercur în sânge și în valuri pat de teamă în care îți ascunzi amarul de gutuie, plouat pe buza nopții cu perle de tămâie.

Arată-mi puritatea neputinței tale ce îmi întinde palma ridată de metale, sub care viețuiește abisul veșniciei născut de alge moarte sub platina magiei.

De ce mânia sumbră a cailor sihaștri, îți pătrunde pieptul țesut de aștri albaștri... când mâna ta devine căuș de scoici pribege, veninul din privire nisipul îți culege.



Când imnul tău sărat, adâncul ni-l colindă... eu frâng din ochii tăi tăcerea mea timidă în pașii măsurați de clipe rătăcite  prin care vremea plânge, brăzdată în vieți ciobite.

Doar rocile de zgură ce ți-au săpat mormântul, își jeluiesc Stăpâna când tremură pământul cu marmură în vene cad Zeie din Tartar de doliul tău Regină cu sufletul hoinar...


Noapte de jad...

Noaptea mea cu ochi de ceară din abisuri rătăcite, ivită din Luna-Mamă și din Tată de Luceferi, născând dafii din gravura viselor noastre pierdute pentru care săruți teama când cu patimă ne suferi.

Ți-aș croi din mantia Mării alinare pentru suflet să îți fac din crini cunună, să te învălui în opal, să îmi fii salvarea vieții strâns legate în metal, muza mea cu trup ca jadul și cu fața prinsă în voal.

Când pășești aleea morții,  iriși să îți deschidă pleoape, tu cu jindul ce orbitează chipul tău în Flori de Aur, fii a mea Magie Pură ce apune în Edenul luminat de Sori de Laur...

Iartă-mi inima ca plumbul și tăișul din cuvinte pentru care îți frâng dorul de poveștile cu farmec ce îmi cutreieră cetatea adâncită în vorbe sfinte, ce îmi arde jar în pieptul însetat de un dulce cântec.


Inimă de plumb

Biată inimă de plumb frântă în ghimpii de aramă, azi îți curge Sânge Negru când îmbraci ursuza teamă făurită de abisul unui suflet ca pelinul ce îți întunecă privirea delicată cum e crinul.

Scumpa ta senină voce ne împresoară noaptea sură, domolindu-ne necazul în mercurul ce ne fură tot azurul din pomada vieții noastre frământate de strigoiul cel ponegru în posaca sa cetate.

Bunătatea ce îți pătrunde prin arterele aprinse de jăraticul din vatra sentimentelor nestinse, se încunună cu donjonul unei fortărețe moarte, unde ne aleargă dorul îndrumat de calde șoapte.

Când rămâi la fel de rece purtând spini în loc de gene, chipul tău cu ochi ca mura, crunta lacrimă ne cerne și ne arată ploi de îngeri în căușul sorții tale ce își plânge seaca triște îngropată în surda jale...



Eclipsă...

Am frânt Lumina unui suflet de aramă care înalță palma dincolo de stele, lăsând amarul în rugina unui an cu pașii mari și zâmbetele grele.

Ne plouă sufletul în curcubee de speranță când grijile sunt moarte în fronturi de trăiri, iar glasurile vage în cripta lor așteaptă un soare de cobalt în pături de sclipiri.

Infernul ne străpunge cu dinții lui de alamă însetați de sânge și pofta de metal, care umblă straniu prin venele schimbate într-o luptă sumbră fără de final.

Oameni fără inimi sub roba neputinței ce își îmbracă chipul în durerea sorții și  alungă pacea în focul veșniciei arzându-ne cu spaimă lacătele porții.

Păsări de oțel pierzând în jocul vieții ce marchează lumea în Febra Empatiei de a urma strigoii în iadul care stinge cu ultima suflare, Flacăra Magiei...


E iarnă și vifor...

Răsuflu aerul sfios ce îmi răcește sângele în vene cu o speranță înghețată de-un vifor infernal, pășind cu dor peste al iernilor descântec ce așterne încet în căi de munte, mituri fermecate printre copacii reci și goi.

Îmi văd destinul săgetat în ploi de vise, în zbor cu fulgii mici de nea, eliberând o vrajă în clipe rătăcite, din care timorată îmi făuresc o stea.

Parcă și cerul se mai lasă dus de aripi, peste frăgarul legănat de umbra morții...
Sub care uraganul se întețește, învăluind cu frică mâinile nesorții.

Și gerul îl frământă cu nădejde, arțarii se apleacă grei la sol când frigul meșterește-n porți un lacăt și ne închide în temnițele lui Eol.

E iarnă seacă și târzie afară, cernută parcă-n suflete de plumb cu gustul ambrei ce înfioară brazii, peste al ceții creștet sumbru și tăcut...


Ochi căprui...

Ochi căprui cu pleoapa apusă ca o plapumă de stele peste a irișilor punte, făuresc din sori inele ce se înalță spre pupile ca măslinul din obrajii unei muze și din buze ca pelinul.

Orizontul de alamă al retinei voastre scumpe, ne împresoară universul din pomada unui ghimpe ce îngăduie lumina să răsară printre gene ca un înger înspre raiul meșterit în bolți perene.

Mama Noapte vă pătrunde prin arcadele sculptate în argintul unor pietre de zeițe sărutate, pentru care luna plânge cu a lacrimii ofrandă, dăruită de luceferi în cristale de lavandă.

Pata Sorilor de Laur vă încălzește cristalinul apăsat de umbra morții și de scorpii cu veninul însetat de sânge negru din al venelor păcat pentru care ulmi de aramă, sobra jale v-au pictat...



Duh

Cade luna pe sub ramuri în otrăvuri de otavă, încolțind sfioase Ere cu suflarea ei bolnavă ce ne stinge, ne învie, ne alungă teama grea de vampiri cu stei în brațe și grifoni cu ochi de lavă.

Oh... ce sânge fără vene se mai zbate să existe între lumi unde oștirea bea amarul sorții triste, irosind nectar de zeie cel de-al nopților driade ce se nasc pe al sihlei umăr, tremurând prin heliade.

Ne conduce fumul negru ca o bestie însetată spre naiadele din umbra aurie și uitată, unde trestii își doboară farmecul în bolți de iazuri cu săgeți și arbalete muritoare în talazuri.

Moare sufletul pe aripi de gargui cu pleoape închise, suspinând în agonia perlelor cu alai de vise ce ne îmbracă în veninul adunat printre artere de Stăpânul și Cruzimea unui Duh fără putere...



Vrajă de Lună...

Pășesc ușor pe malul apelor stinghere, când bezna își îmbracă sinea moartă, născută de argintul genelor de Lună, purtată de luceferi cu marama albă.

Aud prin șoaptele ce tânguie abisul, o voce subțirică, cuprinzând infernul care ne răpește stelele de aur și își țese clipe, abolind misterul.

Când apele sculptate în matca lor adâncă își pornesc revolta,  dincolo de creste, mă avânt cu aripi de păsări călătoare, înspre cerul negru cu pleoapele celeste.

Îmi înec destinul prin spațiul ce ascunde stele căzătoare cu rocile de fier, prin portaluri sumbre cu magii albastre și poteci de ceară în umbre de eter.

Magii mă așteaptă cu luntrea pregătită, să urmăm pustiul unde cântă Zâna ...
peste Marea Roșie și-un munte de aramă ce o îmbrăzișează și-i întinde mâna.

Vraja ne înalță pe toți la pieptul Junii, când durerea sună cu tonul sfâșietor, pătrunzând menirea ce îngroapă seara în nisipul rece, cu unde de fior...