stefan jurcaBoema este o noțiune folosită în literatură pentru a-i desemna pe artiștii care nu  respectă convenționalul, fie că sunt poeți, pictori ori muzicieni, ei au o viață care sfidează normele de convețuire tradițională. Boema a fost mai  întîi localizată în Franța. Există locuri anume unde pot fi întîlniți boemii, ei viețuiesc  în jurul cenaclurilor literare ori se grupează pe bază de afinități, consumă  alcool și cafea antrenîndu-se  în dezbateri de idei. Prin  boemă artiștii își exprimă, chiar dacă voalat și dorința  de glorie nu doar  nemulțumirile de orice fel. În Baia Mare boema s-a putut vedea mai ales în rândurile pictorilor, la sfârșitul anilor 70 . În restaurantul Tisa , din apropierea  Coloniei Pictorilor, Mircea Hrișcă era mereu nemulțumit, desigur că și ceilalți consumatori îi împărtășeau ideile dar nu aveau curajul să se exprime liber cum o făcea artistul cu barba căruntă și  cu bascul pe cap  în hanoracul verde ca o pelerină militară.

De la distanță știai că este artist. Locuia în cartierul Săsar iar în drumul său  spre atelierul din Colonie intra la cafeneaua Tisa unde,  la o masă, în care stătea în picioare,  vorbea publicului, alteori   unui fost ortac, întrucât avea și calificare de tehnician minier. Mihai Olos,  mai tânăr decât Mircea  era însoțit de Ilie Cămărășan, se așezau pe scaune și serveau un pahar de vin. Aveau admiratori dintre cafengii, clienții obișnuiți, fie că erau locatari din preajmă ori lucrători aflați în pauza de cafea. Voi sunteți mândria orașului, spuneau cei de față, alții îi făceau bețivi dar fiecare dintre consumatori știa că artiștii sunt o valoare a orașului. Mihai
                                         2

 lucra intens mai ales înaintea Salonului de iarnă  ori cel de  toamnă,  pregătea lucrări cu tematică pentru că de aici se făceau achizițiile de lucrări care erau plătite. Artiștii aveau cheltuieli cu întreținerea atelierului,  cu materialele, culorile, pânzele și ramele ori șasiurile. Își doreau să le fie achiziționate cât mai multe lucrări. Uneori se întâmpla să nu le fie reținută nici o lucrare. Atunci începeau scandalurile și neînțelegerile. De vină era comisia de selecție a lucrărilor dar și ștabii de la partid. Mihai Olos avea mulți prieteni în oraș care îl vizitau la atelier, stăteau la un pahar de vorbă dar când dorea să lucreze nu se sfia să fie nepoliticos cu musafirii. Pe poeți îi punea să recite ce au scris. Dacă nu știau pe de rost poemul însemna că el nu-i aparține, statua pictorul poet.  Cel mai cunoscut era Ion Burnar, Ionu Împăratului cum se autointitula. Îl supăra Mihai Olos când îi spunea Burnarului că scrie versuri de clasa a doua, Mihai Cupcea scria poezii cu tentă filosofică, semăna cu poetul Goethe, la înfățișare. Se certa mereu cu Olos dar și cu Dumitru Iuga. A furat folclorul, spunea Cupcea despre Olos, fusul cu zdrangăne este fusul pe care torc femeile din Maramureș și el spune că este sceptrul sculptat de el. Ștefan Bellu era președintele  cenaclului Arta, de la Casa de cultură a sindicatelor. După cenaclu mergeam la Tisa  ori la Buclă,  restaurantul de la parterul blocului turn, de pe Victoriei. Ilie Cămărășan îl certa pe Bellu că  nu plătește niciodată , de câte ori dorea să se exprime Ilie îi dădea replica: banii tăi nu circulă ! Povestește Bellu despre Mihai Olos ,care l-a însoțit la Iași când și-a
                                                  3
 pețit nevasta. Cât poetul a ieșit afară Olos i-a spus viitorului socru a lui Bellu că poetul este  bețiv, să nu-și dea fata după un astfel de om. În timp Bellu a aflat că prietenul său l-a trădat dar Mihai i-a replicat că a făcut asta din teama de a nu pierde, prin însurătoare, un prieten de feciorie. Ce prieteni eram noi trei: eu, Mihai și George Boitor, zicea Bellu , trist când  paharul său rămânea  gol . Nu publicase nici un volum de versuri, nici Bellu și nici Olos. Spre sfârșitul vieții Ștefan Bellu a tipărit  un volum de versuri „ Sub cer voievodal”. S-a ocupat cu scrierea  vieții poetului Ion Șiugariu, poet căzut în război de tânăr, fost absolvent de filologie bucureșteană. Ștefan Bellu a lucrat la ziarul local, alcătuia și o pagină de cenaclu unde îi publica pe literații  mai tineri. Pe Dumitru Iuga nu l-am văzut niciodată vorbind în mod amical cu Mihai Cupcea, numai certându-se. Cupcea îl domina iar când pierdea teren, i-o replica: cine te-a adus pe tine în Baia Mare ? Hamza era un singuratic, se ducea  la vila Wagner, unde avea  atelierul , aproape zilnic,  uneori intra la o cafea la OJT. Dacă îl supăra cineva scotea un exemplar din revista Rebus, vechi de 30 de ani și se cufunda în dezlegarea careurilor. Devenea mut. Fauna de la OJT era pestriță. Iosif Hamza visa, in pectore (în secret) să scrie o istorie a picturii băimărene. Același  lucru, aveam să  aflu, și l-a dorit și Augustin Cozmuța.  N-am scris,  deocamdată, aici , despre poetul Claudian Cosoi și pictorul Mihai Pamfil, plecați, prin anii 90, la Iași . Poate voi apuca și acele vremuri când îi voi aduce sub condei.


