netcuPrinţul o porni şovăitor spre sala de oaspeţi. Se aşeză confortabil pe un scaun, aşteptând-o pe Mainahur. Avea un uşor tremur ce nu şi-l putea stăpâni. Luă o cană de lut plină cu apă, dar în acel moment intră pe uşă frumoasa tătăroaică. Puse cana înapoi cu un gest repezit şi se ridică în picioare. În faţa lui se afla o părere de fată, cu părul drept, de un negru lucios, ce-i acoperea jumărate din trupu-i firav. Era înfăşurată într-un voal vineţiu de culoarea cerului la asfinţit. Ochii îi scăpărau pe faţa-i măslinie. Avu o tresărire, căci se adeverise ceea ce spusese bătrâna Kadrie. Mainahur era nepământeană! Făcu un pas către el, dar i se părea că se mişcă în spatele ei umbrele înserării, învăluind încăperea în răcoarea plopului fremătând. Aducea cu sine foşnetul frunzelor, fâlfâitul păsărilor bălţii, unduirea apelor şi vuietul adâncului.
—Prinţul meu muritor, de ce mă priveşti înmărmurit? Îţi aminteşti colierul acesta? Este singurul obiect de preţ de care îmi aduc aminte când aveam cinci ani. Te-ai uitat la mine, m-ai luat în braţe şi mi-ai dăruit acest colier. Mi l-ai făcut din scoarţă de copac şlefuită. Este argintiu precum coaja de mesteacăn. Ai scrijelat cu un cuţit fâşii, unele ascuţite, altele rotunjite. Le-ai colorat cu şofran. Uite, au culoarea lunii în scădere.


Mainahur se apropie de tânărul Nogai şi ceru să i-l scoată de la gât. Acesta îi eliberă umerii de bogăţia de păr negru, îi dezveli gâtul subţire şi delicat pe care fata i-l întinse uşor, coborând privirea. Scoase colierul cu reflexe galben-argintii, îl ridică deasupra capului fetei şi spuse:
—Dacă n-aş recunoaşte acest colier, aş spune că nu eşti tu ghemotocul acela de fetiţă care umbla desculţă prin pădure cu genunchii scrijeliţi, îmbrăţişând copacii. Şi erai cât un dop! Cât de frumoasă te-ai făcut, Mainahur! Îţi ofer acest scaun lângă mine să ospătăm împreună.
—În seara asta, prinţul meu, vreau să mergem pe malul apei să primesc botezul Nistrului. Aici eu voi fi stăpână, când tu vei pleca la război. Te voi duce apoi în pădurea mea să-mi cunoşti împărăţia, să ne legăm cu sufletul de tot ce înseamnă veşnicie, căci tot ce mişcă în cer şi pe pământ mi se supune mie!
—Frumoasa mea, ai veni într-un moment nepotrivit. Sunt comandant de oaste, Mainahur. Sunt războinic tătar. M–am depărtat de credinţa tribului meu, am alt destin . Mă vrei aşa? Mă aştepţi să vin din expediţiile mele?
—Rău ai făcut, Nogai! Nu eşti tu acela pentru care am  străbătut atâta cale ca să împlinesc un soroc! Oare părintele meu nu ştia unde mă aduce?
—Părintele tău a respectat un jurământ! Dar eu nu mai aparţin tribului, Mainahur! Eu duc mai departe o misiune divină!
—Tu duci neamul acesta la pieire! Steaua ta, Nogai va apune odată cu neamul tău! Vor fi doar pâlpâiri aşa cum după apusul soarelui rămân văpăi, apoi dâre vineţii, după care coboară umbrele înserării. Aşa începe uitarea, Nogai!
—Taci, frumoaso! Spui toate astea ca să ascult de tine şi să renunţ la ceeea ce mi-am dorit în viaţă: faimă militară!
Au rămas în camera de oaspeţi până când simţiră vântul serii aducând cu sine răcoarea unei toamne timpurii. Bătrâna Kadrie nu îndrăzni să intre, dar era din ce în ce mai neliniştită, căci ştia că prinţului nu-i este în fire să stea toată seara până târziu, înţepenit pe un scaun, aşteptând ca frumoasa tătăroaică să se înfrupte din toate bunătăţile din bucătăria tătărească, mai ales plăcinte de tot felul: katlama, şuberek, platouri de kobete şi ulkum, toate făcute din făină de secară, carne de batal, brânză şi mirodenii aduse de negustorii care veneau special pentru a-i aduce prinţului Nogai tot felul de bunătăţi.
—Eşti ca fata din vis. Te-am visat, Mainahur, înainte de a veni. N-am vrut să-ţi spun, dar eşti aceeaşi. Nici nu ştiu cum să interpretez visul ăsta. Mă veghează vreun înger?
