Fără sens

Purtăm măști pe față și pe suflet, închindu-ne  la zei  de de mucava.
 Importanță nu are că sunt în suflet  albi sau negri ,
 pudrați pe aripi în nuanțe de gri, iluzie a celor ce se cred încă vii.
Important e să ne vadă lumea toată că facem front comun cu marea gloată
de imbecili care spală pe picioare orice om de o altă culoare.
Doamne privește-i și te minunează de această lume în care
până și moartea, gândește: fără sens e totul, și se întristează
că nu a reușit să înțeleagă, cum se colorează sufletul întro viață întreagă.
Important e doar să ne prefacem că trăim, doar să ne vadă cineva.

Felinare,

pe strada vieții, felinare se aprind,
ochi de timp,
 mă  înfășoară în lumina transparentă
și difuză. Azi, pe rând, încet se sting.
Eu, privesc indiferentă
luminițele ce joacă pe vârful  de felinar,
numărând cu luciri  triste filele din  calendar.
 Clipele  se hârjonesc, absente
Construind  un colt de Rai
Unde noptile prezente le transform în abajur
 Care luminează zboruri. Tu din mandru ce erai
pe strada copilăriei, rămâi felinar obscur.
Atunci când va fi sa mor, nu aprindeti felinare
dar pe-al vieții mele dor, aprindeți o lumânare.



Florăreasa

Îmi revine în minte mereu
Același cuvânt, Florăreasa,
 De la un timp, este  visul meu.
 Noapte de noapte, umple coșulețe
 cu  desenele  copilăriei
în care  florile  
 îmbracă suflete dezgolite.
Noapte de noapte,  
Îmi  întinde floarea vieții,
 mă îndeamnă să cumpăr,
cât încă e viu, un trandafir
brumat de frig și toamnă,
acum cât nu e târziu
și nu măntorc în iarnă,
 un țurțure  trandafiriu.


În izolare,

Se dau mereu sentințe,
cum și pentru ce trebuie să  murim,
despre câte măști ar fi trebuit să fie,
nu că le-ar purta cineva, dar dacă
tot vrem să ne ascundem...
Se dau sentințe
despre cum și câtă iubire ar trebui să existe
Cum unde? În spitale pentru a vindeca
bătrânii abandonați,
se mai dau și pentru cei fără adăpost, să stea
pe  loc, în case, dacă nu au case, prin copaci,
dacă nici copaci nu au , pe trotuare! În izolare.
Mașinile salvării și cele militare duc morții
într-o ultimă vacanță, cea fără întoarcere.
Să ne spunem
bun venit în lumea fără de vise,
în lumea așteptărilor negrelor știri
venite odată cu ploaia de la ora șase.



Iubesc toamna

Toamna mi-a amintit că îmi pot arde dorul de zbor
când a vorbit pe furiș cu un nor,
  mi-a picurat în suflet bob de rouă răcoritor
și m-a salvat  de incandescența speranțelor.
Eu am ascultat cuminte sfatul vântului
care îmi umbla prin pletele albite de ani.
Am dat credit florilor pământului
dăruind luna ofrandă  cuvântului
pe strada străjuită de platani.
Iubesc toamna pentru că îmi amintește
de tinereți de mult plecate
că mă învață ce înseamnă moarte
când frunza din pom se-ofilește...
iubesc toamna.


O frunză nepereche

O frunză nepereche de roșie
se străduie să treacă strada
profitînd de vântul ce suflă ușor
peste timp și pomi și veșnicie
nu înțelege cum stă treaba
cu anotimpul in care frunzele mor

Se uită speriată la vântul ce fură
de pe crengi frunzele surate
care  cad tăcute sub pas de trecător
călcate în picioare strivite și uitate
de  suflete reci pline de ură

O frunză nepereche roșie și speriată
se rupe  foșnind dureros în frânturi
de  viață călcată în picioare de alte făpturi
închise  în povestea cu,,a fost odată”



Pași suspendați în timp

Chipuri de fecioare despletite
cu măștile ne poartă spre  al tăcerii rug
rămân săpate-n trupuri, speranțe adormite
ascunse-n străzi pustii din innoptatul burg.
E poate doar retina ce joacă astăzi feste
minților bolnave de iubiri profunde,
chipuri de fecioare ce nu sunt, dar este
o fata morgana, pe care-o vezi oriunde.
O mască azi nu râde, căci teatrul e inchis
Avem doar măști ce plâng, cu pasul suspendat
în timpul pandemiei.  Totu-i interzis,
 să râdem sau să plângem, azi nu ne e permis
Închiși în case, cu măști pe suflet și tăcuți
Doar ochii din oglindă ne spun că existăm
Pași suspendați în timp, vom mai face mulți,
 Oare, pe cine să-ntrebăm?


Totul e greșit


Totul e greșit, suspină frunza
rostogolindu-se pe asfalt.
Totul e trist acum, când timpul
se termină.
Nu înțeleg valoarea unui trecut
care, mi-a decolorat nervurile,
dacă sfârșesc sub bocancul indiferenței .
De ce urcăm pe cel mai înalt ram
al copacului existentei,
dacă... totul e greșit?
Dacă atunci când ne naștem,
deja... am murit?
Totul e greșit,
suspină,
în timp ce bocancul a strivit
încă o frunză, sub clar de lună


Tu să continui

Pictează-mă în suflet,  șoptește  cerul .
Fă curcubeu din vise ,iar din dor
Pictează ploi ce vin năvalnic
Din fiecare  nor.
Cu penelul inmuiat în dimineți de vis
Pictează  nor înaripat din zborul interzis.
Tu  să continui  a
picta
Nu te uita in jur nici chiar atunci cand vezi
nor negru sau obscur pe chip de trubadur.
Tu desenează-n suflet doar vise colorate
 Și ai să simți  cum  dimineața le va  picta pe toate.
Nu scoate la vânzare tabloul tău secret
Căci fiece culoare, e sânge de poet.



Mini poeme de toamnă

Lavandă...
Parfum,
culoare,
iubire,
soare,
intens,
imers în privire,
ce dă vieții mele sens,
acum,
la sfarsit de drum...

Pământ și flori,
flori și pământ,
culoare și dor,
de ceea ce ești,
de ceea ce sunt,
o floare în zori,
în noapte, pământ...

Dor
Cuvânt trecător
în suflet de sfânt
Perete de nor
pe suflet de dor
scară fuior
nepăsător
trubadur  al toamnei
din cuvânt