c aTrecuse doar o zi de la instalarea echipei noastre de filmare în hotelul din urbea X, dar niciodată nu dusesem așa dorul tihnei de acasă. Fapt cel puțin bizar, deoarece nu-mi mai încăpusem în piele de bucurie, când mi s-a spus că voi fi în distribuția acelui film; eu, o sărmană debutantă într-ale cinematografiei, printre atâtea nume sclipitoare.
Știam că șansa unui necunoscute aflată în umbra atâtor stele colosale era minimă, dar asta nu-mi tăiase elanul. Dispoziția în care mă găseam, de când am sosit acolo, părea însă hotărâtă să-mi dea toate planurile peste cap. Nedumerirea, legată de această situație, se intensifica văzând cu ochii. Astfel, am trecut la vânătoarea răspunsurilor menite să mă scoată la lumină... Unde dospea hiba?... De ce nutream, cu atâta zel, să fiu „plantă de apartament”?  
Viața în turneu nu mai era o enigmă pentru mine; filmările decurseseră fără probleme, până una-alta, iar de hărțuirile sexuale pomenite pe la colțuri, nici vorbă. Cu alte cuvinte, aș fi putut să spun că era un trai care-mi convenea de minune, dacă jumătatea plină a paharului n-ar fi dat bir cu fugiții, la prima adiere de vânt.


Corăbiile fericirii, pe care plutisem atâta timp, sedusă de gândul miracolelor ce-aveau să lumineze viața mea, s-au înecat și ele. În schimb, m-am trezit îmbarcată în negura melancoliei absolute. (Și, culmea, filmam o comedie!... N-aveam un rol important, căci, deh, ceasul norocului nu bate chiar după voința noastră, cum bine se spune, dar exercițiul admirării celorlalți nu mi s-a părut, nicicând, o îndeletnicire superfluă.)
Tumultul acesta nu și-a slăbit hățurile nici în cea de-a doua dimineață, când am descins în holul hotelului, pentru a întâlni echipa de filmare.
   Afară se instalase un ger de crăpau pietrele, dar cum drumul până la locul filmării nu era lung,  mi-am lăsat arma secretă – adică buclele blonde, răsfirate peste paltonul de culoarea safirului – să zburde-n vânt. Hotărâre de bun augur, aș zice, fiindcă – imediat ce-am ajuns la recepție – s-a și grăbit un individ să mă-ntrebe dacă nu mă-ndrăgostesc eu însămi de mine, când mă studiez  în oglindă. Totuși, abia după ce s-a apropiat de noi interpretul personajului principal, sufletul meu a-nceput să emită, în fine, un licăr de văpaie. Însă toate se-nvălmășeau încă atât de confuz, în țesătura alambicatei mele ființe…
Statura lui impozantă și aerul de demiurg rătăcit printre oițe, m-au făcut întotdeauna să cred că, de-ar fi să-mi apară vreodată-n cale, nu m-aș da în lături de la nimic. Dar acum, văzându-l în carne și oase, inima spunea un DA plin de florile tuturor altarelor binecuvântării, pe când mintea spunea un NU la fel de hotărât ca tăișul ghilotinei. Cu monștrii sacri nu te poți trage de șireturi...  În fața unei zeități, te dezbari de orice meteahnă omenească. Așa că, brizbrizurile ițite, brusc, în sânge, m-au înfricoșat ca pe-un sihastru nălucile diavolești - vorba nu mai știu cărui poet iubit de muze.
„Fugi, ispită, fugi!”, am vrut să strig, dar buzele mi s-au întredeschis în cel mai dulce surâs - pe care Mama Natură l-ar fi putut înflori vreodată pe gura mea - și m-am pomenit salutându-l, înaintea tuturor:
- Bună dimineața, dragă maestre.
- Bună dimineața, frumoaso, mi-a răspuns Demiurgul cu vocea lui bine timbrată, aducându-mi în minte tunetele de Sfântul Ilie, care m-au tulburat de când mă știu.