                                                 4

                       Sculptura Rostul lumii
Transportarea acestei sculpturi de la atelierul lui Mihai Olos  până la București a fost o adevărată aventură. În mașina mea Dacia, a așezat, în portbagaj, Mihai cu mâinile sale, bucată cu bucată , sculptura  care zăcuse în fața de la intrarea în atelier. Am ajuns pe strada Mărgeanului, la secția marfă a întreprinderii  de transport auto. Acolo ne-au spus că nu au mijloace de transport marfă la București. Am plecat la Gara CFR  Baia Mare, gara nouă. Nimeni nu era dispus să ne ia în seamă. Am întâlnit un ceferist, puțin schiop de un picior care ne-a îndrumat dincolo de liniile ferate. Am parcat mașina prin apropiere și am luat-o cu Mihai Olos printre liniile ferate. Acolo, pe o linie moartă am zărit un vagon incendiat. Am revenit la mașină. Omul cu chipiu de ceferist ne-a întrebat ce vrem să trimitem la București. Mihai a  improvizat pe loc o poveste cum că este vorba de o biserică veche din Maramureș pentru Muzeul Satului din București. Atunci am răsuflat ușurat. Am reușit  să scap de povară. De Mihai nu mă  miram de loc. Cândva dorea să-și fasoneze sticlă pentru niște picturi. La un atelier de sticlărie  l-a întrebat cum se numește. Era să cad din picioare când a spus că se numește Pop Mihai. Pe acele bucăți de sticlă a pictat module făcute din mere  și din căpățâni de varză. Le-a și expus la ultimul nivel din Pavilionul de expoziție, din Colonia Pictorilor, în pod, cum s-ar spune. Cu câteva zile înainte cumpărase varză, la căpățână, din piața centrală pe care i-am transportat-o la Colonie. A așezat un pled în mijlocul atelierului și a lăsat acolo varza
                                                               5

până s-a ofilit. Aștepta viza pentru Germania. Mă plimba cu el pe strada Podului unde  poetul Cosoi devenise, mai apoi, jurist la sindicate.După o vreme a început să deseneze pe sticlă, cu un rotring, modulele sale din varză și mere. Mă obișnuisem cu stilul său de  om ciudat, așa cum ziceau toți care îl cunoșteau. Soția mea era gravidă și nu -mi plăcea să ajung acasă prea devreme. Lumea voia să știe cine sunt. După modelul lui Mihai spuneam că sunt șofer pe linia 20, la Comunală. Rostul lumii a ajuns la Tokio în Muzeul Fuji, în 1983.
                                                      ***
                                                                
