c al      ... imediat ce traversam calea ferată...
    Gălbejitu’ se nviora  - şi i reapăreau iar toate ticurile, Căscatu’ se bâlbâia şi mai tare, în timp ce saliva i se scurgea, în straturi groase, pe bărbie, Surdu’ auzea, ca prin minune,  bancurile făcute pe seama lui, Chioru’ vedea primul râul, iar eu…  Eu deveneam gălbejit, căscat, surd şi choir, căci fiecare, dintre aceste coborâri, însemna o altă adâncire în fântânile din mine.
    În zilele în care puteam ocupa un loc pe roata găsită de Pârlitu’, alarmam toată casa cu nervozitatea mea, dar şi cu zâmbetul ăla de „eh, ce ştiţi voi?!”, care mi stăruia pe buze, spre disperarea mamei (fiindcă rămâneam mut la întrebările ei). „Ce te vânturi atâta?", se răţoia ea la mine, zgâlţâindu mă, însă eu eram preocupat doar de ocheadele aruncate bunicii, pentru a observa dacă mi a pregătit ieşirea...
    Am fi dat oricât pentru aceste câteva ceasuri trăite pe camera aia, toată numai petice, culeasă de prin gunoaie, care ne purta, conştiincioasă, în josul râului... Eu, Chioru’, Surdu’, Căscatu’, Gălbejitu’.
   Cu timpul, au mai aflat şi alţii. Treceau uneori săptămâni în şir, până să avem dreptul la mult râvnitul loc.


   Şi Chioru’ şi Căscatu’ şi eu şi Gălbejitu’ ne petreceam atunci timpul strângându ne laolaltă, să vorbim despre coborârile noastre, retrăind pe uscat viaţa trăită pe apă.
   Ne aminteam totul, până în cele mai mici amănunte... Valurile mici, bătându ne când gleznele, când genunchii şi - pornind de aici -  povestea lui Pârlitu’, care ne a vorbit o oră despre culoarea mării („Apăi aşe ceva n aţi văz’t voi die cân’ sântieţ’, mă, că ui’ aşe io să face cân’ vânătă, cân’ verzuie, cân’ albă, albă şi tătă numa’ spume, ca caii ăi care s pre’ obosâţ’."), ca să aflăm, apoi, că şi el ştia de la altul, care ştia de la altul, care, la rândul lui, ştia tot de la altul, ca s auzim, în cele din urmă, că nu se ştia dacă acel ultim altul, care aflase şi el de la altul, văzuse marea...
  Simţeam frunzele lungi, subţiri, şerpuindu ne printre degetele amorţite în apa rece...
  Apoi, povestea lui Ciubotă, care s a dus o dată cu taică său la Cluj şi a văzut un film cu ăia de prin ţările calde - nu şi mai amintea ce ţări - care mâncau şerpi şi lui i s a făcut rău când i a văzut îmbucând din şerpii ăia graşi... „Ui’, aşe io li se-nvârtoşau pă după grumaz, de gândeai că i Ucigă l Crucea"... Ne am dus toţi deodată mâinile la gurile făcute pungă. Ne simţeam stomacul zvârcolindu se şi, rând pe rând, dădurăm afară tot ce abia apucaserăm să nghiţim de dimineaţă...
  De două zile, roata noastră zăcea n „ocolul” lui Pârlitu’. Pentru „ijenizare".
  - Die un’ie ştii tu, mă, die  ijenizare?
  - Apăi ştiu, zise, că tanti me’ Floarea, die cân’ s o făcut doamnă mare, die oraş, die vindie la APROZAR şi nu mai cară cu corfa la piaţă, numa’ die ijenizare zice. Aşe o zâs şî ticu mio: „Doamnă mare, orăşanca, nu mai cară cu corfa, ş o loat ARO!"
  Două zile... Două zile am stat, cu toţii, de strajă, după gardul de sârmă ghimpată al lui Pârlitu...
  - Mer’eţ’ mă die lângă pălang, c acu’ io dau cu chiatra n voi, ca după câni, auzâtu m aţ’?
  - Hai, mă, că dau ploile! Nu vezi cum tună?
  - Da’ tunie! Tunie dracu n voi să tunie! Până nu zâc io: „No, acu i gata", nu vi l dau! Auzât aţ’?
  Până n a adus mătuşă sa soluţia de la oraş, până nu l a dat cu grijă `pişte tăt", până nu l a lăsat o zi la soare şi nu l a  întors pe toate părţile – „pentru microbi" - nu s a nduplecat Pârlitu’.
