florin gr copa. Frumusețea miracolului literaturii feminine
    În Basmele Românilor fata săracă sau băiatul năzdrăvan pleacă în lume și ajunge la casele Sfintelor Zile ale Săptămânii și o vreme salahorește la acestea și pleacă apoi răsplătită sau mulțumit cu câștigul obținut, oarece daruri. Nu mă interesează cei/ cele ce nu muncesc sau doritorii/ doritoarele de bogății, inclusiv literare, nemeritate.
Criticul literar este asemenea acestora, călătorește și ajunge  să citească opera a șapte autoare și îndrăznește a ”slugări” la casele operelor acestora și pleacă îmbogățit cu experiențe, imagini, taine noi. Și fiecare călător, cititor are asemenea revelații. Diferența între ei este că cititorul care este îndrăzneț a-și scrie părerile poate revela celorlalți alte bogății, lumini, cărări stelare, de urmărit ulterior primei impresii.
    Pentru mine cele șapte zile ale săpămânii literare sunt într-un teritoriu mirific al literaturii naționale, numite de multă vreme, geografic și contemporan cu nume de scritoare, astfel: la Vatra Dornei - Anica Facina, la Iași - Rafila Radu, la Bacău - Mara Paraschiv, la București - Cornelia Atanasiu, la Constanța - Ana Ruse, Olga Duțu, la Cugir - Maria Tirenescu și la Timișoara -Ana Ghiaur.


    Și iar pleacă tâânărul, acum mai cu experiență,  și iar ajunge la șapte case luminate, bogate, boierești, românești, de hotărnicie literară, a stăpânelor măiestre: La München, la îndrăgostita de dorul de țară - Silvia Butnaru, la New –York, la mult optimista Alex Amalia Călin,  la Chișinău – la casele celor știutoare de multe necazuri ale familiilor proprii și ale altora din preajmă - Lidia Gonța Grosu, Sabina Cojocaru,  Maria Botnaru, la București la traducătoarea, laureată cu Legiunea de Onoare a Republicii Franceze, poeta Paula Romanescu,la Piatra Neamț la singuratica Utta Siegrid König  și povestea n-are sfârșit, fiindcă lumea e mare și multe albine lucrează în stupina graiului românesc, alcătuind faguri de miere de salcîm, de tei, de fori de munte, de flori de pădure, de rapiță, de floarea soarelui etc.
     O fată măiastră a literaturii este, precum am numit mai sus, Silvia Butnaru. Va trebui să exemplificăm, să vorbim, convingându-vă, iar dacă puterea mea de prezentare este mult prea slabă față de textele cărții, citiți volumul și dați-mi parțial dreptate.      
      b. FATĂ MĂIASTRĂ – un acrostih critic în I, II, III părți:
      I.
    Sens terapeutic la multe necazuri petrecute în viața scriitoarei, inclusiv recent prin dispariția pământeană a altui suflet drag, au multe dintre poeziile acestei cărți. Iată, cităm integral, poemul născut în 15.11.2002, ora 23 50, în Hochstätten- Germania, degajând o mare suferință și-o mare tandrețe- ” În seara aceasta: În seara aceasta iară plâng de dor –/
Şi tristă e tăcerea, durerea este mută,/ Se împletesc în gânduri, iubiri ca un decor/ Ce se perindă-n noapte, o umbră, o nălucă./ În seara aceasta, ca şi cea de ieri,/ Nu-i nimenea prin preajmă, nu-i nimeni să m-asculte –/ Doar poate Byron, scriind a lui păreri/ În lumea paralelă, a umbrelor oculte./ Mă mai găseşte-n preajmă şi nici că se mai miră/ Să-mi vadă iar tristeţea, pe chipul nedormit,/ Căci tocmai nedormitul, în noapte îl inspiră –/ Târziu, în seara-aceasta, eu versul i-am citit/ Cu somnul printre gene, cu chipul adumbrit”.