  Ar fi trebuit să încep altfel aceste consemnări, dar eu am scris numai când simțeam că nu mai pot altfel. Acum este luna februarie, plouă de două zile, îl aștept pe poetul Scheianu să-mi aducă revista Nord Literar, recent apărută. Beau ceai, s-a răcit deja. Nu am câștigat  niciodată din scris deși am colaborat cu însemnări, articole și eseuri la mai multe publicații locale, ba și la unul electronic din București. O colegă, aflată într-o situație  critică, până la urmă a și plecat din țară, înainte de 89, m-a trimis direct la subiect. Dacă ești așa de talentat de  ce nu te lași de mizeria asta de servici și nu te dedici scrisului? Lucram la  aprovizionare. Cineva m-a  rugat să scriu despre boemă deși eu am fost boem înainte de a ajunge în Baia Mare, mai concret la Brașov, fiind  student la politehnică, 1967 – 1970. Acolo am cunoscut câțiva  colegi care scriau, alții, scriitori, veneau din București la întâlnirile cu studenții brașoveni: Ana Blandiana, Marin Sorescu, Romulus
                                                         6

Rusan,Niculae Stoian. Apoi George Bălan a ținut cursuri de cultură și civilizație românescă în marele amfiteatru de la Corpul A. O audiență așa de  mare  nu cred să mai fi avut cineva, mi se părea fascinant prin ceea ce spune. Nu reușea să ajugă de la intrare la catedră numai dus pe sus,  din cauza aglomerației. A plecat și el din țară. L-am mai întâlnit pe George Boitor, Mircea Vaida, încă mulți alții pe care nu mi-i amintesc, momentan. Acolo era o poetă ori prietenă cu scriitorii Tița de care se păzeau toate femeile care serveau în cofetării, unele o scoteau afară. În preajmă la Casa Armatei și  cinema Bârsa, era cunoscută ca o femeie rău famată deși mie nu mi s-a părut nimic respingător la ea chiar  ne-am plimbat împreună.Tița știa  despre  fiecare scriitor brașovean câte ceva. În clădirea de la  Rectorat, într-o sală se țineau ședințele cenaclului Liviu Rebreanu, apărea și o revistă studențească. Acolo i-am zărit pe George Boitor, Mircea Vaida. Pe strada Sadoveanu, către redacția revistei Astra mergea  cu o geantă mare și cu un basc pe cap Daniel Drăgan.                                              
 În Baia Mare am lucrat în primii ani de activitate pe strada Victoriei, aproape de Casa de cultură și Colonia Pictorilor, la I.J.G.C.L.  Eram coleg cu Claudian Cosoi, jurist și poet. Prin el l-am cunoscut pe Mihai Olos care  era atât de suspicios încât  m-a indispus la prima întîlnire, într-o iarnă. Dar ne-am apropiat, după mulți ani am devenit prieteni deși nu mi se  părea un  om  sincer. Dovadă cele vreo cinci interviuri  pe care le-am realizat,la solicitarea sa, de fapt eu le socoteam mai mult publicitate deghizată întrucât nu răspundea la întrebările mele  
                                                            7
elaborate, eu înainte de a realiza interviul mă documentam. Au trecut mulți ani de atunci, cei doi nu mai sunt printre noi dar niciodată nu m-a luat  cineva  la trei păzește despre relațiile noastre, uneori bahice. Împreună cu Claudian Cosoi și Iosif Hamza am început să vizitez cenaclul Arta de la Casa de cultură, condus de ziaristul și poetul Ștefan Bellu, apoi cenaclul Nord, care se ținea la Biblioteca Judeteană, aflată în Centrul Vechi,  condus de V.R. Ghenceanu. Într-o clădire de pe strada Victoriei se contiuna cenaclul Nord  condus de Augustin Botiș. Când am citit prima dată la cenaclul Arta, prin 1982, a cântat și formația de muzică folk Orizont 77. Mi-i amintesc pe Vasile Bologa, Mihai Cupcea, Dumitru Rusu, G.M. Banu, Vasile Dragomir, Claudian Cosoi, Iosif Hamza. Am plătit o tură de vodcă la toată lumea, la restaurantul Buclă, unde am fost botezat cenaclist la Arta . Bazil Bologa m-a tras de o parte și mi-a spus să nu fiu „frânar” și să nu le mai dau de băut, dar eu eram fericit că  retrăiam anii 70 din Brașov. Cosoi, Bellu și Hamza mă susțineau de aproape. Vodca  umplea mereu paharele. Mie mi se părea că aici, în Nord , timpul se oprește, uneori.Lumea era așezată în rosturile ei, fiecare avea  treba lui. În anii șaptezeci orașul se construia încă. Parcă  din senin apăruse cartierul Traian, hotelul Mara, Casa tineretului. La cenaclul Nord participau cenacliștii mai vechi, odată a citit și Gheorghe Chivu, participau: Augustin Botiș, Ion Chiș- Șter, Augustin Cozmuța, Mihai Olos, Alexandru Deac, poetul  pe două județe – Ion Codreanu din Apa, Ion M. Mihai, Dumitru Iuga ( Ion Bogdan), Claudian Cosoi, V.R. Ghenceanu, George Maria Banu. Mircea Marian nu participa la