Nu peste mult, s-a strâns toată lumea în jurul său, așa că liantul dintre noi păru să dispară. Eu m-am mulțumit să trec în grupul celor mai puțin răsfățați de soartă și ne-am îndreptat cu toții spre locul de filmare. Abia atunci am conștientizat însă importanța ierarhiei, în meseria pe care mi-o alesesem; ca și regretul că nu eram o stea.
„Hei, stai puțin”, m-a îndemnat misterioasa voce interioară, făcându-mă să mă opresc locului și să inspir adânc, așa cum fac întotdeauna înainte de a intra în scenă. „Dracul nu e atât de negru precum pare. Păi dacă erai vedetă, nici în ruptul capului n-ai fi râvnit la un rol de trei vorbe și-un brânci; iar pentru rolurile mai acătării, existente-n acest film, ești cam jună. Deci, să zicem că soarta ți-a zâmbit, așa că termină cu mutra asta de mâță plouată și bate fierul cât e cald!”
Muștruluiala vocii interioare și-a atins țelul, deoarece mi-am pironit privirile în ceafa idolului meu, grație credinței că miraculosul gest silește persoana vizată să se-ntoarcă spre tine. Și, într-adevăr, n-a trecut mult pân-am fost răsplătită cu cea mai complice ocheadă, pe care mi-aș fi putut-o închipui.
 „Visez?”, m-am trezit întrebându-mă, cutremurată de emoție, dar lărgindu-mi zâmbetul șugubăț și întețindu-mi văpăile privirii.
Vraja s-a sfârșit însă repede, pentru că tocmai ajunseserăm la destinație.
Câteva ore bune, mi-a fost imposibil să-l mai văd, căci necruțătoarele reguli ierarhice au intervenit între noi, ca zidurile unei fortărețe. Adică, interpreții principali s-au îndreptat spre o sală separată, unde urma dichisirea pentru primele cadre, iar eu, împreună cu alte trei vajnice aspirante la gloria cinematografică, ne-am înghesuit în colțul unui hol. Pentru că nu era cazul să fac pe mironosița, am trecut cu vederea condițiile din „cabina” oferită cu atâta „generozitate” și m-am concentrat asupra costumului hărăzit filmării. De fapt, un halat roz, vechi și lălâu, pe care trebuia să-l îmbrac peste hainele din garderoba proprie. Machiajul și coafura intrară tot în contribuția mea, desigur, așa cum se întâmplă, adeseori, când ești blagoslovit cu partituri secundare.
 Era o zi crucială pentru mine, deoarece aveam de tras câteva cadre importante cu eroul principal - alias bărbatul pentru care mi se aprinseseră călcâiele în viața reală. Cum tânăra reprezentată de personajul meu nu-l prea avea la inimă pe șeful ei – întruchipat de il mio Principe Azzuro, trebuia să duc la bun sfârșit o misiune dificilă. Ba mai mult decât atât, mă irita faptul că urma să apar îmbrăcată așa de neatractiv, în scenele prevăzute pentru acea zi. Potrivit noii mele dispoziții, aș fi preferat o ținută ceva mai  spectaculoasă, pentru a-mi pune în valoare trupul întreținut cu-atâta trudă, nu să-l ascund sub halatul care-mi ajungea până la jumătatea gambelor.
 „Of, mai bine n-aș fi dat probe pentru rolul ăsta! Arăt ca o momâie”, mi-am spus, plină de năduf, încercând o modalitate de a-mi strânge halatul pe lângă corp.
Sigur, nu-mi pierdusem încă mințile și mi-am dat seama că femeia din mine învinsese actrița. Totuși, am continuat să născocesc alte moduri de a-mi trăda personajul - o fată modestă, din provincie, care-și câștiga pâinea cinstit, lucrând într-o fabrică de textile. Furia ce mă cuprinsese a atins însă cota maximă, când regizorul mi-a impus să-mi leg părul cu un elastic obișnuit, care, chipurile, spunea multe despre caracterul personajului meu... Abia dacă ațipisem, în noaptea precedentă, din cauza bigudiurilor ce-mi asigurau pletele în valuri flamboaiante, iar acum mi se impunea să-mi fac un moț în vârful capului, ca cireașa de pe tort! După această culme a disperării, am intrat într-o apatie aproape totală. Astfel, când am auzit că trebuie să renunț și la machiaj, m-am supus, spășită, sorții.
