Maria Tasente Destin(Mariana Tasente . „Destin între salcâmi şi caişi”, Ed. eCreator, 2020)

             Se liberalizează tiparele şi se încep lucrări îndrăzneţe, cum ar fi un univers propriu, clădit şi dezlănţuit pe seama marilor dorinţe.  Este aleasă pentru aceasta, o livadă ce nu are legătură cu îmbulzeala arhi-nebună, deoarece „locuiesc la marginea lumii”, unde „ţin în mână o pasăre/ dintr-o specie inventată/ de mine”.
             Mariana Tasente îşi ia dezlegare de la confortul instituţionalizat, tot mai apăsător, cât o fi el de confort. E ideal să-ţi poţi măcar închipui propriul „Destin între salcâmi şi caişi”, cu arome şi culori scăpate dincolo de ferecarea proiectelor prestabilite. Lăsând la o parte inutilităţile, devin  posibile efective revelaţii...


             Spaţiile de manifestare sunt neîngrădite, la fel şi timpul care nu se arată grăbit de trecere. Motivul stelar predomină, adus foarte aproape fiinţei, ajungând să se confunde cu aceasta. Întâi, o îmbrăţişare tandră: „Eu mă scund printre/ stelele din priviri/ tu mă găseşti/ pierdută prin vise/ tu te ascunzi zâmbind/ eu te găsesc în respiraţie/ te inspir, te expir şi.../ uite-aşa, învăţ să trăiesc!” (Să jucăm v-aţi-ascunselea, zic...);
              Şi pentru că la început a fost bine, urmează transpunerea cu totul în această lume-parabolă, nou creată: „Stelele îi sunt prietene/ două dintre ele o veghează/ şi în miezul zilei/ strălucesc doar pentru ea/ o iubesc, o alintă,/ îi şoptesc vorbe dulci// le-a arătat sufletul/ de copli temător/ în zborul spre soare// acolo e căldura,/ acolo e lumina,/ acolo se adună zâmbetele/ şi se transformă în curcubeie,/ acolo o aşteaptă în fiecare/ secundă de dorinţă// acolo-şi va vindeca visele/ de durerea neîmplinirii” (Acolo...).
              Ceva mai încolo, era inevitabil să nu apară şi ludicul, cu farmecul lui: „Ştii să te joci cu stelele?/ Le iei în palme,/ le mângâi delicat strălucirea/ şi te prinzi cu ele/ într-o horă ameţitoare./ Te urci în Carul Mare,/ înhami Pegasul dorit,/ îţi potriveşti umbrela de vise (te prinde atât de bine!)/ şi pleci pedalând nebuneşte./ Părul devine urma unei comete,/ ochii privesc Fecioara/ oglindită-n Leoaică,/ uiţi de dureri şi/ asculţi muzica şoptită/ a universului tău.” (Ştii...).
              Pe alte paliere, sunt desfăşurate moduri de manifestare care confiscă tabloul natural generic cu toate elementele sale esenţiale găsite la îndemână. Pastelare existenţială, aşadar: „Ploaia asta poartă numele ei,/ fecioară cu ochi căprui/ şi trup de viespe,/ picioarele i-au intrat în/ noroi până la genunchi.../ cade şi se ridică/ murdară, dar neatinsă/ de puteziciunile lui,/ miroase a flori de salcâm,/ a mare liniştită,/ a mere coapte interzise,/ a inocenţă lăcrimată,/ are gustul prafului de stele,/ al caisei coapte în iulie,/ al amintirilor amare,/ priveşte rămăşiţele/ şi... doare” (Ploaia asta...).
              Notele de romantism decurg cursiv, limbajul e nepretenţios şi înţelesul se simte confortabil în asemenea alcătuiri. Câtă vreme lucrurile vor sta astfel, nealterate de tulburări echilibristice, nu putem decât admira graţia. Iar în măsura în care planul tematic s-ar lăsa dus pe val în sensuri diverse, scrierile Marianei Tasente ar avea desigur de câştigat. Succes!