—Nu era vis de noapte, prinţul meu! Eu chiar am fost în visul tău! Am vrut să ştiu dacă pot bate drumul până la tine. Acum nu-mi pare rău. Mă simt aici de când lumea, mă simt stăpâna acestor locuri. Sufletul meu va rămâne aici, oriunde te-ai duce.
—Prinţesa mea, trebuie să te anunţ că într-o săptămână sunt nevoit să plec spre Sarai. Mă cheamă unchiul meu Berche.
—Ştiu şi asta. Dar vreau să împiedic plecarea ta! Locul nostru este aici. Astă seară vreau să hoinărim. N-ai voie să mi te opui!
—Mă las furat de tine, Mainahur! Va fi prima noastră amintire!
—Să nu fie şi ultima,  prinţul meu!
Nogai se lăsă pe spate şi zâmbi. Simţea o toropeală neobişnuită. Se gândi pentru o clipă că a mâncat prea mult. Apoi se uită la carafa pe care i-o întinse fata şi mai sorbi puţin. Licoarea avea un miros de ambrozie şi îşi aminti că nu băuse până acum aşa ceva. Bătrâna Kadrie îi aducea mereu o licoare întâritoare cu lapte şi sânge. Era băutura pe care o primeau oştenii lui aproape în  fiecare zi. Fu mirat că nu şi-a dat seama de la început de această băutură neobişnuită. Mintea i se înceţoşă şi se lăsă prins în ghearele unui somn profund. Mainahur ştia că acea licoare îl va aduce pe Nogai în braţele ei sau nu. Îi mângâie fruntea uşor şi aşteptă ca licoarea să-şi facă efectul....
...se făcea o întindere mărginită de apă şi cer. Bărbatul privea  cerul, ultima văpaie a soarelui la apus. La orizont doar o dungă vineţie mai rămase din flacăra apusului. Cerul violet se estompa treptat, iar toată acea boltă albastră se umplu foarte repede de stele mici scânteietoare. Luna abia se întrezărea alburie. În mijloc, doar nişte umbre sidefii. “Unde sunt? se întrebă prinţul, încercând să desluşească ceva. “Asta nu e casa mea, nu e locul meu, nu e cerul meu”.
Întinse mâna şi se lovi de scoarţa unui copac. O zări pe Mainahur aruncându-se în apă. “De unde a mai apărut şi apa asta?” se întrebă plin de uimire. Fata îi făcea cu mâna. Era aproape goală. Aşa i se părea lui, dar,  când se apropie de ea, atinse uşor trupu-i diafan înfăşurat într-un voal de culoarea untului. La gât purta colierul dăruit de el. Pletele ude de culoarea întunericului cu reflexe lucioase, se lipeau de trupul ei firav până aproape de mijloc. ”Ce frumoasă e!” O pierdea mereu din ochi. Ba era, ba nu era! Strigă cu disperare: “Prinţesa mea, nu te juca cu mine!”Fata râdea ademenindu-l: “Hai, vino!” strigă fata, întinzându-i mâna. Bărbatul se lăsă uşor în apă, încercând cu disperare s-o prindă pe Mainahur de mână. O vedea depărtându-se şi mai mult. Creştea distanţa între ei până când fata se făcu o pată neagră deasupra apei. “O s-o chem cu gândul. O să-i transmit căldura inimii mele. Parcă ar fugi de mine.” Deodată n-o mai văzu. Se răsuci pe spate. Simţi în ceafă o suflare caldă: Îţi este frică de apă, Kara-Nogai? Mai poţi fi acum războinic? Uite cât ai ajuns de mic în faţa acestui puhoi de apă! Într-o clipă nu mai eşti, dacă vreau eu! Unde-ţi este puterea?
Simţea cum apa îl înfăşoară într-un cuib ca un vârtej.” Allah, Alah, mă duc la fund”întinse braţele şi strigă:”Nu-mi încerc puterile cu tine, Mainahur! Eu îţi dau inima mea şi voi fi stăpânul tău pe veci! „Poţi să-mi promiţi orice, prinţul meu: marea cu sarea, luna de pe cer, că mă faci împărăteasa lumii. Cine te crede? În acest moment eşti atât de neputincios în faţa acestei năvalnice ape!„
„Mainahur, mă predau! Scoate-mă de aici! Mi-e frică de apă! N-ai să-i vezi niciodată pe tătari luptând pe apă. Este o forţă de neînvins şi nimeni pe lumea asta n–a reuşit să învingă apele!”
„Asta ca să înţelegi Kara Nogai, cât suntem de mici şi neputincioşi în faţa universului”.
