Nu mă întrebaţi ce este universul,
Nu ştiu.
Poate fi acul meu de cravată,
Sau o picătură de rouă
Scânteind dimineaţa în zori.
Important este că există în fiecare din noi
Ceva profund şi nemărginit
Care ne colorează existenţa,
Atunci când însingurarea clădeşte
Palate de ghiaţă în sângele obosit.

Când privesc lampadarul stelelor pe cer
Îmi imaginez culoarea universului dintr-un grăunte de praf.



Acoperă-mi sufletul cu umbrele tale
Ca să te uit,
Să trec dincolo de barierele
Care-mi ţin memoria captivă
În această lume a spaimelor.
-Este noapte în lumina soarelui, îmi spui
Şi te cred;
Când umbrele luminii ne traversează sângele,
Umbrele noastre palide trepidează
În fiecare celulă a corpului,
Îngenunchindu-ne la fântâna adâncă a nefericirii;
Însetaţii sorb din ea până la saturaţie,
Iar cei care nu o fac
Se târăsc un centimetru mai departe
Şi îşi cufundă fruntea în râul speranţei.
Dacă mă întrebi,
Îţi voi răspunde că nefericirea este un fel de uitare
În care trăieşti ca şi cum
Ai fi una din umbrele tale.



Hai,vino!
Sub lampdarul de argint al stelelor
Se săvârşesc morţile noastre viitoare
Şi naşterile noastre viitoare.
Târziu, în beznele universului
Va ninge ea cu flori de cireş
Şi va lumina etern anotimpul dragostei,
Ca o supernova mereu repetată.

Când sunt treaz,
Adică răstignit între stările
De agregare ale materiei
Plâng pentru voi,
Dar nu durerea îmi spală sufletul,
Ci trecerile voastre succesive
Din crisalidă în crisalidă,
Din nemişcare
În goana sublimă a luminii
Spre bezna din care a început.



Îţi desenez pe suflet
Fiorul unui sărut
Şi mă reântorc în crisalida mea de tăcere;
Sunt un fel de înger al dragostei
Care sculptează arabescuri ciudate
Direct în sufletele voastre,
Iar atunci când obosesc
Le umplu cu pete de lumină şi umbră.
Uneori, mă strecor în visele pe care le tăiţi,
Vibrant şi profund,
În visele incendiare
Şi mor acolo un pic,
Pentru a demonstra că viaţa
A fost mereu preludiul unei alte vieţi.