                                                    8

cenaclu, lucra la teatru.  Când a citit Gheorghe Chivu Mihai Cupcea a spus că nu remarcă nimic nou în poemele  pictorului-poet numai lirica patriotică. La Nord spiritele se aprindeau repede, V.R.Ghenceanu, elegant ca-ntr-o zi de sărbătoare, cu Botiș, Mihai Cupcea, venea și Ion Chiș - Șter, la începutul anilor 1980, avea spirit critic, era așteptat să ia cuvântul, să clarifice valențele textelor citite. Dacă venea și Mihai Olos era spectacol. Eu tăceam chitic, eram timorat de câte știau și nici măcar nu-i văzusem publicați în  revistele literare. Poate pe Olos, Ion Iuga, Ion Bogdan și V.R.Ghenceanu i-am citit publicați  în revista Familia, seria Andrițoiu. Înainte de a intra în sala de cenaclu trebuia să treci printr-o anticameră unde se adunau filateliștii. Măi,  de ce este aici  atâta secretomanie, gândeam. Aproape de sediul Bibliotecii județene, aflată într-o clădire ca o ruină de ev mediu, era Judecătoria. În timp Cenaclul Nord, condus de Augustin Botiș și-a primenit participanții, au apărut și studenți de la Filologia  din Baia Mare: Nicolae Scheianu, Ciprian Chirvasiu, Marius Jucan, cadru didactic, Ioan Pintea de la Bistrița, Radu Săplăcan,  Zorin Diaconescu, apoi poetul Ioan Moldovan care fondase un cenaclu la Baia Sprie, Prisma. Critica literară a oficiat-o Ion Chiș Șter apoi Augustin Cozmuța, o vreme a participat și criticul de artă Tiberiu Alexa.Mai rar apărea de la Târgu Lăpuș, Vasile Latiș aflat  în mare prietenie cu Mihai Olos și Dumitru Iuga, folcloriști cu toții. Punctul trei, la o vodcă ori o bere mi se părea delicios. Bologa povestea cum a fost  în Burundi. Odată i-a atacat un maimuțoi iar indigenul, care era cu echipa de geologi, un fel de ghid, i-a strigat: Tako Makak ! iar  maimuțoiul s-a oprit.Voia să-i
                                                             9
 atace. Bologa a scris și câteva pagini de proză, parte publicate                                                  de revista  România Km 0, fondată de Nicolae Remețean. Eu făceam parte din falanga celor tineri: Cosoi, Ioana Ștețcu, Alexandru Deac, Vasile Dragoș, Vasile Dragomir, Leontin Drăgan, care avea un cenaclu la Clubul trustului de construcții. Pentru că locuiam prin apropiere am devenit prieten cu Dumitru Iuga și Mihai Cupcea, mai ales după cenaclu participam la dezbateri literare, iar la cenaclul Arta cu Bellu, Iosif Hamza, Cosoi, Dumitru Rus, Vasile Bologa. Știau atâtea povești. Cum lucra la centrul de librării Mihai Cupcea era foarte documentat iar Bologa, trăind și prin Africa, a avut contact cu lumea din afara României. Ne-a spus cum l-a ascultat pe Mihai Olos colindând la