Virginia ParaschivMerg oamenii cu cârpa la gură, cândva o mască finuță, chirurgicală, deșirați de sacoșe cărate, cu marfă ieftină, după amiaza, pe caniculă de fier opărit. Cârpă trențăroasă și slinoasă, îmbibată de scuipat și de transpirație.   Autobuze sau troleibuze nu prea se mai arată, Grupa de vârstă   +65 și-a rărit prezența pe străzi. Bătrânii ocrotiți  prin decret, în timpul pandemiei modelatoare, s-au obișnuit să stea în casă. Au pus hârtie albă în geamuri și ies la ușă, când vine poștașul cu fericita pensie fixă și netulburată, ies la ușă tot cu cârpa la gură și la nas. Nu dau și nici nu iau virușii la nimeni, îi țin în casă, așa sunt ei, păstrători, adună ce pot și nu fac risipă de nimic. Câte un băiat din vecini, plătit cu porția, săptămânal, aduce cele trebuincioase gurii, hrană și bulinele adiacente pentru îndelungă și statornică supraviețuire. Mai greu e cu facturile, comisionul pentru delegații plătitori la apă, gaze  și curent, costă scump, foarte scump.  Toate chinurile domestice și sociale au lunar, un început și un sfârșit. Rămân nopți și zile bune de vegetat în liniște și pace.

Rar de tot mai bate câte cineva la ușă, de la asistența socială, să verifice dacă omul +65 e viu și mișcător. +65 iese la ușă cu veșnica și imuabila cârpă și-și confirmă supraviețuirea unsuroasă-patul desfăcut, farfurii spălate cu economie de apă, detergent absent, fărâmituri pe jos, cât cuprinde covorul arhaic, și tot așa. Asistentul social îl notează în pomelnicul bătrânilor vivanți, apoi își fixează   vigilent cârpa  uzuală pentru autoapărare, și-și pune pixul pe după ureche, după răsucirea elasticului loial și durabil. Și dă-i și dă-i, popor disciplinat, cu cârpe policrome  lipite peste gură și nas, un popor cu măști diverse și perverse.  Un popor cu rămășițe aventuriere în comportament, în duminicile luminoase, după ploaie, când  supușii istorici se duc la marginea orașului, la pădurea municipală, după ciuperci. Unii, înzestrați cu mașini mai răbdătoare, din vechime , se afundă mai sus, pe dealuri, în negri codri de brad, după ciupercile cărnoase și consistente, pe care le culeg,  în tăcere ritualică, și le așează grijulii, în coșuri de nuiele, mai mare dragul să le privești, să le despielițezi și să le  consumi după rețete frugale, din bătrâni, sau să le pui la conservat, pe îndelete.  Oamenii pădurii, postați în corturi, la lizieră, în corturi fixe , îi lasă pe orășeni în dunga lor, are pădurea ciuperci pentru uz universal, în ascunzișuri bine studiate și acoperite cu frunziș ocrotitor.       
    Să trecem peste observațiile generalizate cumva sarcastice și întristătoare, să aducem  în prim plan virtuțile narațiunii, cu cel puțin un personaj gravitațional . Îi dăm și nume, sex, vârsta rămâne +65, mai mult nu iscodim prin actele de stare civilă. A ne strecura cu vădită intenție de a trage cu coada ochiului în viața privată a unui semen, nu ne stă în fire.  Să rămână acest lucru  pe seama rețelelor de socializare, unde fiecare află despre fiecarare toate alea: ce mănâncă, ce bea, cu cine doarme, cu cine merge la petreceri, pe cine primește în ospeție etc. Noi, ca naratori, ne ocupăm de un singur personaj, de care ne leagă frumoase  imagini  din copilăria pruncilor de cartier-punguța de bomboane și pachețelul de napolitane, dăruită la colindul de iarnă. O doamnă blândă și tăcută, ieșea din apartamentul ei de la parter,  la ușa blocului, și  le dăruia dintr-un coșuleț, câte o punguță cu dulciuri un pic mai altfel decât omoloagele de la dugheana lui nenea Vasile, unde numitele dulciuri erau cam lipicioase .
