Toamna sentimentelor„Am strâns toamnă după toamnă / Și-acum gândul mă îndeamnă”, spun versurile autorului Harry Negrin într-o celebră piesă muzicală, iar gândul m-a îndemnat să purced asupra unei noi antologii marca „eCreator” și anume „Toamna sentimentelor”, apărută în luna decembrie a anului 2020.
    Cu firescul devenit obișnuință, antologatorul, creator de frumos, Ioan Romeo Roșiianu a cules roadele toamnei unui an zbuciumat pentru suflete, așezând cuminte 85 de autori, cântăreți ai versului acestui anotimp.
    Vreme a culesului, toamna are multiple semnificații, una dintre ele fiind maturitatea ca vârstă, înțelepciunea ce se așază peste spiritul omului.
    Provocarea înțelepciunii în scris fiind aruncată, autorii cunoscuți sau aflați la porțile afirmării, au dat drumul izvoarelor de suflet pe care le posedă.


    Într-un zbucium de nedescris, viziunea asupra toamnei, asociată sosirii morții, amprentează oarecum trăirea și simțirea, după cum spune poetul Ioan Romeo Roșiianu, în Scrisoare despre toamna din sânge și trup: „IUBITO, miroase a moarte multă inima / și trupul e găunos pe dinăuntru / adulmec cerul și nu mai văd depărtarea de atâta privire / seacă și goală-n ceasu-nserării // fierbe-n artere dorul de tine / când depărtarea de tine face trupul să doară carnea să fiarbă și visul să moară.”, dar speranța este cea care știe că sufletul înflorește în primăvara lui „cu aurul simțirii” („sufletul... se îmbracă cu aurul simțirii / el se îmbracă mereu cu bunătate simplitate și frumos / sufletul se îmbracă mereu cu ajutor înțelegere compasiune și dor / cu iertare se-mbracă mereu nu cu haine la modă și zi.” – Ioan Romeo Roșiianu).
    Speranța joacă rol de remediu al suferinței („Se-ntinde o dureroasă lume pe-nserate, / De arbori se agață un vânt în disperare / Pe-un ciot de viață scurtă mor frunze ruginite, / Dar n-a murit zenitul se află-n depărtare” – Carmena Felicia Băințan) într-o lume în care „Mi-l închipui pe Dumnezeu frământând omul” („îl și văd cântând cu îngerii alături / cu bucurie și speranță” - Tudor Gheorghe Calotescu), în locul deosebit surprins de poetul Florin Ciocea („În universul etern nimic nu moare, / Doar pendulăm între starea de veghe a materiei / Și repaosul ei imaterial, / Iar când suntem obosiți inventăm anotimpuri, / Topindu-ne în substanța lor”), chiar dacă „Viața mă adulmecă prin tufișuri, / mă atrage spre ruguri stinse, / mă înăbușă în țesătura din bumbac / a timpului scurs în vasele vechii / bucătării de vară” (Florin Dochia).
    Deși ploios și bogat în nori cenușii și frunze zburate din trup, toamna capătă dimensiuni diferite, nu numai acela al anotimpului premergător anului ce moare, ci și al nădejdii înfloririi („Hei, toamnă, tu! / ce spargi culori / cum primăvara e în flori / cum vara pune mirosurile-n păpădii / și iarna albul pe pustii, / la mine poți să și rămâi. / Să știi!” – Alexandru Nelu Huidici), deși „un început nu poate înflori de unul singur” (Mihaela Huțanu), iar drumul este desenat de pașii timpului ireversibil totuși pentru om („Ce lung e drumu.../ Nu se mai sfârșesc / benzile de bitum perfid / ale autostrăzii, / deșirate / pe mosorul negru / din înaltul ceresc” – Ion Toma Ionescu).
    Poetul își asumă rolul său, având convingerea că semințele versului vor rodi cu folos („Presar / pe drumuri/ de pământ / de pașii singuraticilor / semințe de femeie / pentru a rodi / nu e nevoie de plug / de ploaie / ori soare / doar de lacrimi...” – Daniel Luca) într-o lume... nelume („ce ne-ați mai pregătit pentru astăzi / după botnița cea de toate zilele” – Daniel Marian) în care se pare că „trebuie să fi îmbătrânit / și nu prea mai ai ce face” (Daniel Mariș).
    Aflați în cadrul „Autumnal”, dorința de viață este mai acută, melancolia sporește poezia („Se instalase toamna în grădină / Ploaie de lacrimi picurând din plete / Udând ici-colo rădăcini concrete, / Prinos de hrană pentru ce-o să vină” – Dan Mitrache), într-un „Amor târziu” („Pe fruntea-mi asudată mai pâlpâie amorul / Ascuns în amintire și-al inimii galop” – Tatian Miuță) în „Metamorfoze” („iar suma adevărurilor unui om /... / este suma metamorfozelor divine” – Cristian Gabriel Moraru) în „Clipa de veșnicie” („Clipa aceea, cât o veșnicie, / trăită împreună, / mă însoțește pretutindeni” – Domnița Neaga) a iubirii de frumos („Nu piere tărâmul când numai ți-e dor, / Nici satul pierdut printre-atâtea năluci, / Nici casa cea veche, nici mama-n pridvor, / Că-n inima ta nu ai loc să le duci” - Ștefan Olaru), deși dragostea e uneori... nedreaptă („vezi? / așa e dragostea: / nu te ucide, / dar nici nu te îndepărtează / de moarte. ” – Costel Stancu), „Într-un... trecut / fără viitor” (Mariana Tasente).
    Veseli, luminoși, triști, sumbri, aflați în toamna vieții sau aspirând către ea, autorii antologați au așezat sufletele lor la răscruci de anotimpuri, sperând cu toții în mai bine, în împlinire („Și mă-ntorc să văd cu cine / Port ideea ce-mi convine, / Nemurirea să îmi ungă - / Toamnă blândă, toamnă lungă...” – George Tei)
    O antologie bogată ca o toamnă, ca un cântec de drag ce îndeamnă către iubire, căci asta e singura noastră salvare („iar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt” – Sf. Apostol Pavel) este antologia „Toamna sentimentelor”, o bogăție de roade, culori, fluturi și flori, speranța dându-i refrenul binemeritat.
    Prin antologia alcătuită cu minuțiozitate, împrumutându-i din preaplinul sufletului său, Ioan Romeo Roșiianu îndeamnă către echilibru și introspecție, către o toamnă a minții, a înțelegerii și înțelepciunii („în loc să ne vedem chipurile ne-am vedea sufletele”).
    Surprinzător de fiecare dată, culegător de suflet frumos, realizatorul acestui volum aduce, ca de fiecare dată lumină, lumina Cuvântului cu care a fost înzestrat.
    Să pășim cu lumină către  „Iarna sentimentelor”!