Iulia Maria Ciherean           În ultimul timp, tot mai mult se pune accentul pe cunoașterea valorilor, obiceiurilor și tradițiilor folclorice românești. Interesul oamenilor s-a manifestat în a cunoaște aceste manifestări din trecutul nostru istoric și folcloric, precum și rezistența lor în timp, care a cunoscut diverse modificări.
           În studiul ,,Folclor literar românesc”, se afimă că: ,,Folclorul românesc […] cuprinde un sistem de credințe și obiceiuri populare, precum și un tezaur de valori artistice, concretizate, mai ales, în poezia și proza orală, în muzica și dansul popular. Acest patrimoniu cultural, cu toate manifestările lui variate, constituie un capitol amplu de o deosebită valoare a întregii culturi românești, […] ce a continuat să se dezvolte în epoca modernă, asigurând culturii scrise substanța originalității ei etnice.”  Astfel, comunitatea rurală a fost păstrătoarea principală  a acestui patrimoniu cultural, pe care l-a valorificat, pe care l-a transmis generațiilor viitoare și pe care l-a îmbunătățit constant prin crearea unor forme noi.


           Astfel, tradițiile și obiceiurile au funcționat și încă funționează, în special, în mediul rural. ,,Satul, ca mediu geografic și social, a fost, pentru țara noastră, principalul cadru al dezvoltării fenomenelor folclorice.”  Satul constituie o structură socială bine organizată, dinamică, cu relații puternice între indivizi și între indivizi și colectivitate. Ideea de uniune e regăsită cu regularitate la sat. ,,Structura socială a satului, de la structura familiei până la cea a întregii colectivități (rudenie, vecinități, pături sociale), joacă un rol important în formarea orizontului cultural-artistic […].”
           