     Istoria unei alte mari suferințe, relatată direct, un ecorșeu liric este poema, dedicată lui Nicolae, prieten-reazem sufletesc în lumea acestei doamne iubitoarea luminii, a plaiurilor locurilor de baștină, dar și a locurilor pe unde viața a purtat-o.  Poemul scris la 18. 12. 2019, Bucureşti este o elegie sfâșietoare, directă, concisă, convingătoare, ”Ce să ascult?: Încă o zi de tristeţe –/ În zori, îmi dau iar bineţe/ Neputinţa de-a aduce-napoi/ Zâmbetul tău – sărut pe umerii goi/ Încă o zi de singurare –/ Viaţa ta şi-a luat zborul/ Către lumina celestă/ Ai lăsat pentru mine/ Fulgul sufletului tău, în cădere/ Pe inima mea în durere/ Încă o zi de tristeţe…/ Umbra ta îmi mai dă azi bineţe –”
      Lacrima, liniștea creatoare după înlăcrimare, nădejdea aflării unui sprijin în creație,în poezie- tărâm al sufletelor dăruite cu har de Bunul Dumnezeu este cuprinsul unui poem reprezentativ pentru fereastra  trăirii altfel, fractale, ca a unui țărm de mare, mereu în singurătate, mereu neliniștit, mereu schimbător, ori ca a unui nor făuritor de forme difierite, extaz al privirii, sau ca liniștea unei cafele. Poemul scris în Germania, la Norheim , în 10 februarie 2013, dimineața la ora 8,30, descrie această stare de reverie și destăinuire altfel. Remarcați, rogu-vă, această iluminare, inițiere într-o taină brusc deslușită: doar sintagma ” femeia – pluteşte/ şi-alunecă prin gânduri” –poem într-un vers...deci, poemul  ”NU VĂ MIRAȚI:   Nu vă miraţi/ că am pe masă iar cafeaua-/ e caldă, e fierbinte,/ cu-aromă, parfumată./ cu gust de dulce fată,/ iar negrul ei fierbinte/ în gânduri stă s-alinte// nu vă miraţi, eu gust în zori cafeaua/ căci voi bărbaţii, sorbiţi în noaptea toată/ şi zaţul de pe vatră./ nu vă miraţi, poetul divinizează Zeul/ şi-al vieţii strop etern-/ iubirea – o-mpleteşte cu-aroma ei –/ femeia – pluteşte/ şi-alunecă prin gânduri, precum/ micuţul peşte/ iar cele trei dorinţe/ ţi le oferă-n dar/ şi-n următoarea clipă/ dispare de pe jar/ şi simţi aroma caldă/ ce-ţi gâdilă în nări,/ o simţi fierbinte, neagră,/ te scoate iar din minţi/un abur cu aromă,/ o amagire caldă,/ păşea de veacuri tristă/ pe dale aurite, în depărtata Romă –// nu vă miraţi,/ eu sorb si azi cafeaua”.      
Viața, așa cum este ea, tandră, plină de dragoste și dor, zbuciumată, pătimașă, tristă- plină de lacrimi, de insomnii și de griji este, pe linia mrilor poete- Veronica Micle, cea mult înlăcrmată, Magda Isanos –umbră iubitoare a bărbatului, pentru care-și rupe din suflet și din carne hrănindu-l în zborul lui spre astre, Maria Banuș- cea mult pătimașă, cu-acel vers de început de cunoaștere a lumii”Nu plângeți genuchii mei!” , Elena Farago- femeia iubind cu duioșie de mamă copiii, Daniela Caurea, moldoveanca tot de prin prajma Buhușului, Bacăului, cea ”îndrăgostită de-un izvor”, precum și a celor numite în prologul acestei prefețe, la care mai putem adăuga pe Marieta Matei, poeta din Provița de Sus, fostă președintă a Cenaclului”Glasul izvoarelor”, trăind dureros plecarea din satul natal, durerea caselor goale fără copii și părinți, pe Lidia Lazu, poeta-artistă redând scenic poeme ale altor colege și colegi, rar ale sale, scrise cu-n creion de diamant pe sticla zilei fermecate, Crista Coza-vestala unui foc păgân, prevestind  zorii alte lumi, Daniela Stoica-bârlădeanca trăind rugăciuni lângă flacăra sfântului Arsenie Boca, sau Claudia Voiculescu-scrind sonete, precum un mare înaintaș, dar și poeme arzând globuri de Crăciun sau sânzâiene-comori pe locuri numai de ea știute, iar șirul l-aș putea continua, fiindcă nesfârsșit este șirul numerelor prime literare, lângă care a publicat în reviste și antologii poeta Silvia Butnaru, lumini ale scrisului românesc apărute în România, Germania, Israel, SUA, Canada, Spania etc.
