imc            Conceptul de ,,literatură pentru copii” este unul dintre cele mai discutate și controversate subiecte. Uneori, acestui gen de literatură îi este contestată până și existența lui în raport cu alte genuri literare. Totuși, literatura pentru copii există, iar acest lucru este demonstrat, mai ales prin lucrarea lui Hristu Cândroveanu. Autorul afirmă în: ,,Literatura română pentru copii. Scriitori contemporani” faptul că aceasta este o literatură formativă, mai exact ,,suma, ‹‹întruparea›› nostalgiei vârstei noastre dintâi pe care o purtăm în noi, cu noi, fiindcă în definitiv rămânem toată viața niște copii mari, tânjind perpetuu după o arcadică, neuitată și mereu necesară ‹‹recreație mare››... Și ar fi fost o tristețe și nefericire - să nu putem rămâne așa!.”  Totuși, teritoriul ei pare să fie dilatat pâna la dispariția granițelor fața de alte domenii ale cunoaşterii, fie îi este contestată însăşi existența ei în raport cu alte genuri literare, după cum a afirmat și un critic italian, Benedetto Croce (1866-1952) că; ,,micii cititori preferă cărțile mediocre, întrucât ei nu ar avea capacitatea de a înțelege specificul literaturii ca artă, fiind impresionați, în primul rând, de ceea ce numim, ‹‹aventură››, adică de acțiuni palpitante, ciocniri războinice.

Dimpotrivă, Anatole France (1844-1924) îşi exprimă încrederea în spiritul critic al copiilor, care resping scrierile lipsite de fantezie şi pe cele vădit moralizatoare.”
În ceea ce privește evoluția literaturii pentru copii, ,,aceasta îşi trage sevele din fenomenul literar universal, constatându-se o periodizare a acesteia, la fel cum se poate urmări acest lucru în marea literatură. În general, când ne referim la literatura pentru copii, putem cuprinde: ficțiune, poezie, biografie, istorie. De asemenea, include: ghicitori, fabule, mituri, basme, poveşti folclorice. Lucrările literaturii antice, precum povestirile lui Homer, sunt adesea adaptate literaturii pentru copii datorită formelor lor narative simple.”
Mai târziu, în Evul Mediu au existat niște lucrări destinate părinților, cărți, care cuprindeau sfaturi și instrucțiuni despre cum să-și crească copiii, însă nu se poate vorbi chiar de o literatură pentru copii până în Renaștere. Toate operele apărute în perioada respectivă erau mai mult pentru adulți, întrucât rolul copiilor în societate era minimalizat. De pildă, astfel de scrieri, ar fi lucrările cu caracter pedagogic ale lui Francois Fénélon, scrieri care au drept scop educarea elevului său. Una dintre acestea este ,,‹‹Telemaque›› sau ‹‹Călătoriile lui Telemah››, o lucrare modernă a ‹‹Odiseii›› lui Homer, în care ironia și spiritul fin o fac plăcută la lectură, în special adulților.”  Astfel, pe lângă lucrările lui Fénélon, putem să mai enumerăm și din literatura Medievală și de Răsărit a Europei niște cărți asemănătoare, precum: ,,Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon”, o operă bizantină, ,,Învățăturile cneazului rus Vladimir Monomah către fiii săi”, o operă slavonă, dar și o operă românească, ,,Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”.
Totuși, întreaga literatură modernă pentru copii își are originea în Renaștere, înflorind între secolele XIV-XVI în lumea vestică, înaintea cărora singurele surse erau Biblia și clasicii latini și greci. Odată cu inovația tehnologică, mai exact, invenția tiparului, a avut loc apogeul literaturii pentru copii, care a devenit un subiect proaspăt pentru micii cititori. De pildă, în spațiul englez, William Caxton a fost primul care a editat în 1477 ,,Cartea Reverenței sau Cartea bunelor maniere”, o colecție de rime care stabilește patru reguli care duc spre un copil bun. În secolul al XVI-lea, apare o carte numită ,,cartea de corn”, care de-a lungul timpului a fost introdusă în învățământul primar, întrucât conținea alfabetul, rugăciunile adresate Domnului, numerele romane și alte informații utile educării și dezvoltării copilului.
