Tatian Miuta Nestemate(Tatian Miuţă – „Nestemate”, Ed. Hoffman, 2019)

             Ticăie pentru a autentifica viaţa, dar şi-a mai găsit un rost, şi acesta minunat, de a justifica trăirea prin nobleţea iubirii. Inima, ca orologiu existenţial, centrează şi sublimează emoţiile şi energiile filtrate atent pe considerente juste, astfel încât să dea un real sens existenţial.
             Ipostaze şi caracteristici ferme, dezlănţuiri urmate de melancolii, dar şi de interogaţii, delimitează până la a defini „Nestemate-le”  lui  Tatian Miuţă. Sunt reflexele unor crâmpeie din realitatea sensibilă, transpuneri lirice savuroase, ajungeri şi depărtări, incertitudini şi deziderate, într-o colecţie iniţiatică.
             Circumscriere alegorică, de un romantism fertil, cu descriptivitate pe măsura patimilor:           „A fost doar o întâmplare,/ Ne-au aprins ochii scântei,/ Îmi păreai o mândră floare/ Printre florile de tei.// Lunecau în raza nopţii/ Gânduri poposite-n cale,/ Te găseam în faţa porţii,/ Mişcând braţele agale.// Ne pierdeam topiţi în noapte,/ Scăpam câte-o sărutare,/ Călcam florile în şoapte,/ Străjuiţi de Carul Mare.// Luna-ncremenea atentă,/ Florile pândeau în glastre/ Marea iubire dementă,/ Leagănul viselor noastre.// Mângâiam fiorul nopţii/ Până mijeau primii zori,/ Te lăsam în faţa porţii,/ Privind zâmbetul din zori.” (Iubire dementă).


             Autorului îi prieşte stilul cadenţat, format pe un lexic lejer, ca într-un marş omagial, cinstind preţioase amintiri. Asta se întâmplă mai mereu, în cuprinsul cărţii, pe diverse frecvenţe, în decantări de substanţă, plăcute atingerii minţii şi sufletului.
             Unele cumpene, oarecare întristare, expectative în intersecţii ale sorţii, ambientări potrivite, sunt prezenţe semnificative. Precum în acest context elegiac: „Se vaită pământul din mine/ De seceta glasului tău;/  E vară cu flori şi albine,/ Dar gânduri mă bântuie rău...// Mă lacrimă valea durerii,/ Izvor nesecatului dor,/ Mi-s calde amintirile verii/ Cu nopţile pline de-amor...// Pe strunele inimii tale,/ Chitară cu glasul domol,/ se leagănă clipe de jale/ Şi totul se-afundă-n nămol.// Te caută raza speranţei,/ Aprinde-se jarul din noi,/ Coboară penajul portanţei/ Cu voalul pe umerii goi...// Ascunsă-i dorinţa nebună/ În inima locului sfânt,/ Aceeaşi magie străbună,/ Pe tonul aceluiaşi cânt.// E glasul tăcerii divine,/ M-ascund în adâncul stelar,/ Aştept nemurirea ce vine/ Şi-un nou început, dacă-i... dar.../ M-ajută, tu, minte cuminte,/ Să văd infinitul finit,/ S-aud ale lor jurăminte,/ Să pipăi al timpului nit...// Urgia durerii ascunse/ Apasă titanicul crez,/ Rămân amintirile duse/ Şi dorul speranţei în frez...” (Speranţă în frez).
            Frământând şi tâlcuind asperităţile clipei, cu oareşce aer şugubăţ, care-i şade bine: „Ce grea ţi-e gura fermecată/ Şi buzele ce greu şoptesc!/ Privirea-ţi stă întunecată,/ Iar ochii dor nu mai poftesc.// Te-au năpădoit vise străine,/ Cu lanţuri te-au legat de stânci,/ Cetatea viselor – ruine// Şi negre gânduri ţi-au dat brânci.// O simplă vorbă-n zbor pierdută,/ Nevinovată din vecini,/ Ascunde calea abătută/ Din drumul ei cu rădăcini.// Te lasă-n mrejele iubirii,/ Aprinde-al inimii jar stins,/ M-aşteaptă-n parc cu trandafirii/ Şi-n ochi ascunde-un dor nestins!...” (Gelozie).
            Nu voi aborda scrierile lungi, care, în glumă fie spus, încep la Crăciun şi se termină la Paşti, pentru că trăim o anumită construcţie a firescului/nefirescului, în care suntem alergaţi de timp până la epuizare. Dar sunt de remarcat şi acestea, la gura sobei, în faţa şemineului, în lunile de iarnă sau, în ton cu vremea, acelea de carantină. Această formulă prezentată însă, susţine o primă apariţie editorială, pe scena lirică, Tatian Miuţă fiind la ceasul unui incipient gest îndrăzneţ, ce merită să-i acordăm atenţia noastră.