Nicolae Toma Mihaela Hutanu Niciodata(Nicolae Toma, Mihaela Huţanu – „NICIODATĂ nu vine prea târziu”,
Ed. Castrum de Thymes, 2020)

             Înclin să cred că nu există niciodată, cum nu există întotdeauna, şi la fel prea târziu, cum nici prea devreme. Continuăm să ne trăim timpul, ca şi când acesta nu ne-ar urî îndeajuns pentru a ni se termina după primul colţ al unei zile sau nopţi.
             Pe Nicolae Toma chiar îl îndrăgeşte timpul, din moment ce îi aruncă o provocare sănătoasă, aceea de a se însoţi cu Mihaela Huţanu într-un periplu sentimental, un tango al întrunirilor şi disipărilor, toate fiind ajungerile ce trebuiau ajunse într-un cândva sau mai degrabă într-un „NICIODATĂ (care) nu vine prea târziu”.  
             Serios şi conştient, poetul se manifestă declarativ, mai puţin vocal şi vivace ca la douăzeci de ani, dar la fel de convins şi încăpăţânat: „Iubirea niciodată nu vine prea târziu/ nu bate la uşi închise/ şi nu intră prin ferestre deschise/ nu se rostogoleşte pe scări/ şi nici nu trimite scrisori/ nu stă la taclale la o cafea/ stă şi priveşte aşteaptă secunda/ aşteaptă când inima ta este deschisă/ când inima ta cheamă nemărginirea/ iar şi iar cum trece vremea/ şi nu ne mai săturăm/ căutând iubire într-o mare de neiubire” (Niciodată nu vine prea târziu).


             Replica poetei nu este este una mieroasă, sau care vine neapărat să confirme, ci ridică steagul de pericol, de avarie. Remarcăm o luciditate şi o acurateţe proprii maturităţii efective, într-un ton ce te lasă mai degrabă în tranşee decât pe valuri gânduri... „Stau în tăcere ca într-un spital/ şi nimenea nu ştie/ ce fel de boală/ se ascunde-n mine,/ nu mă grăbesc ca să bocesc/ chiar dacă noaptea care vine/ e mai grea,/ eu supravieţuiesc şi-atât.../ şi dacă mor cumva/ lîngă umilinţa unui chip împovărat/ din ochii mei vor răsări acele linişti/ şi voi putea dormi/ cu tot cu dor de tine” (În taină obosită).
             Din nou poetul, într-un patetism covârşitor, dezlănţuit ca pentru prima şi/sau ultima dată, la margine de lume, de timp, ca un fel de testament al celui care ştie şi arată iubire: „Să iubeşti o femeie/ Care  ştie să fie mereu o femeie/ O femeie care să ştie timpul să-l oprească/ Şi să-ţi dea miere şi sânge şi durere// Să iubeşti o femeie privită prin ochii/ Cei păstrători de amintiri eterne/ Să nu mai fie noapte şi nici zi/ Doar o lumină divină şi flori/ Mereu proaspete în fiecare clipă// Să iubeşti o femeie în fiecare vis/ În fiecare clipă să nu poţi şti/ Unde te afli şi să uiţi de lume/ Cea plină de păcat şi încleştare// Să iubeşti o femeie şi fiecare noapte/ Să devină o zi şi fiecare zi să fie o noapte/ Plutind înlănţuit şi fără de uitare/ Să vezi prezentul oglindit în ochii/ Ce te văd numnai pe tine// Să iubeşti femeria clipei/ Şi să regăseşti în fiecare femeie/ O iubire cum niciodată nu a mai fost/ O iubire mereu iubire ce nu se mai satură/ Să bea apa cea pură de la fântâna cu ciutură/ Plină cu inimi ca nişte baterii/ Pentru o iubire veşnică/ Mereu moştenită de cei vii/ Mereu reînverzită/ Cu aureolă de sfânt” (Să iubeşti o femeie).
                Conclusivă este poeta, e şi normal dacă totul se învârte aici în jurul femeii. Sinceritate şi asumare: „Poezia e despre noi.../ apoi am plâns/ şi plânsul nostru/ a umplut cerul/ şi ne-am luat în braţe,/ s-au rostogolit privirile/ şi-au crescut amurguri...// cu sufletele cuib înverzit/ am curs la rădăcini/ amurg şi răsărit,/ pământ şi ceru-ntreg.../ şi-am asudat surâsul/ şi-o parte din poem/ şi am rămas/ mai verzi...” (Scrişi în cuvinte).
               Avem în faţă o carte îndrăneaţă dar echilibrată, ideatic şi semantic, aşa cum le stă bine poeţilor cu capetele în nori dar cu picioarele pe pământ... Ce-i drept, trebuie să mă lămuresc dacă acest NICIODATĂ este într-adevăr complement, să nu cumva să fie de-a dreptul subiect... Oricum, să fie clar, aceasta este o carte de reală dragoste, nici târzie, nici devreme, doar dragoste!