            La finalul secolului al XVI-lea, Charles Perrault a publicat o colecție de basme, dintre care cel mai cunoscut din toate timpurile este ,,Scufița Roșie”, operă care i-a adus autorului popularitate, dar l-a și reținut ca fiind un scriitor specializat în literatură pentru copii. După Perrault, urmează un regres de aproximativ un secol al literaturii pentru copii, întrucât societatea din acele vremuri nu era preocupată neaparat de psihologia și preferințele celor mici. Este important de menționat că în anul 1782, la Paris a apărut o revistă de literatură pentru copii, care se intitula ,,L'Amis des enfants”.
            Mai târziu, copilul apare în calitate de personaj literar, iar copilăria apare ca un teritoriu fabulos și fantastic, în care omul se dezvoltă și se descoperă pe sine însuși, aparținând, astfel, Epocii Moderne. Abia în secolul al XVIII-lea, odată cu scrierea lui J. J. Rousseau, ,,Emil sau despre educație” și cu apariția unui nou curent artistic (romantismul), sunt relatate scrieri despre copii și personaje demne de reținut. Prin acest roman, a fost descoperită copilăria, vârsta formării personalității fiecărui individ. Grație acestei opere s-a creat o nouă tendință înclinată spre cunoașterea psihologiei copilului, a caracteristicilor specifice vârstei și a altor trăsături definitorii ale copilăriei.
             În ceea ce privește genurile literare, atât genul liric, cât și genul epic fac parte din literatura pentru copii. De pildă, în acest sens, este romanul (genul epic) al lui Victor Hugo, ,,Mizerabilii”. Francezul a schițat primele personaje-copil, precum Cosette, o fetiță orfană, salvată de Jean Valjean de la familia Thenardier și crescută de acesta până la căsătoria cu Marius. Micii cititori sunt sensibilizați de soarta tristă a fetiței, care e umilită de familia ei și tratată ca o servitoare. Copiii nutresc pentru acest personaj milă și compasiune, dar și fericire pentru că viața fetei se va schimba în bine. Cât despre celălalt personaj-copil din romanul lui Victor Hugo, Gavroche, el sugerează o altă tipilogie, și anume cea a ștrengarului parizian care va muri pe baricade în timpul revoluției franceze. Deci, literatura franceză pentru copii are un puternic impact asupra celorlate literaturi europene.
            După Victor Hugo, în secolul al XIX-lea, accentul asupra copiilor este din ce în ce mai evident, lucru care reiese din interesul autorilor de a scrie literatură pentru aceștia. Astfel, îi putem aminti pe: Hector Malot, cu cartea ,,Singur pe lume”, pe romancierul englez Charles Dickens, cu ,,David Copperfiel”, pe clasicii ruși A.P. Cehov, cu povestirea ,,Vanika” și pe Maxim Gorki, cu trilogia autobiografică, ,,Copilăria mea”, ,,La stăpân”, ,,Universitățile mele”, pe italianul Edmondo De Amicis, cu lucrarea ,,Cuore”, pe englezul Mark Twain, contemporan cu Charles Dickens, cu lucrarea ,,Aventurile lui Tom Sawyer”. Cartea lui Mark Twain amintește foarte mult de opera lui Ion Creangă ,,Amintiri din copilărie”, scrisă mult mai târziu decât opera lui Mark Twain. În literatura franceză, pe lângă Victor Hugo, mai târziu, un alt reprezentant de seamă al literaturii pentru copii a fost și Alain-Fournier. Acesta a scris un roman al copilăriei și al adolescenței, intitulat ,,Cărarea pierdută”, în franceză ,,Le grand Meaulnes”, apărut în 1913. În mare parte, lucrarea se bazează pe un puternic caracter autobiografic.

Bibliografie
1.    Cândroveanu, Histru, Literatura română pentru copii. Scriitori contemporani, Editura
             Albatros, București, 1988.
2.    Vistian, Goia, Literatura pentru copii și tineret – Modele formative, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2000, p. 11.
3.    Morar, Olga, Literatura română pentru copii până la 1940, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2009.