ardeleanunu trăiesc pentru mine

trăiesc pentru celălalt
având grijă să nu i se urzice pielea
la atingerea mea de salcie plângătoare
dar de ce plângătoare
câţi morţi a îngropat
cine i-a spart porţelanurile
şi i-a ucis iluziile ca pe nişte gândaci
când i-a căzut barosul peste picior
nu şi-a dat seama de greşeala făcută
a picurat cu pipeta albastrul


în ochii cui voia să primească mesajul celest
din bucurie şi convingere
din multele erori desenate pe pielea sa

şi dacă trăiesc pentru celălalt
ce mai rămâne al meu
din meniul usturător de dulce
precum un bici înfăşurat pe trupul caramel
din care a mai rămas o mică toamnă
şi un mare Dumnezeu ce mă indică
acolo unde e greu de pătruns
la subsioara cuvântului
pentru a pune câteva rădăcini
în pământul său
un periculos eu

un periculos eu pe toată pagina
câţiva soldaţi fac numărătoarea
şi stabilesc celula de criză
să fie roz să fie bleu
ori un amestec de culori
imposibil de pictat cu ele
blana leopardului tabloul genial
sau frunza de laur

pe locuri fiţi gata start
cineva mă prinde din urmă
sparge sticla celulei de criză
şi lasă cioburile să cadă
sub tălpile eului
însângerându-le

multă lume nu observă firul de mătase
trecut pe după stâlpul casei
pentru a nu lăsa să se prelingă
din tălpile însângerate
ca dintr-o toamna târzie
ideea de roşu
de pe acoperişul căreia
câteva berze vor pleca
cu mult inainte de a tăia moţul
ideii de alb



iubirea ca un măr auriu

din iubirea ca un măr auriu
a ieşit soarele
îţi aşezi oglinda în faţă
şi o întrebi
cine e frumoasa toamnei
iar ea îţi răspunde
fata de duminica
care strânge vreascurile melancoliei
şi le duce sfintei miercuri şi sfintei vineri
pentru ca ele să nu simtă colţii de lup
ai iernii
când nu vor mai putea purta
sandale din flori de crizanteme
iar suişurile şi coborâşurile
vor avea săniuţele urmărite
de îngerul păzitor
toate inimile îşi vor paria bătăile
pe aripile lor
deschise ca o carte
din care vei putea citi prima povaţă
ca pe o rugăciune
ce-ţi va înmuia sufletul
cu zâmbetul său



altarul unui poem

cel mai frumos gest din lume
îl face luna noiembrie,
când îşi deschide lada de zestre,
expunând bogăţiile adunate,
ce fac din tine un magnat!
te aşezi sub mandarin,
de acolo, priveşti cu obsesie
cerul şi stelele sale,
încă neîntinate, încă necoborâte în poem
precum un duh.

cerul îţi spune:
-    rămâi seninul meu!
care te-a văzut prunc, apoi tânăr holtei
şi, în sfârşit, posesorul unor iubiri
numărate de două ori,
pentru a nu greşi,
pentru ca frunzele uscate
ale lacrimilor,
să nu îţi cadă
în locuri de restrişte
şi pentru ca bătrâneţea ta
să rămână mereu tânără,
precum rugăciunea pe care o faci,
seară de seară,
în altarul poeziei



un alt început

toamnele
nu au pudoarea tinerelor primăveri!
se dezbracă,
cât ai clipi,
în văzul lumii,
iar tu ai grijă ca norul cumulonimbus
ce-ţi stă deasupra capului,
precum sabia lui Damocles,
să nu cadă contondent peste tine,
să te facă afiș,
scris cu litere de tipar,
în transparenţa dimineţilor,
când zâmbetul devine mai sofisticat.
timbrul vocii se schimbă.
precum şi starea de inocenţă
a poemului reflexiv.

îmi strâng parfumul

îmi strâng parfumul, într-o mică floare,
îmi strâng cuvântul, într-un mic poem,
m-adun pe mine, de pe drumul care
m-a dus departe, într-un timp boem.

intru în gaşca luminilor de toamnă,
cum un cuvânt, între nuanțe fine,
acele mov, ce-n amintiri, se sfarmă
şi, -ntr-un poem, cu litere aldine.

în primul fulg, trec nori de primăvară,
în primul gând, treci tu, căutând comori
şi te întorci, cu sacii plini, spre seară,
cu albe sărutări, încolo, către zori.

mult prea departe-i vara de cristal,
când aşteptăm, în van, sponsorizare
bănuţi de aur, pe-al luminii mal
şi soarele, de dincolo de zare.



galben amor de gutui
 
atât de aproape de lume
şi totuşi departe de ea
însinguratul meu nume
atinge cu mâna o stea

difuza lumină ori clară
dă ochilor verzi adăpost
o parte din lumea amară
o parte din timpul anost

un cântec de dor îmi aleg
pe-un unduios do-re-mi
iar de iubire îmi leg
tandru durerea de-a fi

cea îmbiată firesc
cu galben amor de gutui
atunci când în suflet sporesc
umbre de toamnă gălbui

în cartea sortirii un nume
mi-e dat să-l trăiesc într-o stea
atât de aproape de lume
şi totuşi departe de ea




regret de toamnă

mă vinde toamna n târguri de culoare
în auriu negoţ de frumuseţe
dar nimeni nu oferă niciun şfanţ
pe un pustiu de of şi de tristeţe
şi nimeni nu oferă un belşug
de gânduri plămădite cu amor
să ardă n ţeasta vie ca pe rug
captive azi şi n loc neroditor
cu roşu tiv de flacără târzie
şi mistuiri de cafeniu pudrat
pe o faţă de mătase purpurie
în templul poeziei îngenunchiat
o toamna nu i ca n anii tinereţii
nici rostul frumuseţii nu i la fel
nici crupele ce plimbă călăreţii
cu pulpe reci nişte siberii triste
pe care pictorul rămas fără penel
le va picta cu lacrimi pe batiste