- Vai, ce schimbată ești! exclamă una dintre colege, uitându-se când la mine, când prin jur, pentru a se asigura că nu pogorâse, din senin, printre noi, încă o purtătoare de halat roz.
- Da, nu mai semeni deloc cu cea de dinainte, interveni în discuție altă actriță, măsurându-mă cu aceeași stupoare.
- Și... Credeți că asta e de bine sau de rău? am întrebat, zâmbind într-o parte, tot mai puțin convinsă de însemnătatea prezenței mele acolo.
- Păi e minunat că te poți transforma, așa, cât ai bate din palme, comentă cea de-a treia colegă, care fusese foarte retrasă până atunci, dar se apropiase pentru a vedea „minunea”. Ai dat probe fără machiaj?
- Nu m-aș fi dus așa la probe, nici moartă, am râs eu, fără niciun chef.
- Ei, da, dar un regizor de talia domnului Popescu are ochiul format, replică ea, retrăgându-se iar în colțul ei.
- Ce vrei să spui? am întrebat-o, după o scurtă ezitare. (Nu-mi place să mă-ntind la vorbă cu colegii, în orele de lucru.) Adică… și-a dat seama că, fără machiaj, arăt ca o șantieristă?! Asta ai vrut să insinuezi?
- O, nu, draga mea, răspunse actrița, o blondă naturală, blajină, mult mai în vârstă decât mine. Doar că... arăți altfel. Pare c-ai fost hărăzită să fii atât prințesă, cât și cenușăreasă.
- Numai cenușăreasă n-aveam eu chef să fiu azi, i-am răspuns îndepărtîndu-mă.
Realizasem că mă luase gura pe dinainte și-ncepusem să mă tem de alte întrebări, cu același substrat.
Pe de altă parte, fusesem chemată deja la cadru, pentru secvențele care urmau să fie trase, în scurt timp, cu mine și actorul principal. Așadar, sosise ceasul să mă concentrez, cu toate forțele, asupra modalităților de a rămâne umană în fața aparatului de filmat, conform povețelor profesorilor mei. În fond, îmi pierdusem speranța că acel bărbat superb, pentru care se dădeau în vânt o sumedenie de femei, putea fi cucerit de o individă ștearsă, cum devenisem eu, în straiele acelui personaj. Astfel, mi-am adunat puterile și m-am cufundat în situația cerută de rol, fără să mai visez, cel puțin pentru o vreme, la cai verzi pe pereți. Datorită acestei stratageme, după ce regizorul a strigat „motor” și s-a apropiat de mine cel despre care crezusem că va fi asul meu din mânecă, trăirile absconse au fugit cât au văzut cu ochii.
- „Bună dimineața, frumoaso!”
- „’Niața, dom’ Marinescu. Da’ di ce-m’ tăt zîceți așe? Doară nu credeț’ că-s una di-aia, care-ș’ suflecă fustiele, așe, cu una, cu două, în fața unui bărbat?”
- „Eu nu sînt un bărbat oarecare, frumoasa mea. Sînt șefu’ tău.”
- „No, ș-apăi care-i baiu’? Sînteț’ șefu’ mieu la slujbă, nu păstă minie, așe că-i musai să vă purtaț’ omenește, că io vă zâc: nu-s di-aia! No-i binie?!”
- Doamne, cât ești de drăgălașă! râse cu poftă marele actor, prinzându-mi mâinile într-ale lui.
- Îs, no, c-așe m-o făcut mama, am spus cu glas mai dulce, dar fără să renunț la accentul și stilul personajului.
 Totuși, nu mi-a fost ușor să-mi ascund uimirea că idolul meu își adusese contribuția personală la scenariu, sedus de „încarnarea” mea într-o astfel de tipologie.
Surpriza îl copleșise deopotrivă și pe regizor, deoarece abia după câteva minute reuși să se-adune și să strige cât îl ținură puterile:
- Stooop! Stoooopp!! Păi ce-mi faceți aici, porumbeilor?! Vi s-au încins hormonii, chiar așa?!
