zobuIarna – magul Infernului

Când zorii își plâng tăceri de aramă,
Ce înalță prin brazi, o frunte târzie...
Privesc printr-un mal, ungherul cu-o teamă
Sculptat printre lacrimi și-o glie pustie.

O iarnă eternă cu mâinile sacre,
Ce naște prin ploi, sentimente acute.
Pictată de bolta pierdută în ceață
Cu gândul și glasul în seri mai tăcute.



Ninsoarea coboară pe aripi de înger
Și apune în apă, târziu, sfidător...
Cu suflul ce moare în aerul rece,
Prin inimi ce arată un dor călător.

Desprinde-te iarnă, din sufletul rece
Sub pașii ce încearcă un vifor, strigoi
Prin sânge de ceară și chip ce ascunde
O criptă din strană, uitată în Război.

Frânge-ți destinul, prin vântul ce îngână
O vrajă  într-o șoaptă timidă de fag,
Renaște din ghețuri cu mâinile frânte,
Descântă și alină-ți Puterea de Mag.



Fii liniștită într-o sine de piatră...
Privește prin lună și ascultă-n Infern,
Cum fumul se stinge și-n trupuri adoarme
Păcatul pe-o cupă scăldată-n falern.



Metal

Azi suflă răsăritul note triste,
Printr-o nuanță moartă, azurie
Unde privirea dintre ametiste,
E doar iluzia vieții de stafie.

Unde doar candele se pierd cu jalea...
Ce se ascunde în vechile stihii,
Care prin frică, au trezit și Marea
Spărgând tăcerea prin lacrimi mii și mii.

Au inundat cu dorul negru, cerul...
Ce se ascunde prin frânturi de texte,
La fel cum moare seara în poemul
Ce mai pictează prin pasteluri, creste.

Tăcut se mai înalță fumul negru,
Și apune prin mirosul de tămâie
Ce se împrăștie cu-n dor lugubru
Printr-un amar cu suflet de gutuie.

Ușor doar corzile chitarei mele...
Se mai aud tacit și fără viață
Când doar Metalul printre note grele,
De inimi împietrite se agață.



Legende...

Ia-mă zare sub aripa ta neagră,
Și cântă-mi la ureche versuri triste
Ca și atunci când Infinitul moare,
Și nimeni nu-și dorește să existe.

Când porțile de fier se-nalță falnic,
Peste un căuș de diamante reci
Punându-ne măslinii, fără voie...
Pe Arcade apusi de lilieci.

Și marea este plină de corali,
Dar înecată cu lăsarea nopții
De alge ce-și închipuie lucrarea,
Printre oglinzi și farmecele sorții.

Și apele își adună voalul,
Din suflete ascunse-n lăcrimioare...
Ce plâng, înfiorând menirea,
Udată de pustii mărgăritare.

De-a lungul apelor neconturate...
Printr-un desen sau printr-o tristă artă,
În care Neptun se mai zărește
Pe niște cai născuți din Marea Moartă.



Amalgam...

În zare se cântă nostalgic,
Un cântec de vioară duios
Și-n cercuri de fum singuratic,
Se scaldă durerea armonios.

Pe geana uitată a firii,
Un strop de dor mai cuvântă,
Când lacrimi din negura zării...
Pe îngeri ușor îi încântă.

Se varsă ușor o trăire,
Uitată pe o masă mai veche
Sculptată de zori în privire,
Cu-n lacăt, o cheie străveche.

Atunci mă întorc spre fereastră,
Și pomii îmi suflă o vorbă.
Din suflet cetatea de strană
Își poartă divin a sa robă.

Și îmi caut răspuns în zadar...
Căci văd la răscruce o masă,
Un biet și un trist făgădar
Ce vin în pahar își tot varsă.


Pe drum mai ședea o bătrână,
Cu linguri frumoase într-un lemn.
Când chipu-i era o oglindă,
Durerea era doar un semn.

Dimineața pare o umbră,
Ce îneacă zarea în pustiu...
Iar noaptea îmi pare o regină,
Și-o mamă a lunii cu un fiu.

Atunci mă privește în mister,
Și îmi cerne un vers ca să scriu
Această idee pe foaie,
Ce plânge în surdină târziu.



Azi – 1 Decembrie

Azi e ziua-n care Steagul ne e întreg,
Prin văpăi de sânge și galben de la grâu
Cu ochii reci la aștrii și dorințe-n frâu,
Cuprinzând iertare și mâini de Sacrileg.

Azi ne moare ura cu sângele mai cald
Și avem în inimi, Iubirea dintre frați...
Îmbrățișată lent prin vârfuri de Carpați,
Cu aceiași codrii și văi ca de smarald.

Azi sărbătorim Veterani de-o viață,
Și Eroi viteji ce-au călcat prin patimi
Ca să ne vărsăm pe chipuri niște lacrimi,
Cu prilej de dor și o mândrie în față!

Azi pășim pe plai cu mulțumire clară...
Celor ce-au luptat cu brațele întinse,
Uitând de-al lor trai, cu venele încinse
Trecute prin foc și vremuri de ocară.



Acorduri melancolice...

Când tremură copacii fără voce,
Se varsă lent, podoabe obosite
Purtate cu amar lipsit de cruce,
Printr-o nuanță dură de metale triste.

Doar vântul își mai tremură menirea
Îngropată în argintul albicios,
Ce mai sclipește și alină firea,
Printre sprâncene albe într-un chip sfios.

Un dor lăuntric care încă doarme...
Pe frunzele de nuferi ostenite
Ce încă mai plutesc prin mii de forme,
Cu lacrimi printre râuri rătăcite.

Prin cărțile ce-și caută doar calea,
Apusă în poveștile uitate,
Din care mai suspină numai Marea
Șoptindu-ne prin scoici înfrigurate.

Acum sfiala își mai joacă umbre,
Demult doar pe Acorduri ofilite
Când plânge o Chitară care moare...
Cu notele pe portative triste.