dd 280Anotimpul Speranţei nu se găseşte în niciun calendar, dar se află în fiecare suflet şi-n fiecare inimă încă din clipa zămislirii noastre. Şi pentru că se comportă ca o fiinţă vie care nu ne abandonează niciodată, tind să cred că aceasta-i o tânără frumoasă care n-a ştiut nicicând ce este somnul. Şi numai dacă oboseşte din când în când, se aşează la rădăcina unui copac şi de teamă să nu stingă lumina din inima noastră, își leagă părul lung de vreo cracă înaltă şi stă lipită de tulpina acelui pom, aşteptând să bată vântul, ca să se legene împreună cu el. Sau ştiind cât de mult avem noi, oamenii, nevoie de ea, poartă-n mână o coroană cu spini, pe care o îndeasă pe cap până la sânge, numai ca să nu adoarmă vreodată.

Pentru că dacă va aţipi, şi numai pentru o clipă, gândurile noastre se vor umple de durere şi deznădejde sau am deveni ca nişte sălcii plângătoare, care se apleacă învinse la marginea râurilor. Şi ca să nu ne vadă trişti, îşi îndeasă coroana peste aceleaşi vechi cicatrici, ca noi să ne bucurăm şi când plouă, şi când e soare, şi când dă în floare liliacul sau când ne simţim iubiţi prea puţin. Şi apoi, ne ia de mână pe fiecare, ca să-i ţinem amintirea vie. Pentru că numai ea - Speranţa ne dăruieşte ziua de mâine şi ne ţine pe toţi împreună!