radio, la Europa Liberă, Monicăi Lovinescu iar el l-a recunoscut după voce și stil. Frânarul. „Imaginea munților de pe lună” se spunea că s-ar fi numit volumul rămas în manuscris de la Vasile Bologa.Toată literatura din Baia Mare apărea în pagina de cultură a ziarului local „Pentru Socialism”, apoi în suplimentul Maramureș, realizat  tot de ziarștii locali: Augustin Cozmuța, Ștefan Bell și Vasile Radu Ghenceanu. Am revăzut câteva numere, acest supliment trebuia să substituie lipsa unei reviste de cultură. Apăreau și culegerile de literatură ale scriitorilor locali  în seria de Pagini maramureșene, mai ales versuri  și traduceri. Proză publicau Mircea Marian, George Maria Banu, Terezia B. Tătaru, ba și Ioan Groșan, elev de liceu. Pictorul Iosif Hamza mi-a arătat o proză pe care a scris-o el în tinerețe „Fluierul lui Ionaș”,  publicată undeva. Un copil, pe vremea războiului, găsește un pistol iar cineva, cu gânduri nu tocmai curate ,îi spune  că este un  fluier,îndeamnându-l  să sufle în țeavă și să apese acolo, pe trăgaci.                                                                              
                                  10                

Prima dată când am ajuns în sat, cred că era în 1981, aveam mașină dar încă nu luasem permisul de conducere. Pictorul Ilie Cămărășan dorea să facă „monument” părinților. Ilie vorbea în termeni urbani, spre ironiile lui Olos: auzi la ce-i spune el monument, la o piatră funerară. Acea piatră funerară se realiza la Ocna Șugatag de către Copos, un Hefaistos în luptă cu scânteile care ieșeau din șlefuitul granitului. Mai întâi Mihai, fiind conducător auto și nu șofer, am introdus și eu un termen urban, a hotărât să intrăm la Desești la o profesoară. Eram cam mulți în mașină. Eu cu Mihai stăteam în față, maestrul la volan iar eu pe locul proprietarului, în dreapta. Profesoara pe genunchii mei. Ilie și Cosoi pe bancheta din spate. Conducătorul auto a hotărât că profesoara va veni cu noi la Băile Ocna Șugatag, am și rămas acolo, la băile vechi unde nu era lume că noi nu aveam echipament adecvat iar Ilie s- a dus la treaba  lui cu Copos. Apoi  eu și cu Ilie, după ce a terminat tocmeala legată de monument, mai curajoși, am făcut baie, la costumul lui Adam. Apa ne ținea deasupra, fiind sărată, stăteam în picioare și dădeam din mâini. Ceilalți trei, mai pudici se uitau pe furiș la curioșii care s-au adunat în jurul lacului. Ilie, gol și cu barbă părea un fel de Sfântul llie afurisit. Dar a fost bine. Mai greu a fost până ne-am tras chiloții pe noi, tot pe furiș, aduși pe marginea lacului de Cosoi. Mă simțeam mult mai ușor după baia sărată. Anii au trecut, parcă a fost ieri, era după 1990,pe

