Perioada de lehuzie reprezintă intervalul de 6 săptămâni de la naştere, când acţionează o sumedenie de interdicţii, atât privitoare la noul-născut, cât şi la mamă: lehuza nu are voie să plece de acasă, nici să iasă din “odor” (curte); să nu meargă la fântână până nu era botezat copilul, “ca să nu ia vreo boală din acel loc”; să nu calce pe ceva şi să-şi piardă laptele; să nu meargă la biserică, pentru că nu era “curată”.(De la Raveca Hereş, 70 de ani, Costeni, Ţara Lăpuşului, 2008)
Dacă femeia mere afară, să leje pruncu' şi la cap să-i puie cleştele şi foarficele să nu să aproptie de el Ceie Necurată şi Duhu' şi Satana, şi închizi uşile. Uşile le unji marţi sara cu ai pă la ţâţâni, cu usturoi de vârvuri, să nu zie Satana spurcată, să-ţi spurce sau să-ţi ieie coptilu'. (De la Dochia Buda, 77 ani, Ungureni, Ţara Lăpuşului, 2008)
Pă coptil să pune mătură dacă-l lasă sângur. La leagăn se pune tămâie înt-o cârpuţă şi-o pui la cap la coptil cu o epistolie. (De la Dochia Buda, 77 ani, Ungureni, Ţara Lăpuşului, 2008)
Mama pruncului nu are voie să să ducă în ţarină, nici la fântână, până n-o sfinţeşte popa, că zâce că spurcă şi casa şi fântâna şi hotaru' şi masa. Nu era voie numa' în casă să şadă. (De la Dochia Buda, 77 ani, Ungureni, Ţara Lăpuşului, 2008)
Mama n-are voie să margă pă hotar, la fân până nu-i citeşte molizvele. Dacă mere la stână n-o lăsa oamenii să să bage între oi, că să strică oile. Pă hotar nu-i voie să iasă că să strică cultura, ca şi cum n-ar fi curată femeia, până când face rugăciunile cele. Nici la biserică nu mere. (De la Anica Butcure, 78 ani, Cupşeni, Ţara Lăpuşului, 2008)
Dacă vine cineva în casă să vadă coconu' api, moaşa stropeşte cu aghiazmă şi cu busuioc aşă în patru colţuri. Femeia beteagă nu avea voie să să aproptie de prunc, nici să intre în casă. Dacă să întâmpla să intre în casă, api i să făceu bube la prunc, un fel de coajă, rană, de iera vai, de capul lui. Api îl scăpa de rana ceie cu tot felul de leacuri şi mai erau şi femei care ştiau descânta. Nu tare mereu numa' dacă erau blăstămate şi vroiau să-ţi facă rău:
Du-te cu răul de la Dumnezeu,
La Sătana îl du nu la Dumnezău,
Du-l la Sătana,
Lasă-ne pă noi la Dumnezău.
(De la Anica Butcure, 78 ani, Cupşeni, Ţara Lăpuşului, 2008)
Alte interdicţii se referă la îmbrăcămintea copilului şi la apa în care este îmbăiat: scutecele şi celelalte haine ale copilului nu e bine să rămână afară, pe sfoară, după apusul soarelui şi peste noapte, pentru ca să nu fure duhurile rele “bărbăţia” băiatului sau fertilitatea fetelor; apa de la îmbăiere să nu se arunce după asfinţitul soarelui, numai a doua zi; laptele rămas de la ţâţă să nu fie aruncat numai pe flori, ca să nu-şi piardă mama laptele; copilul să nu fie lăsat singur în casă; să nu se apropie de copil femeie în perioada menstruaţiei, ca să nu-l “spurce”. Oricine intră în casa unde se află copil mic, indiferent de sex, la plecare să-şi ia “o scamă” de pe haină şi să o pună pe leagăn zicând: “să-ţi rămâie somnu şi ţâţa”. (De la Iuliana Petruş, 70 ani, Şomcuta, Ţara Chioarului, 2002)
Pentru ocrotirea copilului, pentru a-l feri de duhuri rele, pentru a nu fi deochiat, acestuia i se lega la mână un “gondolaş roşu c-on bănuţ de-arjint”. (De la Maria Lupuţ, 65 ani, Şomcuta, 2002)
În acest moment individul, care suportă trecerea, este un izolat în raport cu colectivitatea, fiind un proces de transformare, iar grija colectivităţii este ca această transformare să se realizeze în forme favorabile individului şi destinului lui în viitor: “domină grija pentru integrarea perfectă în această lume, într-un destin individual modelat la nivelul optim al funcţiilor biologice şi sociale”. Naşterea marchează “marea integrare a noului născut în destinul său pământesc.
