TL Fiare plangand(Teodor Laurean – „Fiare plângând”, Ed. Top Aedition, 2017)

             Prin dezlegare trofică, drept argument, fără milă şi niciun pic de economie de lacrimi şi de sânge, în rândul sălbăticiunilor hălăduind, se petrec toate acestea menite să impună cu forţa, răspicat, iminenţa neblândeţii, neiertării, nu însă şi a neregretelor.
              Ele se cheamă fiare şi sunt învăţate cu vânătoarea de la scrierea codului genetic la care participase un dumnezeu al fiarelor, dar care mai târziu a fost revendicat de alt dumnezeu, al oamenilor cu mult mai hulpavi, învederaţi în făptura fiarei supreme.
              Astfel ai zice, dacă n-ar fi poetul să pună laţ vânătorii, într-un excurs compasional determinat de suflul exacerbat al experienţei personale, ori mai degrabă pentru că e pur şi simplu poet. Teodor Laurean vede fiarele altfel decât pe bestii, vede „Fiare plângând” în vârful glonţului din puşcă sau în vârful săgeţii din arc.


              Desfăşurări halucinante, puternic pigmentate şi sonorizate, se petrec pe fondul cuprinsului ideatic de care poetul ţine cu dinţii scrâşniţi dar şi cu amuţiţi colţii fiarei... „Neliniştea sângelui sporeşte/ Căţei flămânzi prin/ Lucruri – obrajii lunii/ Rotunzi peste grădină.// Ca într-o imensă tobă/ tropotesc ghearele/ În beznă, mai aproape/ Fălcile scheunând -// Tânguind, plângând!”; „Veşminte prea largi/ Pentru hrana oglinzii -/ Acolo giulgiul de argint/ Fisurat.// Dacă ridic braţele şi/ Dacă palmele se albesc/ Şi dacă nu se despică/ Cerurile şi nu mai sunt/ Al meu -// Când fiara,/ Iertaţi-mă!” (Fiare plângând).
             Atmosfera fiind gata încinsă, dar vâlvătaia cuprinde şi clocoteşte fiinţa abia la semnul precis şi hotărât al ceasului de safari, ce se dezlănţuie ca un blestem, fără de acum cale de întoarcere... „Atâtea monede/ Fierb pe butucii fiarei,/ Atâtea sălbăticiuni cu potirele/ Sub jugulara despicată.// Atâtea şi atâtea trâmbiţe/ Şi bice sfârâind/ Buzele pustiei.// Şuieră orizont cu trupuri vii,/ Haitele negre!/ Sunt singurul vânat/ Care începe/ Vânătoarea.” (Singurul vânat).
             Am înţeles că se vânează, cu încordarea tuturor muşchilor minţii, dar unde se duc toate acele păcate, într-o pustie dacă nu vine „Vremea fântânii”: „Peste tine această fântână/ Prăbuşindu-se în/ Propria ta solitudine.// Se adapă dobitoacele/ Să te poată mângâia/ Cu răsuflarea/ Ţărânii.” Ceea ce nu ştim, însă, dacă această fântână este cu lacrimi sau cu sânge...
             Ce face poetul atunci când nu vânează, nu este vânat şi uită o vreme de îndeletnicirea dureroasă a vânătorii... El scrie la pagina 23: „Pietrele acestea plâng/ La marginea drumului,/ Aceste pietre/ Cu nopţile albe şi/ Zile de tuci/ La marginea tălpilor/ Plângând!// Între ele, în miezul lor,/ Viaţa mea -/ Mă plâng lespezi!” (Lespezi). Vânătoarea s-a sfârşit! anunţă cu răsunet  vânatul şi vănătorul.
             Cu o iluminare mai aproape însă, poate chiar cu o viaţă, de rosturile respiraţiei, la adăpost de îmbrânceala clipei şi de efectele rugului de patimi, Se scrie cu rânduri largi, minunata „Scriptură”: „Mă priveşte sângele/ Şi se întoarce acasă -/ Prin camera de oaspeţi/ Icoane împodobesc/ Pereţii scorojiţi.// În grajdul vitelor/ Trupul meu şi stirpea/ Mă respiră -/ Sudorile inimii!”
             Teodor Laurean scrie acest volum sub semnul extatic al nebuniei sorţii, privind viaţa ca pe un eşafod de planificat şi de dus la îndeplinire morţile, fără însă ca acestea mai departe să fâlfâie ci dizolvându-se într-însele. Şi chiar aşa, Fiare plângând, cine ştie câţi dintre noi nu ne înscriem, fără a avea cunoştinţă, în acest concept...