- Iartă-mă, Dinule, nu înțeleg cum mi s-a putut întâmpla una ca asta, își frecă fruntea, năucit, celebrul artist. Dar a fost atât de firesc totul c-ai putea „cumpăra” ideea, adăugă el, zâmbind.
- Tu vrei să mă împuște scenaristul, nu?! replică regizorul, hohotind răgușit. Hai, la treabă! Reluăm. Concentrați-vă. Ce naiba?! Sunt trei cadre amărâte, cu voi doi. Mai rezistați un pic ispitei, că mâine ne-ntoarcem la București și veți avea destul timp să vă dați în bărci.
- Ei, hai, Dinule, acum nu mai exagera și tu, că n-a fost cine știe ce!
 (Lucrurile luaseră, într-adevăr, o turnură neobișnuită și maestrul – altfel de un calm proverbial –  își pierduse cumpătul.)
- Vistri, suntem prieteni vechi; n-are rost să ne-ascundem după degete. Am înțeles situația, c-am văzut multe la viața mea. Nimeni nu acuză pe nimeni. Mergem mai departe. Hai, pregătiți-vă! Acțiune!... Motor!
Nu știu cum s-a făcut, dar am reușit să fiu impecabilă, în ciuda faptului că discuția anterioară mă dăduse rău peste cap.
La sfârșitul filmării, m-am grăbit să-mi reiau înfățișarea sofisticată și-am făcut pe dracu-n patru să mă aflu, cât mai mult cu putință, în vizorul magistrului. Desigur, că apropierea de bărbatul visurilor mele făcu să-mi sfârâie și mai rău călcâiele, e un fapt ușor de-nțeles. N-a fost deloc de colo să-i simt mâinile într-ale mele și să-i inspir parfumul fin, care mi-a proiectat imaginația până unde, înainte, nici cu gândul nu gândisem. Asta fiindcă nici el nu se lăsă mai prejos și mă sfredeli cu privirile, ori de câte ori i se ivi prilejul.
Divorțase de multă vreme și nu părea să existe o altă relație stabilă în viața lui, dar nu eram atât de naivă, pentru a-mi închipui că trăiește ca un pustnic. Poate - pe lângă tot ceea ce am înșirat mai sus – mă apucase dorul de a concura cu semenele mele și pe plan amoros.
Sigur, era o mare diferență de vârstă între mine și cel ochit cu-atâta jind, dar eu n-am considerat niciodată că vârsta poate împiedica iubirea aia, fără seamăn, care te lasă mască și pe tine, ca și pe ceilalți; chiar dacă apar, întotdeauna, destui cârcotași dornici să voaleze frumusețea poveștii.
Mă rog, nu vreau să mai lungesc vorba, dar asta trebuie s-o spun: trăirile mele erau dominate, în primul rând, de uimirea că sentimentului meu avântat i s-a răspuns cu atâta promptitudine... Și de fericirea până la cer și dincolo de el, negreșit.
În acea seară, când m-am retras în camera mea, senzația că sunt o ființă nouă a umplut - până la refuz - fiecare ungher al sufletului meu. Ritualul de dinaintea vârâtului sub pătură a suferit și el schimbări semnificative, căci aripile ce mi-au crescut în suflet nu puteau, firește, să nu imprime un suflu primăvăratic întregii mele făpturi. Acest fapt a atras tot convoiul doleanțelor înmuguririi  și, uite-așa, în loc s-adorm buștean, după vânzoleala zilei ce tocmai se-ncheiase, m-am trezit c-admir pereții... Nici nu s-ar fi putut altfel, căci mintea mea înfierbântată începu să proiecteze, pe-ntreagă suprafața lor, fel de fel de imagini ispititoare, cu mine și prințul ales. Nimic însă legat de profesia noastră... Doar fantasmagorii cu-mbrățișări fierbinți și întortocheate, prinse-n mireasma parfumului născocit sub impulsul stării ce-mi răscolea adâncurile: ylang-ylang, iasomie de Madagascar, ambră cenușie și tuberoze.