            Obiceiurile se împart în 3 tipuri: a) obiceiuri calendaristice de peste an; b) obiceiuri nelegate de date fixe; c) obiceiuri ale vieții de familie.   
           Obiceiurile calendaristice de peste an se împart în patru cicluri care corespund celor patru anotimpuri: obiceiuri de primăvară; obiceiuri de vară; obiceiuri de toamnă; obiceiuri de  iarnă.
            Sărbătorile de iarnă încep odată cu data de 30 noiembrie și țin până la data de 7 ianuarie, când se sărbătorește Sfântul Ion.  Acestea ocupă, datorită amplorii lor, un loc deosebit în cultura românească. Tot intervalul de timp (30 noiembrie - 7 ianuarie) este alcătuit din numeroase tradiții, obiceiuri și datini. Creația folclorică specifică acestor sărbători este colinda. În zona Hunedoarei, se colindă de la prinderea Postului Crăciunului (15 noiembrie) și până la Sântion (Sfântul Ion, 7 ianuarie), inclusiv. Înainte și după această perioadă nu se colindă sub nicio formă.
             Dintre obiceiurile de iarnă, amintesc de: Colindat, Jocurile mimice (Plugușorul sau Buhaiul, Vasilca), Turca, Brezaia, Jocurile cu măști, Vicleimul sau Irozii. Dintre toate aceste obiceiuri de iarnă, cred că cel mai important este Colindatul, care deschide ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor Anului Nou. Obiceiul de ,,«a colinda» însemna, de fapt, a merge din casă în casă cu diferite urări. […].”  Acest obicei funcționa și încă funcționează și în prezent ca o adunare, ca un grup de indivizi care ,,ura în numele tuturor, fiecăruia, propițiind belșug sau acordând protecție, implicit, întregii comunități.”  Repertoriul colindelor este unul bogat și divers, fiind compus din mai multe tipuri de colinde adresate unui public numeros: colinde pentru fete, colinde pentru feciori, colinde pentru preot, colinde pentru ciobani, colinde pentru vânători, colinde pentru pescari, colinde pentru sfinți, colinde pentru bătrâni, colinde pentru gazdă, colinde pentru mulțumire și altele.
             La începutul iernii începe ciclul unor sărbători străvechi, ce au loc pe parcursul a trei zile (4, 5 și 6 decembrie), ,,consacrate  vărsatului, o boală deosebit de primejdioasă, mai ales în mediul sătesc. În arealele etno-folclorice românești, sărbătoarea are o mulțime de denumiri, cele mai multe pierdute astăzi: Bubatul, Zilele Bubatului, Sărbătoarea Bubelor, Borboasele, Vărsata, Varvara, Barbura, Savele.”  În satele hunedorene, doar în unele localități, sărbătoarea mai are denumirea de Sfânta Mare Muceniță Varvara, o multiplă protectoare a copiilor, a mamelor, a fetelor tinere, apărătoarea tuturor bolilor vărsatului. Tot în satele din județul Hunedoara, cultul Sfintei Varvara este în strânsă relație și cu ocrotirea minerilor, existând numeroase credințe și obiceiuri legate de cinstirea sărbătorii.
            Celebrată la data de  4 decembrie a ficărui an, Sfânta Varvara (sau Barbara, în unele zone, de unde și toponimul actual al satului Troița - Barbura ) este considerată patroana minerilor, ,,ca duh al Pământului – în primă fază. În cea de-a doua, de reprezentare mitică, este înțeleasă ca fiind apărătoarea vărsatului, a bubelor și a altor boli molipsitoare ale copilăriei.”  Ambele paliere ale sărbătorii fac parte din triada vărsatului (4 - 6 decembrie), formând spectrul unor rețineri și ofrande utilizate pentru a combate spiritele răului, în special, pe cele purtătoare de boli.
            Sfânta Varvara se ținea pentru vâlva băii, ,,și în acest caz, atributele unui sfânt creștin trec asupra unor ființe mitologice arhaice.”  Legat de această idee, există și o legendă, în care se povestește că, pentru a o salva pe Sfânta Varvara, o stâncă s-a deschis, primind-o înăuntrul său. Datorită acestui fapt, i s-au tribuit puteri supranaturale și de aici și legătura puternică cu minerii. Astfel, ,,Vâlva domină mitologia Apusenilor. Ea revine obsedant în diferite producții folclorice, fiind tipică, iar în același timp, ilustrativă pentru mentalitatea populară, specifică unei anumite vârste cultural-etnografice. Vâlva este o permanență a viziunii folclorice din această zonă, fiind asimilată cu o ființă cu puteri supranatuale, atotputernică și care poate dirija destinele umane. Mai mult chiar, în spațiul cultural al Apusenilor, vâlva le-a înlocuit pe celelalte ființe demonice în restul zonelor etno-folclorice, dominând copleșitor imaginația oamenilor.”  
            Vâlva a fost receptată ca fiind un simbol al forțelor naturii, un duh al pământurilor întregi. Se credea că fiecare loc, fiecare casă, dar mai ales, fiecare baie (mină) are o vâlvă. Totodată, se credea că ,,vâlva băii sălășluiește în cotloanele cele mai întunecate și mai pustii ale minelor, arătându-se minerilor în ceasuri tăinuite și în momentele de singurătate.”  În trecut, nu se mergea la baie, deoarece în această zi aveau loc diverse accidente grave, unele chiar mortale. Unii mineri din Țara Zarandului, din minele de la Crișcior (județul Hunedoara) nu intrau în galerii și sărbătoreau ziua Varvarei prin diverse mese festive, cu mâncăruri alese și cu băutură. În dimineața acestei zile, minerii mergeau la slujbă, la biserică. În unele sate din zona minerească a Certejului, se credea că Sfânta Varvara ocrotea oamenii de trăsnete, de grindină și de vânturi puternice. O relatare a unui localnic din Măgura Certejului, ne spune că de ziua Sfintei Varvara: ,,cine știe oarece semen poate găsi aur în mină, după cum bate cu ciocanul, iar ziua de 4 decembrie să fie declarată <<zi a minerului>> și serbată peste tot în localitățile minere.”  
           A doua viziune legată de sărbătoarea Sfintei Varvara este cea legată de magia terapeutică, a ritualurilor specifice bolii vărsatului și combaterea acestei boli de temut pentru satele românești. În Ținutul Orăștiei, în satele Sereca, Cucuiș și Măgureni, ce aparțin comunei Măgura, exista o credință interesantă legată de Sfânta Varvara. Despre ea se credea că-i ,,o stea de lângă lună și luminează luna ca să vadă pe unde merge pe cer, că are putere de la Dumnezău” , după cum recunoștea o localnică din Cucuiș.
           Un alt localnic din satul Dobrești, din Ținutul Momârlanilor a afirmat că sărbătoarea Vărsatului era organizată doar de femei: ,,cât am fost mic, Sfânta Varvara era ținută doară de muierile și de fetele tinere, să ferească pruncii de boli de molipsit.”
           Alte credințe deosebite legate de sărbătoarea din 4 decembrie se întâlneau în Țara Zarandului, în satele comunei Ribița. Astfel, femeile în vârstă aveau obiceiul de a descânta pentru ,,bolnavii de bube”, folosind un ritual anume, ezoteric, cunoscut doar de cele ce descântau: bolnavul trebuia să stea întins în pat, pe o parte, având în mână o furculiță, cu un fir de sorg dintr-o mătură, cu câteva fire de păr dintr-o perie, cu un fus și cu o ramură de cimbru. Descântătoarea rostea următoarea incantație: ,,Întoarce-te bubă/ Întoarce-te orbalț/ Cu mătura   te-oi mătura,/Cu fusu' te-oi împunge,/ Cu peria te-oi peria,/ Cu cimbru' te-oi afuma.” După finalizarea descântecului, se luau firele de păr, firele de mătură și cele de cimbru și li se dădeau foc. Mai apoi, se afumau bubule bolnavului.  
           Alte practici cu rol de apărare pentru cele rele și contra durerii sunt sub formă de ritualuri  magice și oraculare. O informatoare din satul Grid, de lângă orașul Călan, din județul Hunedoara a afirmat: ,,Când iera de <<vărsat de bube>> (Sfânta Varvara) nu se țesea, nici cosea, cu toate că era voie de șezătoare, pentru că bubele se puteau făcea dease ca ițele la război iară la prunci să dădeau ceai de tei să n-aibă gâlci”.
            Un obicei oracular practicat în majoritatea satelor hunedorene era acela de a prevesti cum va fi vremea în anul următor. Astfel, se puneau mai multe crengi în apă, crengi de păr și măr și se lăsau acolo până în luna martie. Dacă ramurile pomilor înfloreau, era semn că vremea în anul acela va fi frumoasă, caldă, cu recolte roditoare. Dacă nu înfloreau crengile, anul era secetos și rău.
            În prezent, Sărbătoarea Vărsatului (Sfânta Varvara) și-a pierdut foarte mult din bogatele semnificații magico-religioase. Ea este cunoascută în zilele noastre doar ca ziua Sfintei Varvara, ocrotitoarea și patroana minerilor.
           
Bibliografie
•    Lapteș, Marcel, Anotimpuri magico-religioase, Deva, Editura Corvin, 2011.
•    Muntean, Silvia, Mitrofan, Elena, Am venit satule iară, Deva, Editura Corvin, 2009.
•    Pop, Mihai, Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar românesc, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1976.
•    Stoia, Mirela Legrand, Stoia, Nicolae, Ormindea - repere monografice, Deva, Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, 2016.
•    Șeuleanu, Ion, Cartea vâlvelor, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1982.