Doamna noastră, personajul unic și irepetabil, se numește  Ica. Ica de la Rodica . Suntem mai puțini cunoscători în privința numelui de familie. Nu știm nici că a fost sau este măritată, domnișoară cu stagiu, divorțată sau văduvă însingurată. Ica este Ica. Ica +65, semnele senectuții înviorătoare se întrevăd  în toată făptura doamnei Ica. Ne rezervăm dreptul la discreție  cu privire la semnele de bătrânețe. Semne care, de altminteri, nici nu sunt scandalos de vizibile. Doamna Ica poartă pantaloni, mănuși, eșarfă, ochelari, pălărie și mască de protecție. Mersul este cum este, un pic mai înclinat, lent și înclinat. Urmează apoi o mască,  mască adevărată, chirurgicală, personalizată diafan, asortată cu setul de veșminte acoperitoare. Doamna Ica și CV-ul ei sunt învăluite de mister. Doamna Ica are niște statornicii betonate, itinerarii ritmice și monotone: piața de zarzavat, minimarketul de cartier,  și mica farmacie- raftul de produse cosmetice și igienă corporală. Doamna Ica nu vorbește cu vecinii, și asta încă mult înainte de zisa pandemie, nu vorbește pentru că nu are nimic ce spune nimănui, vine, pleacă, parcă  pe furiș, e o umbră aplecată, strecurată pe treptele din fața blocului, cu staționare vremelnică pe asfaltul putred și colcăind   din belșug cu găinațul de la porumbei. Doamna Ica își zemuiește grațios pantofii cu bot pătrat și fără toc, e stoică, nici nu murmură ceva de ”bine”, nici nu oftează, nici nu ridică ochii către cerul placid și nepăsător la piedicile pietonale pentru  femeilor bătrâne,   singure și înconvoiate. Doamna Ica, cu mănuși albe dantelate, până la cot, și cu  găinațul  ornamental pe încălțările solide și rezistente la mersul prin hârtoapele stradale, nemuritoare, își face drumul zilnic, dus întors, pe jos. Refuză tacit urcarea în autobuzul plin ochi cu puradei de lilieci, de când cu gratuitatea legalizată pentru minori.  Coboară și urcă puradeii, cu vioiciune, prin autobuzele și troleibuzele puse în slujba comunității de edilul gospodar și generos, al comunității municipale. Din pricina plății cu carduri, generalizată, e o penurie de portofele la purtător, cum nu s-a mai văzut. Pasagerii vigilenți și-au cusut și niște buzunare interioare la bluze și cămăși, pentru păstrarea în siguranță a buletinului de identitate, precum și a celorlalte acte trebuincioase la control, abonamente, cardurile pentru operațiuni financiare, precum și cardurile de sănătate, cu rețetele prinse într-o clamă din sârmă fină, răsucită. Puradeii, bine informați și avizați, au trecut la planul B: găurirea și forfecarea  rapidă a sacoșelor pline ochi de cumpărături. Legume și zarzavaturi, fructe, brânză, carne, franzele albe, încălțări, haine în diverse forme și culori, în fine, semnele palpabile ale bunăstării cotidiene, se risipesc pe jos, iar puradeii săritori în ajutor, le trec din mână în mână, pâna la colegii lor de breaslă , postați pentru fulgerătoare coborâre la prima stație. Păgubașele  sau păgubașii, striviți de aglomerarea bruscă de puradei,  își pierd și ultima brumă din avutul lor cotidian. Toți, până la unul, rămân și fără telefoanele mobile. Șoferii  nu se bagă în calmarea busculadei, doar accelerează până la a doua stație. Puradeii coboară vijelios, alergând cu veselie până la întâlnirea cu colegii lor, care deja sunt gata cu inventarul și cu împărțeala. Apoi, fiecare merge cumpănit, prin cale ocolită, către  reședința lor , ca niște școlari cuminți și integrați. De semnalmente pentru micii șterpelitori, nici nu poate fi vorba. Toți au aceleași ghiozdănele albastre, uniformă și încălțări, în aceeași gamă cromatică, toate căpătate de la ajutoarele din fonduri europene. Ei le poartă pentru preocupările lor șterpelitoare, la școală nu mai au ce căuta, au pierdut și mărul și napolitana, de când cu teleșcoala.  În plus, copiii cleptomani au fețele ascunse de mască. Acasă îi așteaptă părinții iubitori, care sortează, cu atenție și vrednicie , capturile perisabile și cele neperisabile, bune  de vânzare cu de-amănuntul , la târgurile pentru oamenii săraci. Pachetele de carne sunt puse la congelator, pentru diverse și selecte produse culinare. E drept că la oraș nu-i chip să urci în podurile gospodarilor și să cobori, cu cârnații și caltaboșii înfărșurați  la brâu. Așa că e bine și  cu carnea adunată și frăgezită pentru tocat.
