Lumea are nevoie de scrisori . De scrisori de dragoste, de scrisori pline de tandrețe și grație. Oamenii au nevoie de scrisori. Au nevoie să-și trimită unul altuia scrisori. Să simtă mireasma hîrtiei și a plicului, a cernelii și a scrisului. Din departele uitării în aproapele găsirii. Scrisori ‘miresmate de puterea cuvîntului poetic mirosind a lavandă și iubire, ”a prietenie cu Dumnezeu” și a ”turla bisericii împungînd norii”.Ioan Romeo Roșiianu ni le trimite pline de prospețime și vitalitate din Nord de Baia Mare către fiecare în parte și toți întreolaltă.
Fiecare scrisoare respiră o stare. Fiecare scrisoare este o treaptă. Fiecare scrisoare este o confesiune.
Fiecare scrisoare devine o rugăciune. Ai senzația cînd citești că ai deschis o scrisoare de la un vechi prieten și urci cu el treptele bucuriei lecturii. E ca un sipet în care tot căutînd găsești aromele tari ale poeziei, mărturisirile fruste, inocența poetului, nevinovăția copilului de altădat’, chipul iubitei, chipul mamei.
Lumina, fotografiile alb-negru, tăcerile și respirările, ”testosteronul cuvintelor”, sînt puse în ecuație cu ”fericirea care are gravat chipul tău”, sau cu o altă scrisoare despre ”prietenul meu Traian T. Coșovei” sau cu ”feminitatea care despică apele-n piscină” și din care rezultă o ”chimie”, un ”feeling” specific, tipic poeticității lui Ioan Romeo Roșiianu. O poeticitate ancorată în real, în trăirea cotidiană, dar mai ales în trăirea poetică.”Scrisoare despre un surîs și-o pasăre în zbor” îmi amintește de exemplu de un film al lui Kusturiça în care derizoriul devine fundal al sacrului, suport al viziunii mistice, tratat însă în cheie comică pentru a nu risca să devină didacticist sau scorțos- academic: ”pasărea mirosea ca tine puful ei avea moliciunea pielii tale”.
Revolta poetului se produce într-o lume sufocată de mercantil, într-o lume bolnavă și îmbolnăvită de superficial și obediență, de lichelism și falsitate: ”Iisus a fost răstignit pe cruce desculț și fără pantofi de lux/...vorbea de suflet, Iubito, de ceva ce inima ta nu știe să vadă./... pentru ca noi să numărăm norii rătăciți pe cer și-n simțiri să împlinim trăirea./”
Un alt registru preferat al poeziei lui Ioan Romeo Roșiianu este timpul. Timpul ca dat filosofic, timpul ca trăire și menire, timpul cu cele trei dimensiuni ale sale,prezent, trecut și viitor care capătă dinamism și simfonic în preajma sintagmei de natură vasiliană ”prezentul prezentului, trecutul trecutului și prezentul viitorului ” sau ca definiție de tip Stăniloae: ”distanța dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului la această chemare se numește timp”: ”Mai știi cînd ți-am zis să nu plîngi după trecut pentru că el a plecat și să plîngi după viitorul ce încă n-a venit?!”
Este scris acest volum cu înfrigurare și disperare, cu revoltă și răvășitoare emoție. Ca un celebru dans al lumii hispanice: flamenco. Ca un poem despre lumină și flori , despre ploaie și rouă , despre surîs , Bunul Dumnezeu și inimă curată: ”(Mai știi cînd ți-am zis că-n Biblie scrie de femei, pasiune și dragoste și că nimic nu e vulgar?!)”
Scrisorile Poetului sînt iată trimise din departele aducerii-aminte în aproapele găsirii. Și sînt atît de ale fiecăruia în parte și ale tuturor întreolaltă.Scrise parcă dintr-o răsuflare, autorul mergînd pe muchie de cuțit și cîștigînd în final.Cititorul are în aceste poeme scrise la “patru mîini” un adevărat regal de artă poetică dar mai ales, un autentic recital de trăire poetică, fenomen atît de rar în poezia românească de azi.