       Ispita dezgolirii, a indecenței n-a cuprins-o pe poeta acestei cărți, precum valul de poete de după 1989, când libertatea scriului s-a confundat cu vulgaritatea și erotismul în exces, mult lăudate de unii, pritre ei și critici literari univesitari (de gustibus!), ba din contra- decenţa, alegerea cuvintelor bine cântărite sonor, armonic, cuvinte strâns ancorate, găsite, încorporate ici –colo în textura, cuprinsului  tapiseriei poetice, mult migălite sau țesute-născocite într-o dăruire totală, dincolo de oră și de alte treburi pesonale, casnice, obștești... Iată un alt poem, pe care nu-l analizăm la amănunt, lăsând cititorul s-i afle nodurile, punctele, suprafețele calme, adânci ca apa unui lac de munte.
        Amintirea unei iubiri recente o învăluie pe poetă înr-o ceață sidefie, înr-un halou aurit, tulburătoare îmbrăcăminte lirică precum în poezia, numită ”Ce să ascult?” și scrisă tot pentru Niculae Preup, avocat în București, mult îndrăgostit de poezia Silviei Butnaru și de lumea ei literar-pictural-muzicală-artistică, bcureșteancă, în venirile și revenirile ei pe-aceste meleaguri, Ateneu, Case de Cultură, Cenacluri, Muzee, Cișmigiu, Operă etc. O altfel de vorbire despre un poem citat mai înainte:”Încă o zi de tristeţe –/ În zori, îmi dau iar bineţe/ Neputinţa de-a aduce-napoi/ Zâmbetul tău – sărut pe umerii goi/ Încă o zi de însingurare –/ Viaţa ta şi-a luat zborul/ Către lumina celestă/ Ai lăsat pentru mine/ Fulgul sufletului tău, în cădere/ Pe inima mea în durere/ Încă o zi de tristeţe…Umbra ta îmi mai dă azi bineţe.../ 18.12.2019, Bucureşti”
      II.
Corneliu și Cleopatra, părinții scriitoarei, născuă la 2 iulie 1948 la Timișoara, din cerul românesc, urmăresc cu dragoste afirmarea fetei lor, cea crescută pe plaiurile de la Călugăra Mare (azi Măgura), județul Bacău și în orașul Bacău, unde a urmat liceul, (cursuri de canto și pian, de teatru și literatură). A locuit în București, iar în  anul 1987 a emigrat în Germania, unde își are familia și unde continuă cu succes, dăruire și stăruință activitatea literară, fiind membră a Asociației Scriitorilor Români din München și Bavaria. Este și membră a Uniunii Scriitorilor din România, din anul 1998, dar și a altor formații culturale străine și românești, continuând, când vine în București a paricipa la diversele acțini cultural-litert-artistice, inclusiv de prezentare a cărților proprii sau a revistelor în care a publicat. Primul volum de poezie s-a intitulat ”Orizontul infinitul”, și a apărut în anul 1995, iar de atunci zarea, biografia sa literară s-a îmbogățit cu multele altele.
           ”Fără rost: Nu ai gândit că cineva,/ te poate iubi cu adevărat?/ Şi toată viaţa ai umblat fără să vezi,/ fără a şti,/ Fără un ţel, fără dorinţe, fără a vrea/ să nu te minţi,/ Fără un drum de început,/ doar cu frânturi de împrumut/ Şi-acum, când tâmplele-ţi se ning uşor,/ Te macină un gând, un dor,/ Fără să ştii de unde vine,/ Te sfredeleşte un ce, un cine/ Şi umbli fără vreo speranţă/ Şi fără nici un rost prin viaţă/ Nu ai gândit că cineva/
Ţi-a fost fidel şi te-a iubit?!/     E soarta ta.”-  30.01.1996, Germania

florin gr


       III.
       Blândețea rostirii, emoţia caldă, armonia lirică  sunt predominante și în poemele amintind frumsețea poeziei populare, a anonimilor poeți din alte vremuri, precum în această doină de dor și jale, de singurătate, litanie întreruptă de un glas rar, de clopot, parcă auzit în casa lui Niculae Precup-din București, pe 15. 12. 2019
    ”Ce să ascult?
