florin dochiamă gândesc

mă gândesc la ziua de mâine
ca la o sticlă găsită pe ţărm,
ascunsă într-o cămaşă de melci şi de alge,
aştept să văd înăuntru
urma scrisorii trimise
acum atâtea secole
de naufragiatul care m-a visat
în clipa în care îşi pierduse orice speranţă...



viaţa mă adulmecă

viaţa mă adulmecă prin tufişuri,
mă atrage spre ruguri stinse,
mă înăbuşă în ţesătura de bumbac
a timpului scurs în vasele vechii
bucătării de vară.

se adună norii pentru o nouă furtună,
umbra de sare a măştii
ce-mi creşte pe chip
nu ştie că sunt acasă,
sunt iar acasă şi viaţa
mă adulmecă înfometată,
în timp ce resuscitez haosul
şi mă destram
ca un curcubeu în înserare.

voi hrăni animalul acesta sălbatic
animalul acesta imprevizibil
care se târăşte pe pământ
şi visează să zboare
în timp ce înoată în apele stixului
supravegheat de pescarul de oameni
a cărui venire a fost din nou amânată

viaţa îmi adulmecă urmele,
a plecat la vânătoare şi îi voi fi hrana
cea mai aleasă, la ceas de seară,
când voi obosi şi voi face popas
la marginea deşertului.

în sudoarea ta

m-am închis în sudoarea ta şi alunec
de-a lungul pielii translucide, tresari
şi mă preling mai departe traversând
firele subţiri de culoarea sângelui,
ocolesc micile capcane ale texturii
misterioase, mă strecor în labirinturi
axiale, eşti fierbinte şi fierb
cu sudoarea ta odată
atinşi de raza ucigaşă
a unui astru fetid
care apune în largul mării.

un ţărm foarte îndepărtat

am văzut!
nimic nu se opreşte!
pântecul tău este sursa timpului
sânii tăi sunt izvoare de stele

trec strada şi mă aşez pe o bancă din parc
stolul de vrăbii sperie stolul de porumbei
e pâine pentru toţi, oameni buni!
e timp pentru toate năzbâtiile!
sunt vise pentru toate nopţile
şi cafele pentru toate dimineţile

te aşezi lângă mine pe bancă
iau mâinile tale în mâinile mele
iei inima mea în inima ta
nimic nu se opreşte!
am văzut!

trecem strada ţinându-ne de mână
ca şi cum am trece râul cel negru şi leneş
spre un ţărm foarte îndepărtat

a se feri de foc

nu te mai scălda în cenuşa păsării phoenix
speranţa ţi se va scurge de pe trup
la prima ploaie mai serioasă
străzile se vor umple de culori
care nu vor încăpea în gurile de canal
şi se vor revărsa peste spaţiile verzi
peste răzoarele de flori uscate
peste statuile uitate în parcurile pustii
peste cadavrele zilelor lucrătoare
peste plasele goale ale pescarilor
peste nopţile eşuate în singuratice dimineţi
nu te mai scălda la marginea timpului
încă nenăscut.

elegia 73

dacă te-ai opri o clipă din alergare
poate aripile te-ar prinde din urmă
şi ai fi îngerul care te-a visat
şi ai fi îngerul care n-a căzut
prins fiind cu ţinte de aur pe cer.

ars amandi 1

poetul, ca o femeie
aşteptând naşterea imprevizibilă
a unui nou univers,
ajunge adesea la limita plictiselii
şi îl inventează singur
ca şi cum ar tricota fără încetare
o transă de zile şi de nopţi
două pe faţă, două pe dos –
va ieşi un univers frumos!

ars amandi 2

am găsit în tine frontiera
nu mă mai risipesc
mă pierd în rătăciri din lăuntrul fiinţei
îţi urmez umbra cu umbra mea
gândul meu se îmbrăţişează cu gândul tău
şi coboară netulburate în somn.

ars amandi 3

păstrez o copie a umbrei tale
încrustată în ochi
am pe retină un punct de negură
dacă las pleoapa
se face virgulă de lumină
o poartă deschisă mereu
prin care vin noi semne de întrebare

gesundheit

din când în când
cineva de sus aruncă peste noi
praf de uitare
să nu umplem ogorul de
prea multă istorie
e şi aşa o aglomeraţie infernală

slobod

dimineaţa vine dezbrăcată de soare
te îmbată preaplinul
unui acut sentiment al zădărniciei
o sfâşietoare bucurie a ceţii
o sfântă umilinţă a streaşinilor
sub care dorm alungaţii din lume
acoperiţi cu ziare

e prea devreme pentru o cafea
e prea devreme pentru orice femeie
pe care lascivă o închipui sub pleoape
e prea târziu să mai încerci
o întoarcere la linia de start
păsările deja s-au refugiat dincolo de mare
fluturii deja sunt prinşi în chihlimbare

e în tine o cădere continuă
sug rădăcinile arome din crengile moi
iar somnul femeii tale
se închide în nesomnul tău
pentru încă un anotimp
pentru încă un infern

privelişte

un fluture roşu îţi creşte pe sân
îl priveşti şi aştepţi să-şi ia zborul

cum te văd

dimineaţa naşte în jurul tău fluturi albi
dincolo de chipul oglindit
stăruie o ploaie măruntă
şi surâsu-ţi e un temnicer tăcut

eşti aici

te ţin strâns de mână
şi te trag după mine
să-mi calci pe urme -
mă sperie gândul că aş putea
să te pierd pe undeva
prin catacombele de lumină
din care încerc să ies
în fiecare seară
ca un vechi satelit
căzând de pe orbită
sedus de voluptatea absenţei

ewige rückkehr

e un zid cu măşti pe malul mării
un zid cu măşti de nisip
pe malul unei mări îndepărtate.
acolo vom face, îngerul meu,  un scurt popas.
îţi voi prezenta rămăşiţele zilei şi
vom petrece sfârşitul ei într-o expoziţie,
să primim sfârşitul lumii în bună dispoziţie.
iată, vieţile noastre posibile sunt la vedere -
ce ne mai distrăm privindu-le şi schimbând,
pe ici, pe colo, decorul, sentimentele,
veşmintele personajelor,
hrănindu-le cu emoţii imposibile şi
resturi de intrigi de la mesele împărăteşti.

eu ţi-am vorbit despre atracţia planetelor,
tu mi-ai vorbit despre atracţia inimilor:
amândoi minţeam atât de convingător!

după atâtea epoci metalice,
într-un haos bine temperat,
minţile ni se ating, inimile stau îmbrăţişate,
suntem pur şi simplu cele două galaxii
care se vor ciocni peste trei miliarde de ani!

ne vom împrăştia simetric în miliarde de zări,
carnea mea se va îmbrăca în carnea ta electrică,
fulgerul nostru se va răspândi ca o sămânţă a vieţii
în miliarde de universuri - şi asta numai pentru că
e un zid cu măşti de nisip
pe malul unei mări îndepărtate
şi noi ne-am oprit acolo pentru o clipă de odihnă,
un vis
şi o privire fugară în abis.