„Niciodată noaptea nu fu mai frumoasă”, mi-am spus, într-un târziu, în timp ce pleoapele îmi căzură peste ochii învăpăiați. După alte câteva clipe de savurare a fericirii apărută-n viața mea ca din senin, m-am ghemuit (imaginar) în brațele lui viguroase, lăsând aroma magicului parfum să ne acopere, încet, pe amândoi.
Când s-a crăpat de ziuă, am sărit din pat bucuroasă, dornică să-ntâmpin beatitudinea care, credeam eu, era menită să mă-ncânte cu parfumul ei, multă vreme de-atunci încolo.
 Așadar, i-am dat din nou frâu liber ritualului de înfrumusețare și-am coborât... Nu. Nu e tocmai bine spus „coborât”... Am zburat spre restaurantul hotelului, sperând că-mi voi bea cafeaua în compania mult dorită. Soarta însă a hotărât altfel. Deci, în afara câtorva colege actrițe somnoroase, n-a mai apărut nimeni.
Cu nodul dezamăgirii aprige în gât, a fost foarte complicat să-mi termin filmările, în nota optimă din ziua precedentă. Dar timpul și-a văzut de mersul său, așa că, la ora șase, ne-am reunit, cu toții, în fața microbuzului pregătit pentru întoarcerea la București. Nu m-am gândit c-ar putea fi vreo problemă cu locurile; deci, mi-am fumat liniștită țigara, până când am auzit motorul pornind. Abia atunci am sărit în mașină, căutând din priviri un scaun, pe care să mă instalez. Ca un făcut, singurul loc rămas liber era cel de lângă suveranul sufletului meu... Ei, nu-i greu de bănuit câte scenarii mi-au trecut prin cap, înainte de a mă așeza; mai ales că aplombul m-a lăsat baltă, permițându-i stânjenelii să se lăfăie prin toate straturile ființei mele răvășite.
O vreme, nu ne-am spus nimic; deși atracția dintre noi plutea în aer ca o bombă gata să explodeze. După ce s-a așternut întunericul însă - cum în mașină nu se aprinseseră niciun fel de lumini, iar echipa căzuse pradă moțăielii - Vistri s-a apropiat  de mine și mi-a șoptit cu respirația întretăiată:
 - Ai făcut vreodată dragoste în Marea Egee?
În primul moment, am amuțit. (O asemenea întrebare m-ar fi surprins și în alte condiții, darămite atunci.) Totuşi, după un timp, de parc-aş fi presimţit că e cazul să joc cartea cea mare, mi-am fixat privirile-n ochii lui şi i-am răspuns șoptind suav:
- Nu... N-am făcut dragoste în nicio mare, încă...
- Trebuie, neapărat, să faci dragoste în Marea Egee, mi-a șoptit el, din nou, lipindu-și buzele de urechea mea.
Preț de câteva clipe, am simțit cum mă scufund chiar atunci, contopită cu trupul lui, în marea aceea magică, deși o văzusem doar în poze și-n filme.
- D-de c-ce? am bâiguit, când - cu chiu, cu vai - m-am reîntors din fantastica incursiune.
Nu s-a grăbit să-mi răspundă, dar fierbințeala respirației lui începu să mi se prelingă de-a lungul gâtului, cutremurându-mă până-n vârful degetelor de la picioare.
- Să fie noaptea, șopti apoi tremurat, vrăjindu-mă pe deplin. Noaptea, Marea Egee e așa de caldă și de primitoare, că nu-ți mai vine să ieși din ea. Să te contopești cu o ființă iubită, sub mângâierile acestei mări, noaptea, e cel mai frumos vis la care poate aspira un muritor. Pe urmă, chiar când vă veți împreuna în alte locuri, amintirea acelor clipe va întreține focul viu... E... ca și cum marea aceasta, noaptea, are forța să ți se imprime în toate celule... O vei purta în tine, mereu... Neapărat, să faci dragoste în Marea Egee, frumoaso... Nu vei regreta.
Prinsă ca-ntr-un vârtej fermecat, mi-am dus gura la urechea lui și, punându-mi părul pe post de paravan (pentru a nu stârni privirile curioase), i-am șoptit prin ploaia de săruturi mici:
- Numai cu tine... simt c-aș putea să fac... așa ceva...
