TL La marginea pustiei(Teodor Laurean – „La marginea pustiei, Ed. Rafet, 2020)

            Putem întâlni şi accepta lumi dichisite sau lumi aşa cum le-a făcut Dumnezeu, iar atunci când ni se iveşte la îndemână bunătate de Ardeal, ar fi şi păcat să întrevedem rost de zorzoane într-o alternativă la nativul sănătos. Mai ales că în cuprinsul acesta valoric, avem parte şi de poetul reîntors acasă din escalada formulelor rebele, pentru a-şi potoli setea de devenire autentică.  
            Teodor Laurean se află la vremea descifrărilor, a destăinuirilor dar şi a patimilor înfocate. Urmând poruncile sângelui, el înregistrează în detaliu graficele rezultate din promenada, marşul şi parada emoţiilor. În logica acestui parcurs de tipul conştientizării şi în final izbăvirilor ori după caz autodafé-ului, se înscriu ritmurile necesare determinărilor identitare.


            „La marginea pustiei”, teritoriu pentru meditaţie dar şi pentru largă expresie, cu trepte opozabile, de deprimare şi exaltare, într-o spirală a memoriei fecunde. Se pregăteşte un moment conclusiv, conceput dintr-un târziu determinant ce dezleagă amintirea primelor trăiri ca într-un vârtej furibund: „Scâncit-am eu din pântecele iernii,/ Când peste mureş lupii treceau sloi,/ Pe la icoane se-nchinau mirenii,/ Iar popii în Vecia de Apoi.// Prin viscol hergheliile cu sănii/ Stârneau potcoave de zăpezi vâlvoi -/ Nu-n stepa lui Esenin, ci la noi,/ Unde se ţin în braţe Apusenii!// Ehei, ehei, ce veste cu poveste,/ În miezul unei veri caniculare./ Ziua se lasă tărăgănat pe creste,// Se pudăreşte noaptea de-nserare./ Sub patrafirul răcoros al lunii,/ E timpul, prieteni, să-mi trezesc străbunii!” (CCIV).
             Construcţia poetică din ţara metaforei, bogată imagistic şi bazată pe asocieri ieşite din comun, poate defini şi consacra un stil aparte, generos şi permisiv, de o mobilitate reptiliană.
             Într-un alt conţinut, impozant până spre apoteotic, Teo Laurean se deconspiră drept cel mai năstruşnic chefliu... „Să mă-mbuib cu-al vremii, nimbul,/ Să cinstesc cu Dumnezeu./ Să se-mbete cât beau eu,/ Să fiu treaz cât soarbe timpul!// Să renunţ, flămând, la cină,/ Cât îşi ospătează taina,/ Să mă-ndestuleze rana,/ Când m-adapă cu lumină!// Traiul zilei mele schimbu-l,/ Sfâşii noaptea cu tupeu;/ Vreau să fiu o clipă scribul,// Să-mi semnez Chivotul meu!/ Doamne, nunta mea flămândă/ N-are bani ca să mă vândă!” (CCXXXI).
            Îndrăzneţe noime, prin atribuiri superlative, pentru că altfel cum s-ar putea petrece la o şuetă cu Dumnezeu... Cu o pioşenie tradusă la modul prietenesc ori mai degrabă familiar, şi cu neastâmpăr caracteristic.    
            Este pregătit ceremonios şi un moment conclusiv, conceput drept „Strigătură”: „Nu-s nici noapte, nu-s nici câne,/ Nu cerşesc la lume pâne,/ Însă, dintr-un vârf de nuc,/ Luna-mi zvârle un coltuc!// Nu-s nici zuă, nici îs mierlă,/ Trezesc zorile din sperlă,/ Petrecut pe aripi arse,/ Încă pot ieşi din oase!// Şi-mi mai pot căra pe umeri/ Trupul pârjolit de brume!/ Stau în mijlocul ogrăzii// Şi beau arşiţa amiezii,/ Muşc din lună-n miezul nopţii/ Şi-mi sărut iscarioţii!”.
            Teodor Laurean răscoală şi răbufneşte din aşteptările timpului său şi al neamului său, ipostaze identitare în apologii justificate, săvârşindu-se astfel poezia ca proclamaţie.
            Prezentându-se într-o stilistică exemplară, ce merită pe deplin a fi apeciată, putem spune că aceasta este o carte a deconturilor fireşti şi riscurilor de personalitate din perspectiva asumărilor morfologice complexe.