După ce femeia rămânea însărcinată, respectiv “groasă”, îşi punea atât ea cît şi familia, problema sexului viitorului copil: va fi băiat sau fată?
Între semnele prevestitoare se consideră că: dacă femeia gravidă la râu şi-n acest timp vine ploaia, atunci va naşte băiat; dacă gravida este “curată” la faţă, va fi băiat; dacă burta este este mai ascuţită va fi băiat; dacă gravida “pofteşte acrituri”, va fi fată; dacă are “greţuri” după nimic, va fi băiat; dacă o dor şelele înainte de naştere, va fi fată; dacă-i pune cineva, pe ascuns, sare după cap şi femeia-şi duce mâna la frunte, va avea băiat. (Anica Buhai, 84 ani, Vălenii Şomcutei, 2002)
Femeia gravidă să nu ia nimic în poală, că să nu aibă copilul semn pe corp; să nu se uite la morţi, ca să nu fie copilul galben la faţă; să nu-şi pună floare-n piept, ca să nu aibă copilul semn pe faţă; să nu miroase flori, ca să nu-i miroase copilului gura; să nu rupă lemne pe genunchi, ca să nu sughiţe copilul (Maria Buhai, 51 ani, Vălenii Şomcutei, 2002), să nu se mire de nimic şi mai ales atunci când vede oameni neputincioşi, invalizi, ca să nu facă copil la fel; să nu se uite la “tot felul de comedii”. (Maria Lupuţ, 65 ani, Vălenii Şomcutei, 2002)
Dacă femeia gravidă este pofticioasă şi vede ceva ce doreşte să mănânce, să ceară ca să nu piardă sarcina.
De câte ori întâlneşte situaţii de felul acestora sau le încalcă fără voia ei, femeia gravidă să îşi aducă aminte că este însărcinată şi să-şi spună în gând “Doamne feri de rău”.
Desigur că interdicţiile superstiţioase pot fi şi mai numeroase şi dovedesc un anumit nivel al mentalităţii populare. “Oricum s-ar explica superstiţiile, observa Artur Gorovei, şi rămâie chiar în veci neexplicate...e bine să le cunoaştem, căci numai prin cunoaşterea lor ne putem explica unele acte care ar părea că nu au nici o noimă”. (Artur Gorovei, Literatura populară, Bucureşti, Minerva, 1976, p.249)
Dacă o familie avea mulţi copii şi nu mai dorea să aibă, apela la diferite practici de întrerupere a sarcinii. Majoritatea acestora era foarte periculoasă, practicarea lor provocând de cele mai multe ori moartea femeii (în sat au fost asemenea cazuri). În acest scop femeia “îşi pune spânz sau pelin”. Satul dezaproba asemena practici.
În momentul naşterii, cei ai casei citeau cărţi de rugăciuni “ca să-i ajute D-zeu să nască cu bine”.
Era obiceiul, dacă naşterea era grea, să se “ţinghilească” la biserica veche un clopoţel, păstrat anume în acest scop. Acesta va fi folosit, în mod obligatoriu, şi la moartea celui care l-a folosit la naştere. (Anica Buhai, 84 ani, Vălenii Şomcutei, 2002)
Imediat după naştere, moaşa taie “buricu” (cordonul ombilical).
“Buricu” tăiat era uscat şi se punea la păstrat într-o cutie, pentru că “aşa-i bine” (Maria Buhai, 51 ani, Vălenii Şomcutei, 2002); în altă variantă, “buricu” împreună cu “locuţu” (placenta) era bine să se îngroape în casă, sub masă.
În cazul în care femeia nu mai dorea alţi copii, îngropa “buricu, locuţu şi un cuţât” sub un pom (Maria Lupuţ, 65 ani, Vălenii Şomcutei).
Tăierea cordonului ombilical reprezintă ruperea simbolică a legăturii copilului de mama sa. Din acest moment, el aparţine moaşei (nu numai familiei) şi prin ea comunităţii sociale.