                                     
                                      11

Mihai Olos îl apucase dorul de ducă, se plictisea la atelier. Și : hai Fănică la  Desești. Să nu fim singuri  Mihai a lua-o cu noi și poeta Ioana cu cățelușa de care nu se despărțea decât rar.                                                   A fost minunat. Când am ajuns pe vârful Gutinului cățelușei i-a fost rău, am oprit la izvor unde a fost spălată, pe bot, cu apă și am pornit mai departe. Am ajuns acasă la aceeași profesoară, a apărut și directorul de școală care vorbea frumos de domnul Manolescu, celebrul scriitor de azi, un profesor exigent care i-a dat nota zece la examen. Am servit tărie și plăcinte, doar eu cu Andrei, director de școală pe atunci. Era fascinat de Teodor Meleșcanu, am stat pe târnaț la o măsuță. Profesoara a sosit din grădină însoțită de pictorița Miruna Budișteanu, aveam să aflu, mai târziu că o cheamă așa, care locuia în Desești la o casă de vacanță. Apoi ne-au rugat, ca eu și cu pictora din București, să mergem să cumpărăm apă minerală de la magazinul sătesc, nu se dă oricui apă dar „ tu Fănel lucrezi la aprovizionare și le știi pe toate,” decretase Mihai. Femeile în vârstă stăteau pe lavițe și ne priveau curioase, eu fiind născut la țară, știam obiceiul satului: am salutat respectos cu bună ziua și sărut mâinile, n-au găsit nimic interesant la mine, și-au rotit privirile către bucureșteancă. Eu am înaintat, hotărât spre vânzătorul  de la tejghea care parcă știa că vreau apă minerală. Doar o sticlă doresc, am rostit superior. Între timp a apărut un ins care nu mi-a plăcut, și-a băgat nasul în curtea profesoarei făcând pe interesantul: ei că și datorită nouă, a clasei muncitoare,  îmbătrâniți, voi, domnii, frumos.
                                         12                 
                       

Profesoara s-a înfuriat și i-a replicat cu glasul ridicat: auzi vere, noi le avem pe ale noastre, dumneata le ai pe ale dumitale. Ești bat, fă bine și du-te acasă ! Ne-a stricat toată frumusețea acelei după amieze                                             de duminică. Până și Mihai s-a arătat plictisit de vorbe-n vânt. M-am tot gândit ce o fi fost în mintea domnului Laurențiu Ulici de a stăruit atâția ani în a crea, alături de Gheorghe Pârja acest spectacol aproape imposibil: Serile de poezie de la Desești. Unii, mai răi spuneau: tu nu vezi că vine să-și ducă ceapă și usturoi pentru iarnă, de la Rona ? Ei, dar parcă nu-mi vine să cred că ceea ce am scris aici a fost realitate, clipe dintr-o viață așa cum a fost.   Prin anii 80, împreună cu un prieten, l-am căutat pe pictorul Ioan Titus Petruse, nu mai ştiu ce aveam de vorbit ori de împărţit, îi plăcea să-l citeze pe poetul german Hölderlin, despre care spunea: poetul care a înnebunit, completare peiorativă pentru că apăruse o ediţie a poemelor neamţului şi lumea citea. Dar şi despre Esenin se ştia pictorul din care îi plăcea să recite patetic. Avea o cărticică cu poemele rusului, pe care o purta într-un buzunar al paltonului său verde, la fel ca pădurile Apusenilor, pentru că pictorul Titus era un boem. Umblând noi aşa prin domeniul Coloniei de Pictură, am dat peste cineva care ne-a îndrumat spre vila Wagner, probabil că era pictorul cu o pipă în colţul gurii Alexandru Şainelic. De asta însă nu ..sunt sigur. Numele acesta te trimite automat cu gândul la
                                                            