Și-a închis ochii, mi-a apăsat cu buzele colțul gurii - de parcă ar fi pus o pecete – și a șoptit lin:
- Atunci, cu mine să fie, frumoasa mea.
„Doamne, dacă e vis, fă să nu mă mai trezesc”, mi-am spus, aproape sufocându-mă de fericire, dar și de mirarea c-am rostit aceste vorbe (chiar dacă numai în gând), deși înainte crezusem că nu le-aș folosi nici picată cu ceară.
Pe urmă, niciunul dintre noi nu mai îndrăzni să rupă tăcerea... Ne-am temut că orice alt cuvânt ne-ar fi alungat din Paradis?... Se prea poate...
 Abia după ce am coborât din microbuz și am ajuns lângă taxiurile care urmau să ne despartă drumurile, mi-a vorbit din nou:
- Te rog, dă-mi numărul tău de telefon.
- Da, sigur, i-am răspuns, grăbindu-mă să scot din poșetă carnețelul și un pix.
- Nu, nu e nevoie, m-a oprit el, cuprinzându-mi, cu fermitate, mâna. Sunt actor. Spune-mi-l. Îl voi reține.
- E-ești sigur că-l vei reține? am întrebat, surâzând neîncrezătoare.
- Absolut, a spus prompt, în timp ce albastrul uluitor al privirilor lui mă exploră până-n străfunduri.
I-am spus deci numărul meu de telefon, l-a repetat de două ori, apoi mi-a sărutat creștetul capului și s-a suit în taxiul care-l aștepta.
Pare curios, dar - înainte de a-l vedea închizând portiera - deși corpul material îmi înlemnise, știu sigur că dublul meu eteric s-a repezit să-l tragă iar lângă mine.
- „Dragostea, când se desparte / Parcă bea pahar de moarte”, am șoptit tulburată, înțelegând abia atunci, cu adevărat, sensul acestor versuri.
Taxiul porni în trombă și, curând, se mai zări doar ca un punct galben, mișcător.
După ce fulgii de zăpadă - care se agitau prin aer, de ceva timp - îl acoperiră pe de-a-ntregul, m-am urcat și eu într-un taxi, îndreptându-mă în direcția opusă.
Era aproape miezul nopții. Străzile deveniseră pustii și, brusc, m-am simțit pustiită și eu. Părea că sensurile toate și-au pierdut busola... Că NIMICUL se-mbulzea să frângă, ireversibil, orice iluzie.
 „Ei, hai, nu fi așa prăpăstioasă”, începu vocea interioară cu apostrofările, când lacrimile mi-au încețoșat ochii. „Te va suna și totul va fi bine și frumos. V-așteaptă Marea Egee”.
„V-așteaptă Marea Egee, v-așteaptă Marea Egee, v-așteaptă Marea Egee”, mi-a răsunat apoi în minte, ca un ecou, pân-am căzut într-un somn adânc, din care nu m-am trezit decât atunci când am auzit telefonul.
 Buimăcită, am aruncat o privire spre ceasul deșteptător, de pe noptieră. Era ora opt dimineața.
- El e, am șoptit surprinsă, dând să sar din pat, pentru a alerga la telefonul fix, din sufragerie.
Însă, imediat, ceva m-a tras înapoi cu atâta putere, încât am căzut de-a lungul patului, ca paralizată. Capul începu să-mi vâjâie și inima parcă o luase razna.
- Nu-l cred. Nu-l cred, am bălmăjit, holbându-mi ochii spre tavan, unde fantomele dezamăgirilor din trecutul meu se prinseseră într-un dans dezlănțuit, cu avertizări furtunoase. Vrea doar să se joace, mi se vârî în suflet parșivul șarpe-al îndoielii. E ca toți ceilalți!! Joaca e, pentru ei, cel mai sfânt adevăr. Mi-am învățat lecția; deci... capcana asta nu mă mai poate atrage-n meandrele ei.
Telefonul sună neîntrerupt, încă multă vreme, asemenea unui bocet tânguitor... Asemenea urgiei căzute peste inima mea... Asemenea Vieții sfâșiată de ghearele Neantului... Asemenea zidirii în veșnicie…
Îl mai aud și-acum...