Dacă femeia năştea greu, încă înainte de fi născut copilul, acesta prime.te un nume şi este închinat lui D-zeu, pentru a îndepărta pericolul morţii la naştere (Iuliana Petruş, 66 ani, Vălenii Şomcutei, 2002)
După naştere, moaşa-i făcea copilului prima “scaldă”. Apoi îl înfăşa strâns, să-i gie mâinile şi picioarele drepte, îl punea în pernă şi-l aşeza pe masă, ca să fie de “cinste ca masa”, (Măriuţa Ghiţ, 72 ani, Vălenii Şomcutei, 2002), să fie “om în casa sa”(Anica Buhai, 84 ani, Vălenii Şomcutei, 2002) era aşezat pe un ziar “ca să fie deştept”. Alături de copil se mai punea fus, dacă era fată, sau coasă, dacă era băiat, ca să-i fie dragă munca. (Ana Matei, 75 ani, Vălenii Şomcutei, 2002)
Imediat după ce năştea, era obiceiul să i se pună copilului în mână creion sau cărticică “ca să
fie învăţat”. Credinţa comunităţii era încă, dacă copilul s-a născut noaptea, va fi mai prost; dacă s-a auzit plângând va avea glas bun. Uneori mama-i da copilului să bea prima dată apă dintr-un clopoţel “ca să aibă voce bună”
Apa primei îmbăieri se arunca într-un loc unde să nu fie călcată în picioare, sau pe flori, dacă era fată, ca să fie frumoasă şi să fie dragă feciorilor, sau la rădăcina unui pom (“oltoan”). Aruncarea acestei ape la rădăcina unui pom ar putea însemna şi înfrăţirea copilului cu copacul. Aceasta înfrăţire se bazează pe credinţa generalizată că în vârful arborelui era scrisă soarta copilului. Înfrăţirea între om şi plantă, pe planul relaţiilor biologice, ţine de un străvechi mit natal al dendrolatriei locale. (Romulus Vulcănescu, Arborele de naştere, În coloana cerului, Bucureşti, Edit. Acad. 1972, p. 54)
Dacă se întâmpla să moară copilul imediat după naştere, fără să fi fost botezat de preot, ear credinţa că acesta “fiind necurat” se va transforma în strigoi. De aceea era îngropat la marginea cimitirului sau în afara lui. (Măriuţa Ghiţ, 72 ani, Vălenii Şomcutei, 2002). Dacă a fost botezat, copilul va deveni “injer”. Exista, în Vălenii Şomcutei, credinţa că soarta copilului atârnă şi de ursitori (“ursoi”). Acestea mergeau în prima noapte după naşterea copilului la fereastră şi spuneau cum va fi viaţa acestuia, ce noroc va avea. aceste (“ursoi”) erau în număr de 2-3. Soarta copilului putea fi prevestită şi de un om bătrân, care umbla cu o carte “grohomnic” din care citea “ce-i era scris” fiecărui om. (presupunem că este vorba de un zodiac).
Descântecele s-au practicat din cele mai vechi timpuri şi se mai practică şi-n zilele noastre, avându-se încredere în forţa vindecătoare a acestora. În Vălenii Şomcutei, de obicei, cele care descântă sunt bunicile, femei bătrâne şi “curate”. Practica descântatului este variată, folosindu-se numai formula rostită, alteori, pe lângă aceasta se întrebuiţeată diferite obiecte: apă neîncepută, cărbune (foc), plantă, pană, cuţit, lemn (aşchie). Elementul principal în practica descântatului îl constituie apa – de obicei neîncepută sau sfinţită, la fel cărbunele stins în apă, care are menirea de a vindeca orice boală, la fel, cuţitul. Redăm un descântec de spăriet; dacă copilul s-a speriat şi plânge într-una, se foloseşte pană pusă în leagăn, cu care se atinge copilul spunând:
Tu spărietoare mare,
Tu aleargă mai tare
Că pe Mărie o apucat-o
Spărietu cel mare
Prin trântitu uşilor,
Prin cântatu cocoşilor,
Prin mneunatu mâţălor,
Prin gârditu cânelui,
Prin toitu părinţâlor,
Eu bine aleje-l-oi,
Eu bine culeje-l-oi
Din tăte vinele lui,
Din creştetu capului,
Din crângu nasului,
Din jene de su sprâcene,
Eu cu pana mătura-l-oi,
Şi-n gozu căsî ţâpa-l-oi,
Pruncu să rămâie curat, lumninat,
Ca maica care l-o făcut,
Ca din zâua de astăz
Să doarmă, să se hodinească,
Până mâni să nu se trezească”. (Anica Buhai, 84 ani, Vălenii Şomcutei, 2002)