bilt1Intenționalitatea lui Mircea Nedelciu, liderul școlii optzeciste, se prezintă în lumina ei subversivă prin personajul care dă numele său acestei proze, căci vizează semidoctismul animatorilor culturali comuniști. Prin aceasta, dă curs uneia dintre descoperirile artiștilor din noua generație: folclorul falsificat, subcultura populară, văzută ca „o lume enormă, barocă în Kitsch-ul ei, când simpatic, când monstruos și care, prin aspectul ei militarist, haotic, lipsit de memorie, poate fi un model mai adecvat pentru artă decât modelele mari. Noul populism al stilurilor Kitsch sau camp, se arată irezistibil pentru spiritul postmodern, care simte că are de învățat de la șoferii de TIR, de la Vali Vijelie si frații Peste”. (Caius Dobrescu, în Dilema)
Mai evident decât în alte proze, Nedelciu se arată prezent în viața persoanelor transferate literaturii ca personaje, exercitând funcțiile unui „reporter, care și-a uitat meseria (perimetrul de observație si scopurile de rigoare) dar nu și strategia de lucru.”    


Prezența sa în același cadru cu personajul este semnalată mai întâi de scriitorul însuși, interferând intervenția cu discursul personajului, evident pentru a aduce lămuriri cititorului, de
care ține seama în permanență. „Deci, deși asistența e felurită (câteva femei între 40 si 50 de ani, cu aerul de contabile, cărora nu le-a scăpat niciun roman polițist tipărit în limba română,
vreo trei bărbați de aceeași vârstă, gata oricând să fie mai hâtri decât maistrul Razachie însuși,
vajnici comentatori de sport în fiecare dimineață în fața chioșcului de ziare, un tânăr brigadier
de la ocolul silvic, eu, Mircea Nedelciu, si bibliotecara), noi, Ilie Razachie, ne cerem scuze că
nu putem fi la fel de feluriți. Trebuie, fatalmente să ne lăsăm zdrobiți.” O face mai apoi
personajul, într-o notă a discursului său, care parvine cititorului prin intermediul a ceea ce
surprinde ochiul avid al autorului: „Pe verso este scris cu roșu: Menționăm următoarele: Cu
albastru: Salutăm în mijlocul nostru pe tovarășul scriitor Mircea Nedelciu.” Confirmarea vine
apoi din partea personajului, printre altele, redutabil epigramist: „În primul său volum,
Nedelciu/ Ne plimbă printr-o curte interioară/. În cel care urmează ar fi cazul/ Să ne mai
scoată si nițel pe-afară/”. Reacția scriitorului este una ipocrit inocentă: „– Păi, de ce, nea Ilie?
zic eu”, întrebare secondată de o completare infrapaginală „Mulțumesc de epigramă (n.a.) ”
Ipocrizia scriitorului este confirmată de inserturile presărate de-a lungul transcrierii
„conferinței” lui nea Ilie, fragmente din articole decupate din numere ale revistei Actuel din
anii 70-79, ordonate după cifre ce reflectă, probabil, numărul revistei. Rolul lor este acela de a
susține latura metatextuală a acestei transmisiuni directe, vorbind despre intenția scriitorului
de a orienta receptarea cititorului în direcția dorită de el. Ilustrative sunt inserturile124, 148 si
255. Primul insert: „Lacan, Derrida et Barthes, la semiologie et le psy… Godard, toujours
sensible, réalise des filmes désséchées, collages et plans fixes  … ” trimit la preocupările
scriitorului pentru teoria textului și la obsesiile lui pentru tehnica cinematografică a lui
Godard, aplicată literaturii sale. Cel de-al doilea: „Voga tirului cu arcul”, prin aluzia ce se
face la pseudotratatul de tras cu arcul, Archées, a lui J. Henric, e o nedisimulată ironie la
adresa ideii de scriere literară pe care personajul are pretenția de a o realiza. Mai precis,
scrierea literară a „maestrului” Ilie Ilie Razachie este un discurs despre literatura, despre opera
lui Sadoveanu, obicei devenit obositor și desuet la conferințele populare si seratele literare ale
vremii. „Tehnologia se substituie artei. Laserele sînt folosite în concertele lui Saint Severin”,
insertul 255, implică insinuarea tehnologiei în toate domeniile umane, inclusiv în artă,
corespondentul ei în literatură fiind ingineria textuală. Este vizată, desigur, știința de a scrie a
scriitorului Mircea Nedelciu, însă tendința tehnicistă a personajului, observabilă la nivelul
organizării didactice a textului său prin sublinieri si marcări cu diferite culori, ține de intenția
scriitorului de a ironiza pseudoscriitorul, pseudoliteratul, devenit un personaj jenant si
periculos totodată pentru sănătatea culturii autentice.
Celelalte inserturi se referă la aspecte diverse ale evoluției culturii, chiar politicii lumii,
în aspectele ei esențializate haotic și fragmentar, în genul lui Dos Passos și repetând
experimentul din Aventuri… . Acestea două însă conțin miza însăși a textului, căci
 „Lacan, Derrida, si Barthes, semiologia si psi…Godard, mereu sensibil, realizează filme seci, colaje si planuri fixe“.
