yy„Poezia e despre noi... / apoi am plâns / și plânsul nostru / a umplut cerul / și ne-am luat în brațe, / s-au rostogolit privirile / și-au crescut muguri” spune cu mândrie Mihaela Huțanu în volumul de poezie pe care îl semnează apăsat împreună cu Nicolae Toma, „Niciodată nu vine prea târziu”, apărut la Editura Castrum de Thymes, din Giroc, în 2020.
    Da, din privirile lor au crescut „muguri” de vers, oferind cititorilor confesiunile a două suflete – sferă a plenitudinii iubirii.
    Apărut ca o lumină la capăt de tunel, într-un an în care oamenii au fost îndepărtați unii de ceilalți, volumul demonstrează puterea dragostei, a cuvântului ce leagă strâns, a muzicii intrinsece din sufletele dornice de întregire.
    Conștientizarea rolului poetic le revine amândurora, astfel că asiști la un vals, într-o imensă sală de bal în care unica pereche umple privirea prin executarea impecabilă a pașilor exersați de nenumărate ori...


    Puțin sceptici prin acel „niciodată” din titlu (care apasă greu un suflet însingurat), pornesc cu dreptul („Niciodată să nu spui niciodată”) în valsul ce-i unește, descoperindu-se, strângându-se în brațe, șoptind inimă lângă inimă valsul iubirii.
    Confesiunea lui Nicolae Toma, aflată la început („Dacă aș putea să nu te mai iubesc / Ca toamna asta alta nu ar mai fi/ Dacă aș putea să nu te mai iubesc / Aș striga pe străzi în gura mare / Libertatea de-a nu te mai iubi”) transferă cititorul în planul suferinței covârșitoare a iubirii. Iubirea e „dulce chin”, liniște și neliniște, durere și plăcere, dorință și renunțare, frământare întru creație („Iubirea niciodată nu vine prea târziu / nu bate la uși închise / și nu intră prin ferestre deschise /... / stă și privește așteaptă secunda / așteaptă când inima ta este deschisă / când inima ta cheamă nemărginirea”), fără de care nu ar exista nimic.
    Dorința, dorul, pasiunea, împlinirea prin drag copleșește sufletele celor doi, unindu-i într-o sferă ce, rostogolindu-se, capătă noi valențe, puteri supranaturale ce o trimit în veșnicie („O iubire mereu iubire ce nu se mai satură / Să bea apa cea pură de la fântâna cu ciutură / Plină cu inimi ca niște baterii / Pentru o iubire veșnică / Mereu moștenită de cei vii / Mereu reînverzită / Cu aureolă de sfânt” – Nicolae Toma).
    În viziunea bărbatului, femeia iubită e unică și de neînlocuit („Prima femeie / Pe care am iubit-o.../ Și s-a mutat în toate femeile / Pe care le-am iubit”), „eternul paradis”, oferă „curajul omului îndrăgostit”, pecete de foc („mângâi cu palma locul unde ne-am iubit / corpul tău a lăsat o urmă / în inimă și așternut pe care nu pot s-o mai uit”), amprentă ce suprimă răul („numai eu te caut cu disperare / prin gânduri și prin vise // Te iubesc tot timpul / și azi și mâine / până când cerul și pământul / se vor contopi peste mine”), dragostea târzie și matură, acel vis al fiecărui muritor („În deșert ne poartă visul / răspândește prin nisip / o iubire milenară / născută dintr-un privit!”).
    În întâmpinarea dorinței de dor și drag vine femeia iubită, acea unică și indestructibilă forță a melancoliei toamnei, a dorinței uitată latent și în mod voit în așteptarea jumătății pereche („Dorul meu cu dorul tău umblă / năucite tot de dor / prin aste timpuri șterse, prăfuite, / în urma lor cresc câmpuri / cu dorințe arzânde”), implorând parcă fiece clipă împreună („Iubește-mă astăzi și mâine / și în fiece zi vom trăi / ai răbdare multă cu mine / un sălbatic domesticit de tine într-o zi”).
    Un lucru firesc care înalță și divinizeză trăiesc cei doi poeți, părtași ai aceleiași culpe comune, aceea de a iubi fără restricții, în lumea strâmbă și imperfectă („Iubește-mă în timpul care vine / și-n zilele cu ploi răbdarea ne va ține / pe noi cei doi frumoși sălbatici / domesticiți de-acel mut grai plin cu iubire” – Mihaela Huțanu).    
    În „De Profundis”, Oscar Wilde spunea că „iubirea e hrănită de imaginație prin care devenim mai înțelepți decât ne știm, mai buni decât ne simțim, mai nobili decât suntem, prin care putem vedea Viața ca un întreg; prin ea și numai prin ea, îi putem înțelege pe ceilalți atât în relațiile lor reale, cât și în cele ideale. Numai ce e frumos și frumos conceput, poate hrăni Iubirea”.
    Cu această însuflețire și trăire de taină a iubirii reale, au căutat și cei doi autori ai volumului de față să ne împărtășească suflul viețuirii în doi, acea comuniune pe care mulți nu o află niciodată. Sfera lor curată și luminoasă nu lasă loc de echivoc, a fost așezată cu penița înmuiată în suflet, într-un volum ce îți taie respirația („respir iubire...” – vorba unui cântec) și te îmbogățește spiritual, convingându-te că iubirea există, nu e doar un concept sau temă poetică.
    Dorința, pasiunea ce îi animează pe îndrăgostiți sunt pietre de temelie pentru iubirea supremă („Timpul a ros neîncetat în trupurile noastre / amestecându-ne în mijlocul cuvintelor fără sens, / acum trăim intens plăcerea / iubirea clocotește, deasupra sunt aburi, / ne stingem pornirile fără regrete / căci știm că pentru noi / nu e târziu. / Ne-am chinuit dar nu ne-am împotrivit, / ne-am chemat peste fire / salivând în tăcere după miracol, / nu am permis instinctului să ne condamne / ne-am așteptat... / Să ne putem iubi murind” – Mihaela Huțanu).
    Găsiți de voia sorții, reîntregiți în sfera lui Yin și Yang, Mihaela Huțanu și Nicolae Toma au scris cel mai frumos poem al vieții: Iubirea.
    Luminozitatea versurilor, așezarea lor cuminte în metafore și imagini de un frumos absolut, încântă multitudinea simțurilor, oferind revelația minunii din om. Sufletele zâmbesc șugubăț, descoperind două firi complementare ce recompun culoarea iubirii sau, după cum spunea autoarea „două sincerități care erup din carnea ființei umane și sub această influență vorbesc despre ei într-o liniște tămăduitoare...”
    Confesiunea lor, făcută lumii întregi, obligă cititorul să dea frău liber imaginației, dar mai ales sentimentului primordial cu care Dumnezeu a înzestrat omul („iar dragoste nu am, nimic nu sunt” – Sf. Apostol Pavel).
    O dată făcută confesiunea, cititorul e obligat să se privească în oglindă și să împrumute pașii valsului perechii îndrăgostite... ușor, lin, până ce muzica inundă ochii cu lacrimi de fericire.
    Lumina acestei cărți să vă lumineze ochii, cititorilor!