  - No, şpaţir, zise, şi ne aruncă roata peste „poarta hai mare”, proptită n osia carului.
  În ziua aia, ne am bătut, cu adevărat, pentru un loc.
  Toţi am aşteptat două zile în arşiţă, să dea dracului Pârlitu’ lupta cu microbii şi acum trebuia s alegem: patru! Patru locuri erau!
  Ba io da di ce tu ba el da di ce el.
  Mai întâi, dădu Şugubăţu’ s arunce cu pumnii. Că... di ce o zâs a’ lu’ Şimon că iel n are drieptu’?!... Da' cinie are dreptu' mai mult ca iel? Dracu’?!... Nu s tăţ’  diopotrivă?... Că s or pornit ca nişte fraţ', ş acuma ui’!...
  - Să trajem la sorţ!
  - Da’ di ce să trajem, d aia, c aşe zâci tu?
  - D apăi, dară, c aşe zâc io!
  - Da’ tu cinie ieşti mă?
  - Io mi s io şi tu ieşti măgaru’ mieu, no i binie?
  Atât i a trebuit lui Şugubăţu’. N a mai fost chip să i oprească nimeni!
  - Lasă l băăăă!!...
  - Ba acu’ nu mai scapă viu din mâ’nile mele.
  S au băgat şi alţii. Să i împace.
  - Tu di ce te baji, mă, nu ţî binie?
  Și poc!
  - Aha, dai şi n minie?
  Și dă i!
  - Ho, mă, deie boala n voi, să deie, ogoiţî vă, c acu, ui’, nu vă mai dau roata!
   Dar cine se mai bătea pentru roată?
  Acum se băteau pentru altele.
  Când îl aruncară, colacul se rostogoli până la salcia trăsnită (de Sfântu' Ilie) şi ea l primi încolăcindu şi în jurul lui braţele arse. Acum se odihneau pe el muştele… Veneau unele, plecau altele...
  - No, mereţ’ dracu’, că io mă duc!...
  Pârlitu şi luă roata la spinare şi - p aci ţi i calea!
  - Bă, mâ’nie să nu veniţ’ la minie cu ruga, c apăi nu ştiu ce vă fac! ne mai strigă o dată peste umăr, înainte de a se pierde printre bălării.
  Ne am bătut ca chiorii. Ca chiorii ne am bătut, pân am auzit trecând avionul de nouă seara. Atunci, s a desprins unul din îmbulzeală şi a zis:
 - Haideţ’, mă, c o trecut avionu’!
  Avionul - de fapt, un elicopter - era ceasul nostru. Dimineaţa la şapte şi seara la nouă. Zilele noastre se scurgeau între aceste „ore cheie", cum le zicea dom' profesor.
  La ora şapte, se scula tot satul, că se „hurducau” toate casele, când ateriza avionul pe aeroportul din Săuleşti.
  - Ai die minie şî die minie! striga prin curte Mărioara lui Văsâi, cu ochii pironiţi în cer. Ni să mburdă căşileeeee!!!
  „A vi on cu mo tor
  Ia mă şi pe mi nie n zbor!"
  Mi am amintit mai târziu cântecul piţigăiat de Mircea (zis Cioapi), în timp ce o tulea, dimineaţa, spre „buda'' din fundul grădinii. Nu ştiu de ce m am întrebat atunci, cu mult înainte de a l fi citit pe Freud, dacă năzuinţa lui spre zbor a supt o odată cu laptele din ţâţa mă sii ori era născută doar din dorinţa simplă, firească, de a ajunge, cât mai repede, spre locul cu pricina...
  Auzeam, ca n vis, primele zvâcnituri ale focului în soba de tuci, trosnetul sertarului din partea de jos a dulapului vechi, bătrânesc, apoi sunetul surd al farfuriilor, pierzându se n faţa de masă, din bumbac alb, ţesută de mama tatălui meu demult, când avea şi ea ochi - cum spunea lăcrimând, în timp ce netezea, cu degetele  tremurânde, ochiurile adâncite de vreme ale ţesăturii.
  Mă întindeam lung în aşternut, căscând ca o pisică, pentru a reveni apoi, brusc, în culcuşul cald, pe care trupul meu osos îl săpase, peste noapte, în salteaua moale.