 Teoria lacaniană a semnului, teoriile lui Derrida despre l’écriture; la différence si alteritate, imaginarea semnului si literatura literară ale lui R. Barthes, teoriile textuale ale Grupului Tel Quel, în general. Suspectăm discursul lui Ilie Razachie a fi un exemplu al dublei alcătuiri pe nivelul genotextului si al fenotextului. Ilie Razachie este un producător de text, prolific si carismatic în mediul său. Intervenind asupra textului acestuia, scriitorul intervine în lume, în sensul că oferă cititorului o mostră despre cum nu se produce un text, despre cum nu trebuie să se practice textualismul. În ultimă instanță, Ilie Razachie este și el un inginer al textului, un
tehnician, iar producția lui are efecte asupra asistenței care se „culturalizează” ascultându-l,
așadar, are și el puterea de a interveni în lume, chiar dacă în negativ. „Prelungirile tehnice ale
ochiului si urechii ”sale captaseră manifestări felurite a ceea ce realul de o anumită factură
transmitea prin mesaje dintre cele mai diverse și contradictorii. De data aceasta, armele sale
redutabile nu au nevoie de instrumente adjuvante. Scriitorul se află în postura martorului
nemijlocit la reprezentația de zile mari a unuia dintre „activiștii culturali fără complexe
culturale”  ai României comuniste, prinsă în marele proiect de promovare a
proletcultismului si a sentimentului patriotard, Cântarea României. Personajul Ilie Ilie
Razachie este personajul perfect prin care Mircea Nedelciu poate pune în valoare atât strategia
existențială, cât si aceea retorică, prin integrarea non-literarului în literar. Paraspecialistul formelor nuvelistice recurge la un joc al stilurilor sociografice, reportericesc si eseistic pentru a-si construi discursul narativ, în fapt, un discurs la discursul personajului, receptat analitic si corectat cu rigoare, dar apostrofat ironic: „Zic aceasta, iubiți ascultători si iubitori a-i literaturii, întrucât noi nu vom putea cuprinde sau parcurge (Ezitare retorică între termeni la fel de exacți si la fel de inexpresivi, sintaxă corectă, ortografie care începe nejustificat să scârțâie) decât o infimă părticică din opera acestui titan al literaturii noastre naționale și în bună măsură internaționale. (Expresia „în bună măsură” este evident cheia frazei de mai sus; tautologia, infimă părticică, trebuie acordată cu pledoaria pentru titanismul lui Sadoveanu care va urma).” Motivul autorului aplecat asupra unui text scris de personaj este un artificiu intertextual care deservește o intenționalitate subversivă. Spre deosebire de atitudinea tolerantă față de stângăciile „ortografice, ortoepice si de punctuație”, manifestată față de Bobocică, în respectul pentru ideea de autenticitate așa cum venea ea din estetica interbelică, se constată față de Ilie Ilie Razachie o ostilitate necenzurată, care se explică prin fireasca aversiune a intelectualului veritabil față de incultura și agramatismul semidoctului, a farsorului de cultură. Un astfel de specimen este cel ilustrat de maistrul activist cultural, format la școala activiștilor de partid ai anilor 50, când cultura autentică fusese confiscată și adevărații oameni de cultură fuseseră prigoniți și înlocuiți cu „maeștri” (in fond, maiștri, respectiv muncitori cu școala profesională de câteva luni) deveniți instructori ai maselor și făcând o carieră de treizeci de ani din această impostură.
Excesul de patetism retoric și aroganță intelectuală a personajului este pusă în antiteză
cu știința și profesionalismul scriitorului. Aversiunea disprețuitoare față de personaj se dezvăluie în caricaturalul imaginii cu care personajul își face intrarea în poveste: „Apărându-se de câini cu servieta diplomat mai bine decât cu orice altă măciucă, străbătând acum în pragul pensiei, satele din jurul Bacăului, maistrul Ilie Ilie Razachie, este, orice s-ar zice, un om de cultură.” Deloc inocent, tonul vocii narative indică ironia și anunță evoluția spre parodie a prozei. Incipitul este confirmat de imaginea finală, în care personajul ce poartă numele tătucului din Marele URSS, revendicându-și filiația ideologică, odată revenit în urbea natală este obligat să înfrunte meschinăria lumii care nu e dispusă să-i înțeleagă virtuțile intelectuale și să-i tolereze în numele lor micile acte de corupție: „Când coboară din tren în gara Scorțeni, cu nelipsita lui servietă diplomat într-o mână si cu valiza în cealaltă, maistrul Ilie nu se așteaptă să fie primit cu urale. Zâmbește cu superioritate peronului natal. – Băi, nea Ilie, ce dracu, domne, m-ai încurcat cu chestia aia? aude el pe cineva strigându-l din spate.