                                                                                                                                 
                                                            
                                                          13
muzicianul celebru şi apoi sună nu tocmai potrivit, un pictor şi o vilă. În acei ani pictorii băimăreni nu erau boieri, însă de un lucru eram convinşi, atât eu, cât şi prietenul meu, că sunt nişte focuri vii care  emanăcultură. Pictor şi vilă, poate la Bucureşti să fi avut dintre acei ce-l făceau nemuritor pe Conducător, dar nu în Baia Mare. Eu tocmai aterizasem din capitala Banatului, eram mândru de asta, iar prietenul meu din cea a Moldovei. Am fost priviţi cu suspiciune de către literaţi, dar nu la fel de către pictori, cu care am devenit prieteni de-a adevăratelea. Din Ţara Moldovei până în Ţara Banatului/Înfloreau merii, înfloreau perii...Clădirea arăta deplorabil, ce fel de ciocoi o mai fi fost şi acesta de este atât de neluat în seamă cu moştenirile sale cu tot, ne-a fulgerat prin gând? Pe faţada de către Valea Usturoiului se putea vedea locul unde se aflase statueta Sfintei Fecioare, patroana spirituală a zidirii. Deşi nu arăt, am colindat cu voia, dar şi fără voia mea mai multe aşezări urbane. Doar în Braşov mai erau asemenea vile în drumul spre Poiana, case clădite în coastă de munte, cu o fundaţie imensă. Te făceau să te simți neînsemnat în faţa măreţiei lor. Am fost întâmpinaţi de un lacăt ruginit, uşile demisolului încastrat în piatră aduceau a orice, numai a intrări într-o vilă nu. Pe Titus nu l-am aflat, o fi fost plecat să picteze pereţi de biserici, pentru că el era unul dintre frescarii autorizaţi de mai marii bisericii pentru astfel de lucrări. Avea câteva ajutoare dintre literaţi. Se spune că şi în Câmpia Aradului a pictat o biserică în stilul său specific, iar sfinţii erau îmbrăcaţi în straie de moroşeni. Încă nu am ajuns să verificăm aceste legende, pentru că după mai bine de treizeci de ani multe întâmplări devin legende. 0 luam prin parcul Regina Maria, pe aleea cardiacilor, traversam podeţul de beton de peste Valea Usturoiului, pe lângă terenul de tenis, înaintam pe lângă gardul grădinii zoologice ,urmau       
                                                                                                          
                                              14
     
 câţiva cireşi şi un nuc. În partea opusă, intrarea se făcuse mai întâi printr-o terasă cu trepte din piatră şi balustradă, acum cu uşa de la intrare înfundată.În jurul clădirii bucăți de mortar căzute de pe                         
 pereţi, urzici şimulte buruieni. Cu altă ocazie, l-am cunoscut pe unul dintre vechii locuitori ai stabilimentului, pictorul Iosif Hamza. El avea o cameră la etaj, bine întreţinută. Ne-a povestit despre vila doctorului Wagner de la fostul sanatoriu.Încă puteau fi văzute nişte pavilioane din vechiul ansamblu pentru tratament. În interbelic Baia Mare fusese staţiune balneară. Ce legătură poate exista între un doctor vindecător de boala de plămâni şi pictură, cu privirea sa inocentă, Hamza mi-a răspuns: un pictor ştie mai multă anatomie de câtă pictură ştie un medic. Este drept că doar doctorul Ţuculescu, pictorul, ne poate contrazice. Am fost la Craiova în muzeul amenajat lui Ţuculescu, i-am admirat lucrările, e drept în mare grabă, dar mi-au rămas în memorie lucrări din tinereţe cu peisaje marine şi cu imagini din Grecia. Devine celebru după moarte cu acele lucrări în care culorile explodează, iar perechile de ochi inundă cadrul lucrărilor. Am vrut numai să-i demonstrez maestrului Hamza că nu sunt un ageamiu în artă.În atelier avea o bibliotecă bogată: albume de artă, monografii, afişe, ediţii Larousse, cărţi de literatură, colecţii de „Secolul 20”, „Steaua” (de pe vremea lui A. E. Baconsky). Atelierul părea un depozit cosmic cu bibliotecă, pânze, rame, cuie, borcane cu pensule şi un şevalet, bineînţeles, care, la rândul său, avea o istorie complicată. Erau şi un pahar pentru horincă, o ceaşcă pentru cafea, femei n-am căutat, poate să fi fost nu doar pe pânze.Atelierul lui Titus era închis şi nu se putea vedea nimic dincolo de fereastra zidită, parcă. Odată mi-a arătat nişte numere din ziarul local cu poemele sale, caiete cu schiţe şi desene.