  - Ţ am pregătit on pat ca niaua die alb şî die fain; apăi să tăt dormi, zicea bunica, în timp ce, prin aerul abia încălzit, se strecura, până la mine, mirosul ceaiului cu esenţă de rom.
Apoi,  „Mătuş' Ana" lovind tăblia patului şi pipăind uşor ţolul, parcă pentru a se încredinţa că sunt acolo:
- „No, hai, dragu’ bunii; c o trecut avionu’!"
  A doua zi, cine sprijineau iar gardul lui Pârlitu’, dacă nu noi? De fapt, doar o parte dintre noi... Partea învingătoare. Partea învinsă ne urmărea printre crăpăturile porţilor de scânduri şi de după perdelele cu amoraşi.
  - Mă, Ghio, măăă!... Noi suntiem măăă! ne am pomenit strigând, toţi deodată, peste poarta lui Pârlitu’.
  - Iau, iau, iau!... Uă!... A ce vânt v aduce?... Doamnie, nu mă lăsa!... Mer’i, mă, d aci, mer’i, mă, că cu minie nu ţ’ mer’e! se răţoi „buna” lui Ghiţă la câinele mare, care sărea în lanţ şi zgârâia poarta cu ghearele picioarelor lui vânjoase, lătrându ne de mama focului. N auz’?... Ai betieşug or’ ce ai?
  - Săr'âna, nană. D apăi am vre’ să vorovim oarece cu Gheorghiţă.
  - Binie, binie, numa’ vez’ că nu i acasă.
  - Da’ un’ie i?
  - Un’ie i! Apăi un’ie să fie?! S o dus cu tat su la holdă… Că cinie să nie mai facă şi nouă triaba? Nu s o dus iel die bună voie, că vorba ăluia: „Hai, Ioanie, la prăşit, / Ba  io, că mi s ostenit. / Hai, Ioanie, la mâncare. / Un’ie i lingura hai mare?" Ui’ aşe şî cu iel. N o avut pă un’ie scoatie chimeşa şî s o dus! Dacă trăbă, trăbă!
  - Şî cân’ vinie?
  - D apăi io ştiu? Dumniezău ştie! Dac o ţânie vremia tăt aşe faină, apăi numa’ pă diesară că să ntorc.
  - Mătuşă, ui’ care i triaba... Noi am vin’t să lo’m roata. Ni o dai  or’ nu ni o dai?
  - V o dau, dară, că v o dau, că doară n oi băga o n z’amă! Ş aşe numa’ face umbră pământului diajaba. Binie că mă scăpaţ’ die ie, numa’ să mă scăpaţ’ die tăt, să nu mă purtaţ’ cu fofârlica; că m o ameţât die cap… Numa’… roata me n sus, roata me n jos, die gândieşti că numa’ o bolunzât.
   Mai mult nu ne a trebuit, ca să ţâşnim, toţi ca unul, îngrămădindu ne în poarta îngustă, îmbrâncindu ne, târându ne, călcându ne, fiecare preocupat să nşface primul colacul care strălucea în soare, cocoţat pe marginea hambarului plin cu porumb.
   De după gardurile vecine, apăreau şi dispăreau, ritmic, capetele învinşilor.
   - Ui’ mă la iei!... Da’ ocoşi mai îs, die gândieşti că iei or înfiinţat maşina hai die găurit macaroanie, se auzi o voce din curtea lui Mălai.
   - Lasă i, bă, c acu’ io să ndoaie die şale prăjinile dracu’, se auzi şi dinspre ocolul lui Fătu, în timp ce pietrele sfârâiau prin aer.
   - Da’ ce or crezut ăştia bă? Că sântiem nişte pămpălăi?! D apăi cum să nuuu, fonfăiră doi, din adăposturile umbrite de floarea soarelui. Furăcioşii dracului!
   Fu ră cio şii, fu ră cio şii, fu... ră... mai auzirăm slab, în timp ce coteam spre pod.
   Am străbătut drumul în tăcere, cu ochii înfipţi în stratul gros de praf, în care picioarele noastre desculţe, călcând pe alte urme, desenau forme monstruoase, ce se zbăteau o clipă sub greutatea noastră, mugind înfundat.
  Colacul părea să aibă viaţa lui proprie, propriile lui emoţii, propriile i gânduri şi amintiri. Niciunul dintre noi n ar fi rostit toate acestea cu voce tare, dar că simţeam toate acestea, se vedea desluşit, din modul în care duceam, din când în când, aproape inconştient, mâinile spre el… O făceam mai mult pentru a ne convinge că există, decât pentru a i mai da puţin avânt, căci colacul nostru, lustruit cu grijă de Pârlitu’, se unduia sclipind în soare, disc luminos naintea noastră, rostogolindu se...  
