TL sinele(Teodor Laurean – „sinele şi sinea lui”, Ed. Rafet, 2020)

             Ecografie urmată de stroboscopie, o serie de senzori şi motoraşe convocate pentru un experiment pe sinele deschis. Ce e acela sine şi cum se comportă el, ce se ascunde în sinea lui. Are noimă dacă e dezlegare la sinea sinelui, poate trece aceasta de capul ei dinăuntrul înafara stării de agregare obişnuite?  
             Dacă se va întâmpla ca alcătuirile să se clatine ca nişte şalvari pe idei de căpătâi, atunci ce facem, cum mai băgăm sinea la loc în matricea sinelui? Ce şanse sunt ca angrenajul iniţial să mai lucreze conform instrucţiunilor, dacă se inventează un alt sine mai puţin cooperant şi care ar putea deranja echilibrul construcţiilor mai elaborate, promovate ca inalienabile?...


             Venind dinspre Teo Laurean, „sinele şi sinea lui” pot crea delicii dar şi spaime. Îndrăznim să pătrundem diagrama pentru diagnoză, începând cu un „Verset primordial”: „Mai mult decât acest trup/ Zidurile oglinzii,/ Unde se retrag umbre nelocuite,/ Unde vocile gâtuie/ De lespezile chipurilor/ Alungate.// Iar între zăvoarele memoriei/ Vânătoarea celor risipiţi,/ Trâmbiţa unicornului/ Aburind sângele/ Ierbii regăsite -/ Mai poţi tânăr să arzi/ Prin suflete duioase?”
             Da, trebuia să mai fie ceva şi dincolo, indiferent ce ar însemna acest dincolo, oricum aflat la o iluminare sau la o umbrire distanţă de mecanismul realului funcţional. Acuma, depinde cât de curios şi perseverent este sinele în căutările sale, şi dacă e doar didatic sau furibund... Cu instrumentarul dematerializării la îndemână, reuşeşte poetul să zgândăre şi să dezvăluie cotloanele neviului care are însă multe de spus, tocmai despre  ne-a fi, în paralel şi strâns legat cu fiindul. Sunt primele concluzii deci, ale rătăcirilor cu rol de investigaţii, amplasate frumos, cu patimă şi după caz, cu jind.
              Se poate da ocol fiinţei şi din când în când verifica în părţile esenţiale după semnele vitale, pentru a se afla stadiul fiirii. Asta şi place, în poezia lui Teo Laurean, că totul poate fi deschis, verificabil, pornind de pildă, cu o „Margine inelară”: „Te mai ating, sângele meu,/ Cu vie picătură de lacrimă/ Şi semnele viscolirii/ Prin sălbăticiuni îmbuibate!// Pe lespezi înmugurite/ Această limită/ A iubirii mele,/ Această margine inelară,/ Această împrejmuire/ De cruci/ Şi, numai a mea,/ Zdrenţuită irimă/ Pe propriile picioare...”
              Pare că ar fi reuşit aşadar, distanţarea înspre separarea sinei în raport cu sinele, undeva pe o orbită staţionară de unde ar face bine să nu alunece în largul nicăieri. Şi e teafără sinea şi funcţionează, răspunde la comenzi atâta vreme cât e ţinută trează. Iar o „Îngenunchere” cât o pledoarie pentru irimă, nu poate decât insufla încredere în perspectiva experimentului capital ce nu se dă amânat... „Într-un cătun/ Cu vârstele nimicniciei,/ E atât de aproape ultimul cuvânt,/ Atâta sloi în volbura iubirii,/ În barbaria haitelor!// Stau la geam cu umbra durerii/ Şi luna/ ca o irimă/ De animal hăituit...”
              Putem spune că revelaţiile se produc la fiece astfel de ’ieşire în decor’, atunci când sunt identificaţi sâmburi de înţeles în singularitatea şi în profunzimea lor. Tehnicile de inginerie poetică surprind plăcut la Teo Laurean, iar ipostazele simbiotice create sunt naturale, credibile, autentice deci şi de valoare artistică.