DSCN8480aPrivind delfinii

dumnezeule
privind delfinii delicat
printre inele de apă
mi-am dat seama brusc
ce frumoasă este viaţa
aproape că uitasem
în fiecare săptămână trebuie
să îmi cumpăr delfini
şi puţină apă de mare
chiar dacă vinerea mi-e frică
să nu fiu prea sărată
înainte de liturghie



până la călcâie
vine mirosul mării de vară
îmi tămâiază visurile
să mai rămână o clipă
clipa lungă până la sfârşit


Umerii zilei

La marginea dinspre lume
mi-a crescut un suflet
stingher
îmbrăcat în aripi
ne privim în ochi

smulgând pelerinele de pe
umerii zilei
inima se umple de nisip
sufletul de sete
drumul de cenuşă


De tăcut

Am fost pedepsită
pentru că nu ştiu
să vorbesc toate vorbele
care încap pe sub uşi
toate vorbele despre
starea vremii şi sarea în bucate
toate vorbele care ar trebui
tăcute
limba mea lată
nu s-a mişcat cu uşurinţă
în spatele rânjetului răutăcios
trilului fals
care lovindu-se de pereţi
iese în stradă
stropeşte trecătorii
cu un bici de grindină

oamenii sunt surzi
sau nedumeriţi
zgomotul vorbelor goale
le roade zilele stupide încetul cu
încetul
şi poate că niciodată liniştea
lor nu e
tăcerea



De cuvinte

Poemele de aici
cititorule
sunt palidele umbre
ale lumii
cuvintele nu sunt aievea
nu pot destul
pentru adevăr
sunt ca oglinzile
jur-împrejur
din care eu am plecat

doar poarta din spatele meu
mai luceşte magic la intrarea
în apele haotice
în apele fără fund ale viselor
unde nu există capăt de rând
despărţire în silabe
cuvinte
diftongi
şi nici semne de punctuaţie
unde căprioarele vânate pot lătra ca dulăii
iar şarpele se strecoară mai repede decât leopardul
unde eu
cu focul în ceafă
vreau să fug şi nu pot
cu picioarele mele de plumb
unde strigătul iese din gât
şi cade jos ca un măr stricat

şi vai
mă atinge fierbinte lângă ureche
cu cuvinte străvechi iubirea
dar vai fără chip

În noaptea inimii mele muritoare
unde lumina îşi găseşte sfârşitul
poemele mele vor să coboare
spre tărâmul umbrelor
să adune mărturii
din locul în care cuvântul
de întoarcere
se dizolvă în gheara eternităţii
unde nespusele simţiri
îşi caută fraza în mine
cititorule

există un om care cunoaşte
toate cuvintele
retras în pustia depărtării
în unicul extaz
al atotştiutorului
el scrie în cartea lumii
urzeala cu care începe
şi se termină viaţa
şi o scrie din nou
şi din nou
pentru că nu are
alte cuvinte
pentru că ştie toate
cuvintele


De rău

Tu nu descifrezi
fluviul de gânduri
ce nu porneşte din tine

tu eşti incapabil să admiri
ce nu îţi seamănă
eşti fericit

lumea ta e mai mică
o poţi învârti cu degetul
arătător
tu arăţi încotro
tu arăţi răul
tu arăţi binele
şi dacă le repeţi cu glas tare
devii atotputernic
născoceşti universul
în fiecare zi
născoceşti ceea ce nu
înţelegi
chipul ţi se frânge
în grimase
de atâta voinţă



Prezentul ca o fantă

Timpul
se strecoară oricum nestingherit
prin fanta prezentului
de oriunde pleci ajungi
la moarte
nu doare
ieşim dintr-o moarte
şi intrăm repede în alta
cu o viaţă la mijloc

să mă îngropi cu capul
spre răsărit
să nu mă găsească vârcolacul
să hrănesc iarba vălurită de vânt
să mă întorc la loc
din carne în pământ



Epifania

Hei, au început să-mi plece prietenii
pe potecile de nisip negru ale raiului
unde bucuria stă să pleznească
de inconsistenţă

am părul rar copiii au uitat
când îi ridicam de jos şi le sărutam
durerile să treacă

dacă privesc înapoi mai arde câte o luminiţă ici şi colo
timpul Uitării umflat ca un balaur cu 7 capete
şi gheare de scorpie
mi-a clefăit atâtea mii de întâmplări
că n-am putut salva nici măcar primul cântec
pe care l-am auzit pe pământ

am părul gri şi aşteptarea a murit la uşă
înainte s-o arunc viitorului
să dea buzna peste pieptul ce sună a scoică
în el vuieşte iubirea când nu mai e aici

ghemul e aproape de capăt şi firul obosit
se clatină în aer, dispare
Iubite nu ştiu cât de lat e râul
şi nu ştiu când vin înapoi