–Cu ce te-am încurcat, mă Gheorghiță? – Păi, de-acu o lună ai zis că-mi faci si mie cererea aia.
– Aaa, păi am fost plecat cu Cântarea României, m-a chemat ăștia tocmai la Sovata. D-acolo
vin. – Da când ai băut damigeana dă vin dă la mine nu știai că pleci? Să-ți fie rușine obrazului!”    Aceasta este esența personajului mândru de aparența lui de autodidact, dar pe care-l bănuim a fi o pastișă a Autodidactului din La Nausée a lui Jean-Paul Sartre. Ca și acela, face cu seninătate și orgoliu o demonstrație de stupiditate, turnând în discursul său platitudini si clișee răsuflate, cu care manipulează publicul ascultător naiv, dar prin care jignește potențialul public inițiat. Miticismul personajului se revendică de la Caragiale, din ale cărui opere este extras si motto-ul textului, din care reproducem doar ultima frază. „…După fiecare tăietură ne vom afla în fața altei suprafețe: pulpa de vițel nu va voi să ne arate decât suprafețe, ascunzându-și sistematic sinele, așa încât, când vom rămânea pe farfurie cu  cea din urmă bucățică și cu ciolanul în mână, ne vom găsi tot în fața unei suprafețe.“
Parcurgerea prozei printr-o lectură implicată, așa cum recomanda Nedelciu, conduce
spre revelarea legăturii dintre acest motto si proza pe care o precede. E o insinuare a multistratificării narațiunii, o sugestie a texturii complicate și a sensurilor multiple, a produsului final, un fenotext rezultat din două producții textuale: a personajului și a scriitorului. Amândoi operează pe textul altuia, recurgând la actul de scriitură despre scriitură. Această punere în abis (la mise en abîme), moștenită de la Gide, la care se poate descoperi și originea gustului pentru deconspirarea voită a celor mai intime operațiuni ale scrierii unui roman (vezi romanul infrapaginal al lui Gide, iar la noi, C. Petrescu), a devenit metaromanul lui Nedelciu, cunoscut și ca roman latent, alcătuit din „mezalianța” vocilor ce se metamorfozează și produc înnoiri în literatură așa cum în societate se produce o mutație inconștientă, prin mezalianță. Observația aparține Svetlanei Cârstea și este valorificată de Carmen Mușat în Strategiile seducției. Aceeași autoare numește narațiunea prozatorului în discuție o Divină Comedie a suprapunerii si întretăierii vocilor, scriitorilor, genurilor si speciilor literare într-un discurs narativ alert, în care prozatorul si teoreticianul conlucrează pentru inovarea modului de a scrie si a vorbi. Texistența - atragerea vieții în text și a textului în viață denotă un experimentalism veritabil prin parteneriatul semnat de scriitor cu cititorul și prin jocul cu diverse strategii de intervenție a prozei în realitate, asigurând dezideratul scriitorului de a institui prin textele sale un dialog cu lumea. Experimentalismul cultivat decurge în mod firesc din vocația tehnicistă, dar efectul acesteia este atenuat ori ameliorat și susținut de nota de umor și ironie. Scriitorul îmbină producerea textului cu captarea bruscă a existenței într-o viziune cinematografică ce-i permite cuprinderea multistratificată a lumii. Tehnicile cinematografice ale lui Godard, în special, sunt prezente în fiecare proză, faptele aparent banale fiind proiectate pe un ecran mondial, grație unui orizont cultural larg, care cuprinde inclusiv evenimentele din Revoluției studențești din Franța anului 1968. Propune, în același timp, comparația realității concrete  cu teoriile structuraliștilor animați de impulsuri revoluționare și imitând optica occidentală a acelor timpuri.

BIBLIOGRAFIE:
Nedelciu, Mircea, Efectul de ecou controlat, Editura Cartea Românească, București, 1979.
Nedelciu, Mircea, Un nou personaj principal, în Generația 80 în texte teoretice, antologie de Gh, Crăciun, cu o prefață de Gh. Crăciun, Editura Vlasie, Pitești, 1994
Nedelciu, Mircea, Dialogul în proza scurtă I. Transcriere și construcție, în Generația 80 în texte teoretice, antologie de Gh, Crăciun, cu o prefață de Gh. Crăciun, Editura Vlasie, Pitești, 1994       
Nedelciu, Mircea, Dialogul în proza scurtă II. Autenticitate, autor și personaj, în Generația 80 în texte teoretice, antologie de Gh, Crăciun, cu o prefață de Gh. Crăciun, Editura Vlasie, Pitești, 1994
Gh. Crăciun, Prefață la Competiția continuă. Generația 80 în texte teoretice, Editura Vlasie, Pitești, 1994
Cârstea, Svetlana, Mircea Nedelciu et les avatars du textualisme, în Euresis: Cahiers Roumains d etudes litterraires, nr. 1-2, Le postmodernisme dans la culture roumaine, Editura Univers, București, 1995
Mușat, Carmen, Strategiile subversiunii, Editura Paralela 45, Pitești, 1998.