„Ce vrei să fac acum, Mainahur? Să dezertez din armată? Să-mi las cele câteva tumene pe care mi le-a lăsat moştenire Batu-han? Eu am o misiune de îndeplinit. Dezertarea este egală cu pieirea mea. Să nu-mi ceri asta!”
„Ai fi mult mai fericit, Kara Nogai, dacă ai duce o viaţă în mijlocul naturii şi te-ai bucura de toate darurile ei! Umbli după victorii? Vei pieri ca un om de rând, Nogai! Ambiţiile tale, orgoliile de care vei fi stăpânit toată viaţa, toate acestea te vor duce pe un drum fără întoarcere şi-ţi vor aduce sfârşitul!”
„De unde ştii, tu, vrăjitoareo, ce voi face eu în viaţă?”
 În acel moment o prinse în braţe, o strânse la piept, lipind-o de el ca pe un dar preţios, îi frânse mijlocul şi o sărută prelung lăsându-se purtaţi de cursul apei într-o legănare ameţitoare.
 Simţi o apăsare sufocantă pe piept şi se trezi în acelaşi scaun în care îl prinsese somnul:
—Ah, bine c-am scăpat! Era să mă înec! Ce-a fost asta,  Mainahur? Ce mi-ai dat de băut, tătăroaica mea ?
—Prinţul meu, a fost o licoare care ţi-a prezis viitorul. Am vrut să-ţi dau un semn despre ce te aşteaptă! Eu nu voi fi a ta, Nogai, niciodată decât dacă mă alegi pe mine în locul războaielor!
—Nu spune asta, frumoasa mea! M-ai prins ca-ntr-un năvod din care nu mai vreau să ies. Nu vreau să fiu prizonierul tău pe viaţă!
—Atunci, vei fi propriul tău prizonier! Suntem ceea ce gândim! Locul tău va fi pe alte meleaguri.
Zicând acestea se ridică de la masă, se îndreptă către intrare si se făcu nevăzută.
Nogai rămase ţintuit în scaun, fără puterea de a se ridica, de parcă cineva îl ţintuise acolo ca o stană de piatră. Strigă atât de tare că se cutremură încăperea:
—Alchim, Barin, Şahin! Sfetnicii mei! Unde sunteţi, prieteni?
Imediat cei trei tineri se înfiinţară în faţa lui Nogai, îngrijoraţi de starea în care se afla stăpânul lor.
—Să mi-o aduceţi din pământ din piatră seacă pe Mainahur! Nu ştiu unde a plecat, nu ştiu ce vrea să facă din mine, dar o vreau înapoi! Repede pe cai s-o ajungeţi din urmă!
Cei trei voinici au încecat să-i ia urma tătăroaicei, dar a fost zadarnic. Au ajuns până dincolo de podiş de unde începea pădurea de ulmi şi frasini. Au trecut prin ea ca vântul şi ca gândul. Dincolo de pădure începea un sat de tătari. Se cunoştea după corturile din pâslă bleumarin şi cenuşiu. Lângă fiecare cort se ridica câte o casă din piatră şi din  lut, acoperite cu paie amestecate cu lut şi cenuşă peste care erau legate la rând maldări de stuf prins cu nişte beţe lungi pentru a fi protejate de furia vânturilor de iarnă.
Cei trei sfetnici au oprit la marginea pădurii:
—Nu-i de găsit! N-are nici un rost să gonim caii aiurea. S-o fi ascuns prin pădure. Nici n-avea timp să treacă de pădurea asta. Hai s-o înconjurăm. Dăm noi de ea până în seară.
Au intrat în pădure înaintând greu printre liane şi crengile copacilor care parcă se aplecau înadins ca să-i împiedece să treacă. Se făcea tot mai umbră, nu se mai vedea nicio rază de soare, de parcă se însera.
—Alchin, spuse Barin îngrijorat, s-a înserat sau mi se pare mie?
Şahin opri calul şi le spuse celorlalţi tovarăşi cu un glas tremurat:
—Abia am intrat în pădure, fraţilor! Înserarea asta nu-i a bună! Hai să ieşim repede, că aici nu e lucru curat. Îşi aruncară privirile de jur împrejur şi vedeau sub ochii lor cum se deschide un ochi de pădure, în mijlocul căruia stătea dreaptă, nemişcată, Mainahur, de parcă i-ar fi aşteptat.
—Repede spre ea să n-o pierdem!
Înaintau cu greu printre lianele încâlcite.
—Asta-i nălucă, fraţilor! I-a luat minţile stăpânului nostru!
Au făcut cale-ntoarsă găsind o cărare care ducea spre marginea pădurii. Drumul spre reşedinţa lui Kara Nogai Isa se vedea în lumină la câteva sute de metri, foarte aproape de malul Nistrului.