  Pe  ploaie și pe vânt, doamna Ica , pieton din convingere, pășea pe străzi în ritm de bătrânică pe care timpul n-o grăbea. E drept că pe la trecerile de pietoni i se întâmpla adesea să rămână fără umbreluță și fără pălărie. Puradeii acționau într-o clipită , fugeau la colț de stradă, unde aruncau frumos, la coș, masca fleșcăită. Umbrela și pălăria erau pasate colegilor plasați pe biciclete. Doamna Ica nu se supăra, nu protesta, își scotea o eșarfă impermeabilă, o lega ceva mai strâns la gât.   Distanțarea socială, recomandată de autorități, era posibilă, în exclusivitate, prin  recluziune domiciliară. Doamna Ica, în ton cu trendul bătrânesc, se izola în spațiosul  și confortabilul ei apartament. Într-o bună zi, s-a întâmplat un lucru de care orice muritor avea înfricoșare presimțită, dar nemărturisită. La ușa doamnei Ica, s-au înșirat pe coridor, niște  oamenii înveșmântați din cap până în picioare în alb, exact așa cum văzuseră la televizor. Cei  patru oameni albi coborâseră dintr-o salvare, purtând celebra izoletă, roșie ca focul vieții. Vecinii s-au ascuns prin apartamente, care cum a putut. S-au auzit niște hurducături, vecinii și-au imaginat că nu încape izoleta pe ușa doamnei Ica, în alte împrejurări s-ar fi repezit să dea o mână de ajutor, dar să și tragă cu coada ochiului prin misteriosul apartament. Acum însă, mame disperate anunțau prin telefoane copiii răzlețiți la joacă prin parcare, să se ducă la stadion și să nu iasă de acolo până nu vin ele să-i aducă. Oricum, la intrarea de la bloc, se instaurase ca un câine vigilent de pază, un tânăr mai răsărit, cunoscut prin partea locului drept aurolacul șef de la tomberon. Când îl vedeau, copiii se ascundeau oricum, instinctiv. Așadar, după zgomotul care părea interminabil, se făcu o liniște prevestitoare de rău. Molima încoronată, cu numărul 19, se strecurase la blocul de oameni cumsecade. S-a mai auzit și huruitul de motor de la salvare. Și asta a fost tot, nimic mai mult, nimic mai puțin. Încetul cu încetul, cum se amurgea de seară, vecinii au prins curaj și au plecat să-și aducă pruncii de prin tufișurile stadionului. Telefoanele țârâiau  , familiile se reuneau, apoi s-au întors acasă, înfășurați cu fulare groase la gură și la nas, cu mănușile de iarnă adunate de prin sertare, altfel spus, bine apărați de virusul itinerant. Ba mai mult, respectau și distanțarea legală . ”Săraca , doamna Ica, uite cum s-a dus ...Nea Vasile  voiosul etilic de la IV, urca și el în reculegere, după ce a auzit vestea funestă , prin telefon, de la moș Mitică, prietenul lui de suflet și de pahar. Făcură ei ce făcură, și prea bine aghezmuiți ca deobicei, s-au dus să vadă dacă ușa doamnei Ica era bine închisă, nu cumva să umble hoții pe la ei prin bloc. Nu mică le-a fost mirarea, când au găsit ușa larg deschisă, și-au făcut curaj unul altuia:”hai bre, că nu dau strigoii.Și nici boala nu se agață de noi, știm noi de ce. ” Zis și făcut, au intrat în apartament cu gând să caute ceva cu ce să lege clanța de la ușă. Nea Vasile, om cinstit, cu frica lui Dumnezeu, și-a anunțat vecinii cu privire la actul de binefacere pe care îl puseseră în doi, la cale. Au aprins lumina. Pronia cerească le-a adus în cale, uitată pe pian, o sticlă de tărie. Lumina era aprinsă, casa era curată și luminoasă. Apartamentul  era gol goluț, nicio mobilă, nicio urmă de locuire nu se arăta. Pianul pe care găsiseră clondirul, era  unicul obiect din sufragerie. Au mers în dormitor. Ei, da acolo se vedea urmă de viețuire, un pat îmbrobodit cu pături și cearșafuri. S-au apropiat de pat, au pipăit cu grijă învelitorile, apoi...apoi un răcnet de bețivi înjunghiați la colț de stradă. Doamna Ica în persoană, se odihnea în pat, moartă ca toți morții, cu o pernă dantelată peste palida-i făptură. Tâlhărită, ziua în amiaza mare, tâlhărită en gros, calm, pe îndelete și ea, moartă în patul ei. S-a stârnit o zarvă mare la bloc și în cartier. Au venit poliția, pompele funebre. Ușa a fost sigilată de autorități.      
Să vedem ce s-a întâmplat cu bunii vecini de cartier. Simplu. După ce s-a înțeles tărășenia cu izoleta, oamenii au pus mână de la mână pentru o pomenire cu parastas pentru biata Ica. S-a întins o masă mare și îmbelșugată pe coridorul de la parter. A doua zi,  febră, vomă, diaree, convulsii, stări de sufocare și alte suferințe greu de identificat și precizat.  Echipele de sanitari cu izoletă, au bătut degeaba pe la uși. Urlete de disperare, ușile metalice ferecate. Tâlharii  cu izoletă băgaseră creștinii în boală. Hoții, hoții, zbierau nefericiții la 112. Izoletele făceau cale întoarsă, familiile izolate intrau în extincție.  Se dovedise și  cruntul adevăr despre tâlhăria încercată și ratată. Hoții nu avuseseră ce fura din apartamentul doamnei Ica. Casa era goală, goluță. Iar doamna Ica murise de moarte bună, în patul ei. Așa o găsiseră borfașii cu izoleta. De unde și hodorogeala .  S-au speriat   când au văzut cadavrul bietei femei. Au fugit încurcându-și picioarele în izoletă.  Covidul 19 și-a  făcut apoi de cap în cartier. Blocurile fără viață au rămas pustii. Blestemul izoletei. Blestemul unui jaf ratat.