                                          15

Alt locatar pe care l-am cunoscut în vila Wagner era sculptorul Ştefan Várvédö, el păstra în atelier copia în ipsos a lui Petőfi, după care s-a turnat în bronz bustul poetului. Plantase nişte  arbuști pe care-i împletea pe măsură ce creșteau.                                                   Vremurile au trecut şi deodată cu ele şi noi. Dintre cei de atunci nu-mi amintesc să fie prezent pe aici niciunul. Am aflat o pagină din gazeta locală, galbenă şi trasă la faţă, am vrut s-o mototolesc şi s-o arunc la ex-haust. Oare de ce am păstrat-o, totuşi, mi-am zis. Acolo era un articol de-al meu despre vila Wagner şi despre pictor.Încercasem să-l republic după vreo zece ani,  era ca un făcut că nimeni nu se îndemna să-l tipărească, deși aveam o rubrică de cultură. Nu este de actualitate și apoi vila Wagner a fost retrocedată moștenitorilor  deși maestrul susținea  că este concesionată                                      uniunii artiştilor plastici pentru o sută de ani. Cine mai crede în uniuni şi în pictori? ie ca aceste rânduri să reprezinte o evocare pentru cei care au fost cu mine pe acolo: poetul Claudian Cosoi (1952 -2001), pictorul Iosif Hamza (1937 – 1998), pictorul Ioan Titus Petruse (1947 – 1985), sculptorul Ştefan Várvédö (1947 – 2002).     
                                                                      

Un prieten care lucra în zona Centrului Vechi, mă ruga, uneori, să ne plimbăm de acolo până spre casa lui, în cartierul Săsar... De peste fosta Judecătorie apărea o lună  ca un iatagan,  sclipitoare, că odată i-am spus: este un astru de care îmi este frică, mai ales aici, în zonă...  Aceste gânduri îmi revin  în memorie privind câteva lucrări de pictură ce redau Piaţa Libertăţii. Desigur că nu este momentul să-mi compun memoriile în direct, cum  spunea un alt prieten al meu, de fapt un dobitoc, dar vis-a vis de locul  unde  lucra prietenul meu poetul,exista o cofetărie,îi spunea Cofetăria Tineretului. Acolo mă întâlneam cu  

                                      16


pictorul Iosif Hamza, rămâneam cu el la o cafea până ce se termina serviciul religios de la biserica din vecinătate. Femei în vârstă îl privea                            
cu admirație, ştiau că este pictor pentru că maestrul avea o barbă îngrijită, se apropia  de 60 de ani dar spera la un mariaj reuşit, eu  aveam sub 40,  probabil că având mustaţă eram interesant. Într-o duminică, o cucoană mai modestă şi evlavioasă l-a interogat,  amical pe maestrul Hamza: Ce mai faceţi, domnule Hrişcă? La care, maestrul s-a roşit de tot şi m-a rugat să plecăm imediat. Eu fac aceste mărturisiri nu de  dragul mărturisirilor, ci, cum a spus  un fost prim-ministru, din contră. Noi nu facem privatizare de dragul privatizării, ci din contră. Aşa fac şi eu după ce o ziaristă a comentat cartea mea și în loc de Hamza, a scris  Hrişcă.