       (Lui N. Precup, dincolo de hotar)
Ce să ascult?/ E doar cuvânt,/ Cuvânt tăcut,/ Un gând pierdut –/ Pierdut în lumea care cere,/ Cere tăcut,/ Fără de vorbă,/ Fără trai,/ Aştept să-mi dai/ Gură de Rai,/ Sărutul plin de foc/ Să-mi dai,/ Fără noroc,/ Fără noroc,/ Gând la soroc,/ Ajuns în Rai,/ N-o să mai ai,/
N-o să-mi mai dai,/ Ce să ascult?/ E doar tăcere/ Lumea iar piere –/ E toar tăcere/ E doar durere,/ E doar… durere”
      Un talent de povestitor, de scenarist, bine conturat în proza scriitoarei Silvia Butnaru (autoarea ”comite” și proză, poate scrie și un roman, fiindcă are priceperea descrierii amănuntului, nu numai a dialogului și descrierii sufetești sau de peisaj exterior) vedem –liric –în  textul despre Popocatepetl-vulcanul din Mexic, de unde cităm fragmentul de zugrăvire a unui peisaj straniu:” o poetă străină şi nedumerită/ de tăcerea deja supărătoare,/ se intreabă, dacă nu cumva/ locuitorii planetei Pămant/ au evadat –”
      Tandreţe, rafinament degajă și alte poeme. Dăm exemplu doar mărturisirea lirică numită ”L-am visat pe Dumnezeu:
Să nu credeţi că vă mint,
Când spun că L-am visat –
Nu pe-ntâi şi nici pe doi,
Noaptea dinspre doi, spre trei,
Chiar în luna lui Cuptor.
L-am visat că mi-a vorbit
Când cincizeci am împlinit –
Anii mei, jumătate veac.
Cum vă spun, El mi-a vorbit
C- un glas răsunător:
Ei, tu cea care vorbeşti,
Să-i înveţi să fie buni!
Chipul Lui, impunător
Printre norii albi, pufoşi,
Se făcuse nevăzut.
Iar când noapte-ncet apuse,
Ziua mă crezu nebună.
L-am visat pe Dumnezeu
Eu, vă dau cuvântul meu!
          6.07.1998, Hochstätten”
Naturală în scriere, tăind precis, ca un chirurg, în lumea sa interioară, poeta ne convinge de buciumul său interior, care este și al nostru, pentru că și noi am trăit momente asemănătoare, dar nu ni le-am spus cu vorbele Silviei Butnaru, dar această oglindă sufletească ne descrie și pe noi, ne dovedește că suntem oameni supuși suferinței, răbdării, acceptării, blândeței și mai ales încrederii creștine, că totul are un scop, că totul ne este dat de Dumnezeu, spre ajutorul nostru, spre mângâiere prezentă sau viitoare. Voi cita, ca argument liric, al acstor păreri poezia acestui volum numit ”Zbor deasupra durerii” un titlu hieratic, absolut creștin, de încredere într-o lume a Învieriiși a Revedereii celor dragi. Iată poemul ”Am fost”: ”Am fost, mai sunt/ dar, voi muri –/ nu ştie lumea/ cât jelesc/ mi-s dragii mei/ plecaţi demult/ şi ultimul s-a depărtat/ în drum spre Rai –/ dar am copii/ şi dragi îmi sunt/ nepoţii mă aşteaptă-n prag,/ pe cel plecat în drum spre Rai/ îl plâng şi încă-mi este drag/ în singurarea de sfârşit de an/ mă-ntreb nedumerită iar, de ce?!/ de ce mi-e soarta greu sortită/ de ce?!/
e moartea hâdă şi-i urâtă/ e ultima ce-n braţe ea ne ia/ ce mai rămâne-n urmă, e tristeţea/
şi amintirea cuiva, a ta…/ am fost, mai sunt –/ nepoţii-n prag, îmi cântă un colind,/ râzând –/ mai sunt!
      29.12.2019, Bucureşti”
Același sentiment apare și înr-un poem de mai demult, din anul 2008, ”Voi plânge”:
”Voi plânge dorul până când,/ El va veni la mine/ Şi-mi va aduce rând, pe rând,/ Alinul prin suspine./ Voi regăsi atunci, ca ieri,/ Răspunsul printre stele/ Şi luna ne va linişti/
Iubirile eterne./ Iar pe discheta dăruită/ În seara înstelată,/ Era totul dorul ce profită/ De Eva întristată./ Voi plânge dorul –/ Până când?!