Între timp prinţul nu mai avu răbdare să aştepte. Se aruncase pe calul lui alb şi o luă la pas în întâmpinarea sfetnicilor. Pe drum toţi copacii pădurii se umplură de păsări cântătoare care dansau în văzduh cu fâlfâit vălurit de aripi care se ondulau după trilurilor păsărilor din pădure. “Asta e mâna lui Mainahur! Ca să-mi arate ce putere are! Cine ştie, poate e un semn că mă iubeşte!
Opri calul şi-şi aruncă ochii vrăjit spre un trunchi bătrân de salcie privind apa Nistrului cu încordare. Spera să apară Mainahur, să iasă din tufele de măghiran care-şi frământau frunzele mărunte şi creaţe. I se păru că tătăroaica cu ochii de foc îl priveşte de după ierburile ruginii. “Ah, sunt îndrăgostit de frumuseţea asta de fată! Aproape mi-am uitat de obligaţiile de comandant de oşti!! Măcar s-o mai văd o dată!”
Se auzi tropăit de cai. Îşi îndreptă ochii într-acolo. De sub sălcii se ivi Alchin alături de ceilalţi doi.
—Stăpâne, n-am găsit nimic.
Nogai descălecă şi se aşeză lângă o salcie plângătoare privind apa învolburată a Nistrului. “Ce-a fost asta, Doamne? Este aievea sau e vis? A fost sau n-a fost Mainahur aici?” Se simţea buimac. Inima îi zvâcni tremurând de emoţie. “Să renunţ oare la viaţa mea de oştean? Asta ar însemna să nu mai fiu eu! Cum apar eu în faţa lui Berche, cand amândoi am trecut la altă religie?   N-ar fi acesta oare sfârşitul meu?
Zăboviră pe mal împreună cu cei trei sfetnici, aşteptând parcă  ceva. Nogai ceru lămuriri despre starea oştenilor, despre provizii şi despre apropiata plecare la Gurile Dunării.
Apoi încălecară  pe cai şi porniră cu toţii, în tăcere, spre reşedinţă. Acolo îl aşteptau câteva caravane încărcate cu mărfuri şi bunătăţi de tot felul. Câteva calfe descărcau mărfurile şi le cărau spre încăperi special pregătite pentru asta. Un funcţionar îi plăti pe negustorii veniţi de departe. Aceştia făcură o plecăciune şi îşi îndesară teancul de asprii tătărăşti în buzunare. Li se citea mulţumirea pe faţă. Îşi pregătiră caravanele şi luară drumul înapoi.
Nogai intră în camera de oaspeţi şi se prăbuşi pe sofa toropit de somn. Ar fi vrut să doarmă, ar fi vrut să-I apară din nou Mainahur, măcar o dată, cu vrăjile ei de tătăroaică nomadă.  
“O dată dacă ar mai veni, fie chiar şi în vis ar fi a mea pentru totdeauna.”
Simţi în jurul său aerul greoi şi fierbinte. Nu înţelegea de unde vine acest val de căldură. Închise ochii. Îi apăru păpurişul ondulându-se pe malul apei. I se păru că în mijloc era Mainahur plăpândă şi tristă. “N-ai putut, prinţul meu, să mai fii lângă mine. Vei fi doar un vestit luptător de arme şi vei pieri de ascuţişul sabiei.”
Bărbatul încercă să se ridice, dar se opri ţintuit în loc şi şopti sugrumat: “Nu face asta, prinţesa mea! ” Se auzi doar ecoul: “De mine nu se atinge nimeni, Kara Nogai Isa! Sunt iubită de toate sălciile acestea pe care le vezi înclinându-se de-o parte şi de alta a Nistrului. Pe mine mă ascultă toţi peştii din apa acesta pe care bunicii mei tătari au cucerit-o. Sunt doamna pădurii de stejari şi de frasini şi de liane care-mi fac loc cu smerenie de câte ori intru să mă întâlnesc cu veşnicia. Sunt una cu pământul, cu cerul, cu soarele, sunt tătăroaică şamană, mai păstrez în sânge legăturile invizibile cu apa, cu focul, cu aerul, cu vântul, cu ploaia, toate fac parte din fiinţa mea!”
Nogai deschise ochii şi se trezi în aceeaşi cameră de oaspeţi, ţintuit pe sofa, privind masa plină de bucate neatinse, până în zori. „Totul este pierdut!” se gândi Nogai, încercând să se liniştească. “Nu-mi rămâne decât să încep pregătirile pentru expediţia din Caucaz. Dar fără Mainahur cum va fi viaţa mea?