Rostogol-rost-linn-golindd-ooss-gol-rostlinnn...go...lin...ndoss goll linn duuusseee...ros….dus, şerpuia, în noi, C Â N T E C U L.
   Iescuite, buzele chemau cuvintele, dar cuvintele refuzau să se nască. Numai gândul -  rotunjindu şi zborul, ascuţindu se, dilatându se, schimbându şi culoarea ca hârtia de turnesol -trecea printre noi, şfichiuindu ne.
   Am observant, mai apoi, reconstituind aceste fapte, că legăturile noastre cu lumea s au rupt, practic, din momentul în care am trecut podul. Un fir (roşu, luminos) ne lega între noi, iar mişcările noastre, mult mai puţine ca de obicei, deveniseră sacadate şi perfect uniforme. Tot ceea ce, în viaţa de toate zilele, numiserăm „amintiri", se transformase, acum, în niște  imagini nebuloase, îngrămădite într un cerc de foc, care se apropia vertiginos sau se ndepărta pălind, în funcţie de puterea noastră de concentrare asupra lui.
   Obișnuim să spunem, de multe ori, că amintirile ne dor. Ei bine, apariţia acestor imagini ne provoca, într adevăr, o durere, atroce, în tot corpul... Când cercurile se stingeau, îndepărtându se, şi nu mai rămânea decât un punct luminos, care se stingea şi el treptat, durerea slăbea şi un sentiment de uşurare ne cuprindea toată fiinţa...  Dar apăreau alte cercuri luminoase, din care creşteau alte imagini. Cu o luciditate la fel de dureroasă, dar fără a căuta atunci esenţa vreunui semnificant, am descoperit că aceste imagini amintiri vorbeau doar despre noi, cei cinci. Și…  erau departe de a ne face să ne considerăm nişte învingători.
   AUM-OM-NA-MA-AUM-OM-NA-MA-AUM-OM-NA... aproape ne azvârli de partea cealaltă a liniei, „mărfarul hăl die s’ară”...
   Păşeam desculţi prin iarba obosită, ca pe un tărâm al făgăduinţei. Libertatea descătuşată vibra în noi, luminându ne... Pulsul vieţii „de  dincolo" se auzea din ce în ce mai şters... Sufletele noastre uimite se deschideau, ca unul singur, spre armonia liniştei de Aici.
   O pace fără de sfârşit călăuzea fiinţa noastră spre raza ce scânteia adâncită n pădure, apoi veni şi reveni spre noi, strălucind din ce în ce mai tare, încercându ne mereu puterea de a o putea privi.
   Litere de foc ţâşniră n cascade, aşezându se în cuvinte ce dispăreau cu o repeziciune uluitoare…  Sau, poate, doar efortul de a-ncerca să ghicim semnele din spaţiile rămase goale, ca ntr un puzzle cumputerizat, ne făcea să ne pară astfel.
  Ochiul nostru le privea flămând, dar sensul lor se pierdea în hău, odată cu literele ce se stingeau în cădere... Apoi, muzica aceea - ce se desprindea parcă din inimile noastre  sau, poate, numai dintr a mea, căutându şi drumul spre exterior, în sunete discordante, îndulcindu se, armonizându se - se strecură în noapte, şerpuind în jurul nostru, obligându ne s o ascultăm, s o murmurăm, pentru a o putea păstra în memoria golită de orice alt gând, înafara  gândului armoniei ei desăvârşite...
  Un vânt uşor ne a adus mirosul sălciilor înflorite şi   odată cu el - conştiinţa faptului că uitaserăm şi de râu şi de colac şi de ura smoală, fiartă n suflete.
  T I M P U L trecuse prin noi ca printr un transformator, făcându ne emiţătorii unor mesaje venite parcă din altă parte, odată cu acea muzică a sferelor, în care ne am trezit plutind.
  Brusc, m a fulgerat gândul că exact în momentul acela, la numai doi kilometri distanţă, ţipetele fraţilor mai mici vor fi încheiat, ca de obicei, ritualul zilnic şi bunica îşi spunea rugăciunea, din care eu nu lipseam niciodată...