      Rafinamentul scrierii, știința clar-obscurului, a decantării lirice, se pot vedea în fiecare poem al cărții, iar în toate structura spunerii  comunică esențialul trăirilor unui poet, este o carte existențialistă. Un gânditor, precum românul Vasile Băncilă (din triada Lucian Blaga și Nae Ionescu, dar și aici, mai putem numi încă trei stelări și alți trei, printre aceștia și pe Nicolae Steinhard, monahul de la Rohia),  spune că: ”Omenii luptă cu spațiul, dar îi învinge timpul. Istoria culturii e istoria încercărilor omeești a domestici ideea de timp”. Am găsit aceeași idee, altfel spusă,în poezia din 12 august 2013, scrisă la Norheim,  ”CU MINE”: ”Stau în faţa oglinzii, seara,/ sub clarul lunii pline –/ Mi-au murit anul acesta, prieteni dragi;/ alţii aşteaptă rândul pentru/ primirea tichetului/ - cum, ei au primit deja/ şi noi, nu încă ?! – e o minune !/ se miră unii din ei.// Stau şi număr stropii de vin,/ din boabele albe ale strugurilor/ în faţa oglinzii, - privindu-mă.// Eu ?!/ Eu sunt, cândva râdeai/ îi spun celei din faţa mea,/ cea căreia, lacrimile se ascund,/ în stropii de vin, /numărând încet şi trist,/ puţinii prieteni rămaşi.../ M-a amuţit Teama”.
       Un cuvânt de încheiere al unei prefețe ar fi o sumă a întrebărilor, precum poemul social-politic, al unei lumi părând a se pierde, ”TEAMA”: ”Mi-e teamă de singurătate şi/ totuşi, cine scapă de ea ?/ Mi-e teamă de vrăbiile acelea zglobii/ de graurii şi mierlele/ şi privighetoarea însingurată,/ cine, cine va avea grijă de ele ?/ Mi-e teamă de singurătatea/ copilului pierdut pe stradă/ de cine, al cui şi ce nume are?/ Mi-e teamă de singurătatea/ bătrânilor uitaţi la colţuri de stradă/ sau la uşa alimentarei/ bătrânii- cei care ne-au crescut/ neputincioşii de astăzi,/ neîndrăznind/ decât să ne privească/ fără să ne învinuiască,/ privindu-ne doar, cu ochii blânzi şi-nlăcrimaţi/ de singurătatea noastră – Mi-e teamă !” Și totuși... optimismul creștin, sprijinul întru cei rămași, din familie și din apropiere, sau din lumea literelor, a cuvântului-taină, a luminii harului dăruită scriitoarei. și voi mai aduce aici un alt citat, din același gânditor român, Vasile Băncilă, parcă vorbind, rezumatic, despre poemele ”Am fost” și ” Scriu iar…”:”Întunericul, oricât de mare ar fi, e îndepărtat când pătrunde lumina în el, dar lumina, oricât de mică ar fi, rămâne lumină, chiar dacă ar înconjura-o un ocean de întuneric.” Iar cartea aceasta degajă lumina dragostei, o îndepărtare în transcendent, în cerul psalmilor și troparelor, al încrederii în persistența nemuritoare a iubirii, ea este un ”zbor deasupra durerii”: ”Am fost, mai sunt/ dar, voi muri –/ nu ştie lumea/ cât jelesc/ mi-s dragii mei plecaţi demult/ şi ultimul s-a depărtat/ în drum spre Rai –/ dar am copii/ şi dragi îmi sunt/ nepoţii mă aşteaptă-n prag,/ pe cel plecat în drum spre Rai/ îl plâng şi încă-mi este drag/
în singurarea de sfârşit de an/ mă-ntreb nedumerită iar, de ce?!/ de ce mi-e soarta greu sortită/ de ce e moartea hâdă şi-i urâtă/ e ultima ce-n braţe ea ne ia/ ce mai rămâne-n urmă, e tristeţea/ şi amintirea cuiva, a ta…/ am fost, mai sunt –/ nepoţii-n prag, îmi cântă un colind,/ râzând –/ mai sunt!”- 29.12.2019, Bucureşti; ”Scriu iar…: Voi începe să scriu iar,/ Să rup file-n calendar,/ Să colind pribeag şi rar,/ Să gust vinul din pahar/ Voi începe să-nşir gânduri/ Pe computer – printre rânduri,/ Voi ascunde dorul meu,/ Ca un pui de derbedeu./ Şi-oi ascunde şi n-oi spune/ De voi reuşi prin lume/ Să nu-mi pierd al meu pronume/ Voi începe să scriu iar/ L-oi ascunde să nu mor/ Nici de foame, nici de dor.