Daniela Marginean Agapi mou(Daniela Mărginean – „Agapi mou”, Ed. Alana, 2020)

             Ce ar mai rămâne, dacă dragostea s-ar interzice sau măcar s-ar rătăci printr-o tufă de sentimente încâlcite şi majoritatea mai puţin onorabile. N-ar mai rămâne mare lucru, cel mult unele zvâcniri de emoţie, dar şii aceasta ajunsă la capătul puterilor. Nici măcar n-ar lua-o lumea de la capăt, ci ar sta perplexă şi inertă, pe fundul unui hău. De aceea e bună dragostea, dragostea mea sau „Agapi mou” în viziunea Danielei Mărginean.
             Ar fi fost de aşteptat exprimări şi stări exaltate, dar poeta alege căi cerebrale. Şi îşi susţine teza sentimentală pe un parcurs de 39 de poeme, cu consecvenţa şi stabilitatea care să convingă că astel de dragoste a mea chiar există, în ciuda unor fenomene pasagere care în timp sperau la titlu, dar au pierdut cursa.


             Poeme de sinteză, nefiind irosit timpul şi spaţiul în desfăşurări ample, intergalactice, aşa cum uneori poetele mai au obiceiul să peroreze. Registrul liric rămâne neschimbat, statornic, de un bun simţ tehnic îndeobşte sclipitor.
             Dezlegare de glia stereotipară şi recurs simbolistic, în asigurarea confortului esenţial: „lăsăm terapia cu cifre la voia întâmplării/ frunzele trifoiului hrănesc vise// magnolii îşi deschid cupele de drag/ noi întoarcem duminica pe cealaltă parte/ să ne pierdem în noi/ agapi mou” (agapi mou(14)).
             Asumare clară, într-un angrenaj posibil vârtej, perfect normală dacă e să stăm vertical şi să ne rotim înţelept, neuitând de potenţele tactile: „gândul acesta nepătruns mă leagă/ ca pe o roată de ax/ voi ajunge să îmi fiu drum/ precum/ acului său cadranul// degetele sunt ochii inimii/ (cei ai minţii uneori înşală)/ privirea din piept e flacără apă/ eter şi pământ/ învăluire în no/ agapi mou” (agapi mou(15)).
            Tentativă ritmică clasică, convertită tot în felul lin şi de la sine echilibrat al poetei, care o prinde şi n-o mai lasă. Pastel senzitiv complex, realistic, cu nuanţe necesare de dorinţe justificate: „în oraşul cu emoţii de ceară/ fiecare poveste urcă şi coboară/ pe un fir imaginar de aţă/ ce leagă piepturile între ele// se ţes reţele-ntre oameni/ pânze de păianjeni flămânzi/ aşteptând în tăcere un zbor o cădere o ardere// oraşul acesta în care teorii/ devin trepte sonore/ pe care se exersează ideea de zbor/ până când trupul învaţă să-şi fie/ cel mai frumos lăcaş de cer// în oraşul acesta îmi cresc limpezimea/ să-miaştern minunea de a-ţi fi culoare/ agapi mou” (agapi mou(29)).
            Peisaj de ceaţă, de cumpănă, de rezolvări imaginare pe fondul unei geometrii nedrepte, transpusă în şi mai şi îngrădirea lui 8x8, cu asperităţi albe/negre; alegorie de altfel, cu un farmec ludic deosebit: „pe-o tablă de şah pe-o mare de ah/ pătrate surpate şi visele toate// un rege şchiop şi un miop nebun/ cu calul în spate dezleagă şarade/ iar printre şatre pe drumuri deşarte/ regine zurlii precum păpădii de cafea şi de lapte/ fac semn cu mâna la macii copii/ pionii zglobii din pătrate câmpii/ spun hai inocenţei// agapi mou, vii?” (agapi mou(6)).
            După doar câteva poeme, agapi mou devine obsedant, energizant fiind şi hotărâtor într-o evoluţie previzibilă, pentru a intra în poezia decisă, aceea care contează. Dacă mai punem la socoteală şi „Jurnalul Penelopei”, plus „Gară pentru mâine”, atunci da, Daniela Mărginean, aceasta era cartea aşteptată!