Voica Rusu Atingerea timpului(Voica Rusu – „Atingerea timpului”, Ed. eCreator, 2020)

            Acolo unde ar trebui să se oprească bătăile inimii odată cu ale secundelor, dar nu se întâmplă asta... Acolo unde dispar cărările în pline intersecţii şi într-o mare, nesfârşită  aglomerare de trăiri. Naşterile şi morţile convin să se numească la fel – renaşteri. Ceea ce s-ar crede sfârşitul plenar, se dovedeşte productiv în sens invers acelor de ceasornic. Pentru că există mai multe fizici, precum mai multe geometrii.
             Despre o fizică şi despre o geometrie ale sufletului, precum şi despre porţi largi în pofida indicatoarelor de trafic, care spun altceva.  Voica Rusu ne propune „Atingerea timpului”, pentru a-i simţi fibra rece, întinderea în univers cu sau mai puţin cu flexibilitate, şi de ce nu, un prag de la care timpul să se volatilizeze sau măcar să nu mai conteze sub un aspect de aparenţă, insuficient încât să fie determinant.


             Destăinuire amplă, relativă unei distorsionări a realului, cu nehotărâri, cu tentaţiile revenirii într-un făgaş al suficienţei... „E-atâta linişte dincolo de timp/  dincolo de ţipătul pescăruşilor/ la suprafaţa apei zburând razant/ că din adâncuri ondina apare/ să ia o gură de aer/ şi să zâmbească soarelui./ Pe maluri/ treceam fără să ştiu printre străjerii timpului/ adunând cuvintele din scoicile/ ce-aveau încrustate amprentele lui/  netezindu-le într-un şirag spre remember./ Cerul se desfăşura într-un plan/ în care-mi simţeam trecutul/ amestecat cu viitorul/ în prezentul ce curgea în mine/ şi prin mine şi se-ntorcea într-un carusel/  din care începutul şi sfârşitul lipseau./ Cuvintele/ au alunecat din aripi iar gândurile/  înşiruite pe plaja veşniciei/ formau simultan realitatea gândită/ ca sub bagheta magică din poveştile copilăriei./ Simţeam forma semnului de întrebare/ îmi traversa mintea în căutarea/ timpului pierdut nepierdut/  vedeam o lumină puternică ştergându-l/ ca un răspuns care/ s-a topit prin atingere.” (Atingerea timpului).
            Chiar dacă imaginativ lumea ar putea continua şi fără timp, iată că asistăm chiar la o margine a lumii, una pe care am crede-o gravă de tot, dar fiind în fond o şansă de reevaluare a fiinţei devenite deja impoderabile... „La capătul lumii/ nu bătea vântul doar cuvintele nerostite/
abureau aerul rece ce mirosea a viaţă/ când cerul şi-a spart oglinda peste noi/ să-nţepenească clipa aceea de trezire./ Cu privirile goale/ vedeam printre crăpături sensul vieţii/ ce se strecura printre cioburi şi priveam/ cum nimicul lua forma îngerilor ieşiţi parcă/ din fluturii ce zâmbeau unui soare cu razele/ deschise pentru îmbrăţişare./ Mă îmbrăţişa infinitul/ într-o tăcere ce-şi anulase partea sonoră/ iar din interiorul meu se vărsa libertatea/ revelându-mi acel sens intuit/ iubirea totului creat de divinitate./ În urmele paşilor mei/ se juca vântul cu amintirile depozitate/ el nu ştia că eu nu-mi doream răscolirea/ mi le amesteca precum culorile/ pregătite să colorez metafore pe care/ să le-agăţ în tabloul trecerii mele printre/ cele trei laturi ale acestei dimensiuni./ Urcând/ se-ardeau cuvintele rostite cu venin ce-au iscat/ furtuni până-n genuni si-au fulgerat trosnind/ rădăcinile mele prelinse-ntr-o lacrimă distilată/ de patimi ştearsă de mâna tristeţii când/ şi timpul-şi plângea secundele/ pe silabele adunate din zbor/  de ciocurile păsărilor din paradis./ O lumină caldă blândă m-a inundat ca o anestezie.” (Silabe adunate de gânduri)
               Este de aşteptat ca, păstrând introspecţia, domilind narativul şi cu o mai aplicată atenţie asupra lexicului, urmărind strict semantica acestuia, Voica Rusu să aibă un parcurs liric confortabil, dincolo de verva debutului; premise ar fi.