  ...."Panem de coelo praestitisi eis"..... cântau cei patru îngeri din icoana de la căpătâiul patului meu, în timp ce bunica deschidea cu grijă cartea cu coperţi de fildeş, la unul dintre cele cinci semne colorate.
(maro verde albastru mov bleumarin)
  "Sacraménta quae súmpsimus, Dómine Deus noster: illíus in nobis cuplae vúlnera réparent; a qua immaculatám beátae Maríae Conceptiá singuláaiter.''
  Pe peretele dinspre răsărit (înfăşurată în coroana de spini) SACRO CUORE DI GESU.
  De aici, poate, visul acela, în care se făcea că alergam pe sub nişte ape învolburate („Umblarea pe mare" trona deasupra mesei grele, de mahon), cu un prunc în braţe, căruia cineva îi străpunsese inima cu un ac uriaş. „Nu te lasă tata să mori, nu te lasă tata să mori!", strigam disperat, în starea aceea dintre trezie şi vis, când lucrurile şi pierd conturul şi visele devin mai vii decât cea mai vie realitate, în timp ce, din oglinda dulapului aşezat la picioarele patului meu, Tatăl ceresc îmi trimitea binecuvântarea sa.
  Se făcuse frig... Ne apropiam. Colacul aproape se ghemuise lângă noi.
  Eram pe calea spre râu şi ne doream, mai mult ca niciodată, să ajungem... Cunoşteam drumul în cele mai mici amănunte, îl străbătuserăm de atâtea ori - puteam chiar spune că el fusese şcoala vieţii noastre - şi totuşi... atunci am avut senzaţia că l străbăteam pentru întâia oară, atât era de anevoioasă înaintarea. Nici un obstacol palpabil nu ne oprea, dar simţeam obstacole la tot pasul. Sfori nevăzute ne mânuiau, ca pe nişte marionete, dincolo de ele. Mintea mi era biciuită de imagini disparate, pe care credeam că le uitasem demult… Frânturi ale copilăriei mele fără de copilărie.
Pisică bibelou. Trei fraţi pătaţi. Pat de puşcă. Chioru' când „s o tras în chip” la Deva, pantaloni negri, pantofi maro. Coadă de cal. Mască de dovl
  ceva plesni cu putere apa şi o şarjă de stropi albaştri împroşcară văzduhul, hohotind înfundat,
  (hi ha ho hu hăăăăăă)
  ca să cadă ca o sabie a lui Damocles (de)asupr
  (viiiiiiiiijhuua)
  - !!!!!!!!!NUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUU!!!!!!
  Din „Muguri noi" (revistă şcolară pentru mici şi mari, pag. 4, miercuri, 3 iunie 1979)
„Cai albi
îmi trec peste suflet
cu ochi sticloşi
cu răvăşite coame
limpede curgere
în ropotul
amintirii”.
(B. B. Surdu?)
  ...şi inelul de foc (Nu… DE FOC) învălui colacul şi umbrele lui se spulberară în larg şi vârtejul îşi aruncă limbile lui enorme în sensul acelor de ceasornic şi apoi ceva căzu răscolind afundul şi eu am zbierat Tatăl Nostru carele eşti în ceruri şi pe urmă alte plesnete şi apoi râul începu să şi împrăştie veninul peste tot şi eu m am pomenit în genunchi şi am început să mă rog păcătuit am Doamne păcătuit am şi cunosc greşalele mele şi scormoneam malul cu unghiile în timp ce pietrele şuierau prin aer şi urletele câinilor se apropiau tot mai mult şi sălciile n jurul meu ardeau ca trăsnite şi atunci cu ochii bulbucaţi am mai privit o dată vâlvătăile...
  ,,Nu vă smulgeţi părul din cap şi nu sfâşiaţi veşmintele voastre, ca să nu muriţi şi ca Domnul să nu se întărâte împotriva obştiei întregi. Însă fraţii voştri pot să plângă acest prăpăd pe care l a adus focul Domnului."
  Şi pe urmă fierbinţeala şi ceva trosnind deasupra mea ca o turlă prăbuşindu se sau numai ca glasul mâniat al lui Dumnezeu şi pe urmă...
  Din „Drumul socialismului" (pag. 1)
  La rîu nu se merge oricum
  Azi noapte, la rîu, în locul cunoscut sub numele de „Învîrtecuş", au dispărut (cont. în pag. 4)
 (pag. 4)
  La rîu...
în furia dezlănţuită a apelor, patru pionieri navetişti.