1

Cortina este lăsată şi reproduce, prin imagini stilizate, intrarea într-o gară. Se aude şuieratul unui tren, a cărui sosire este anunţată în difuzoare. Zgomotele care semnalează oprirea trenului. Douăsprezece bătăi ale unui ceas de catedrală. Pe o ușă laterală a sălii de spectacol intră, alergând speriată, Sonia (tânără: 25-30 de ani). Din sens opus îşi face apariţia Eduard, actor în vârstă, îmbrăcat în haine de cerşetor, cu barbă, mustaţă şi păr zburlit şi neîngrijit, în mână cu un cuţit mare de bucătărie. Acesta încearcă s-o prindă pe Sonia. De după cortină, „din gară”, iese Robert Vaida-Moruzi, un bărbat de 40-45 de ani, cu o geantă de voiaj în mână (spate), obosit, dar cu o undă de emoţie în expresia feţei.

Robert are o uşoară ezitare, întoarce o secundă capul spre intrarea în gară, „n-ar fi mai bine să mă întorc?” , „nu, n-ar fi”. Se opreşte la marginea scenei. Îşi consultă ceasul. Atenţia îi este atrasă de „vânătoarea” din sală. Eduard reuşeşte s-o prindă, pe intervalul din mijlocul sălii, pe Sonia şi o înjunghie cu cuţitul de bucătărie. Sonia cade. „Baltă de sânge”. Pe ușa de intrare în sală, apare Leon, un actor tânăr, în mâini cu o puşcă de vânătoare. Îl ocheşte pe Eduard (care strigă: Nu! Nu!) şi trage. Zgomot asurzitor. Fum. Miros de praf de puşcă. Bătăi de aripi ale unor păsări în zbor precipitat. Sunet prelung şi muribund al ceasului de pe faţada gării. Căderea ceasului. Prăbuşirea lui Eduard.
Robert este consternat de cele două crime comise. Sonia şi Eduard se ridică şi, împreună cu Leon, salută publicul. Aplauze! Leon scoate dintr-un buzunar interior al hainei o cutie şi începe să facă cheta.
Leon (trecând de la un spectator la altul): Vă rog, salariile actorilor sunt mici, iar bugetele pentru spectacole aproape că nu mai există. Mulţumesc, doamnă.
    Sonia dă autografe.
Eduard (simulând conversaţia cu un spectator): Cel mai profitabil spectacol este acesta de aici, din piaţa gării. (Ca răspuns la o întrebare): Pentru că este locul cel mai aglomerat din oraş. Şi la orice oră. Pe deasupra, publicul se schimbă zilnic. Ceea ce ne permite să jucăm un spectacol un timp mai îndelungat. Pe acesta de acum îl vom ţine toată vara.
Robert înţelege că a fost vorba de o reprezentaţie teatrală, coboară de pe scenă şi se îndreaptă, pe interval, înspre ieşirea din sală. În treacăt, aruncă o bancnotă în cutia pentru chetă.
Leon: Oho! Mulţumesc, domnule.
Sonia, care l-a urmărit tot timpul din priviri, se apropie de el, îi ia mâna şi, cu degetul înmuiat în „sânge”, îi scrie în palmă.
Sonia (scriind şi zâmbind cu subînţeles): Eva.
Leon (care a urmărit scena): Exagerezi, Sonia. Scuzaţi-o, domnule.
Robert face semn că totul e-n regulă, scoate o batistă cu care-şi şterge palma, se apropie de uşă şi iese din sală.
            
2
           

O încăpere. Semne vizibile că nu a fost locuită de mult timp. Obiecte obligatorii: o colecţie de ceasuri pe unul dintre pereţi, oprite, desigur; o canapea, nişte fotolii; o masă pe care se află un coş cu flori. Intră Robert. Inspecţie sumară a încăperii. Observă coşul cu flori. Descoperă un plic în coş. Desface plicul. Mesaj (redat pe bandă magnetică): „Bine ai venit acasă, Adam! Eva.” Robert îşi priveşte palma pe care fusese scris numele Eva. Ridică din umeri. Aruncă scrisoarea pe masă. Iese şi revine cu mai multe valize. Despachetează. Instalează un şevalet. Fixează pe el un tablou început, în care apare chipul unei femei. Îşi dezbracă haina. Se aşază într-un fotoliu. Întâmplător, vede ceasurile de pe perete. Se ridică şi se apropie de ele. Îşi consultă ceasul de buzunar. Se aude cum plouă.
Vocea Soniei (în şoaptă): Adam, Adam...
Robert priveşte înspre fereastra deschisă. În cadrul ei, o vede pe Sonia. Este nedumerit.
Sonia: Sâât! Nu trebuie să-l trezim pe tatăl tău. (Se urcă pe pervazul ferestrei. De acolo sare înăuntru. De-a lungul replicii va da roată încăperii, îşi va stoarce părul, se va apropia de ceasurile de pe perete şi le va pune în mişcare. Acestea vor semnala, pe rând, miezul nopţii.) Eşti un om rău, Adam. Şi crud. Ai fost crud acum două seri. Nu trebuia să pleci de la restaurant. De ce m-ai părăsit, Adam? Nu ţi-ai dat seama că logodna cu tatăl tău a fost o înscenare a lui? Eşti un om rău, Adam. Dar cel mai rău este tatăl tău, mai rău decât tatăl lui Andrei, prietenul meu din copilărie, ţi-am vorbit despre Andrei? este un om minunat, dar tatăl lui este un om rău, iar tatăl tău este şi mai rău, o, cu mult mai rău decât tatăl lui Andrei, chiar ieri dimineaţă m-a sunat Andrei, îl cunoşti pe Andrei, ţi-am vorbit de multe ori despre el... Vorbea şi plângea, ai, ai, ai, Eva, te-am sunat ca să-ţi aud vocea, întotdeauna mi-a plăcut vocea ta, a fost un timp când te-aş fi ascultat ore în şir. Eva, uite ce vreau în clipa asta de la tine, să-ţi aminteşti exact scena din copilărie când ne-am transformat noi în negri. Ce negri frumoşi eram noi doi, Eva! Îţi mai aminteşti ce nedumeriţi erau părinţii mei că le ceream o mulţime de ciocolată? De unde să ştie ei că noi topeam ciocolata şi ne mânjeam trupurile cu ea. Acum adu-ţi aminte ce figură a făcut tatăl meu când am apărut în faţa uşii negri şi goi, oh, Eva, eram goi din cap până în picioare şi atât de negri... Tu ai întrebat: „Andrei este acasă?” Şi tatăl meu ne-a privit cu dispreţ şi ne-a alungat. Şi tu: „Haide, Andrei, tatăl tău este un om rău.” Ce mutră a făcut tatăl meu când şi-a dat seama că micul negru eram eu, ha, ha, ha. Eva! Ascultă, Eva, crezi că acum, la vârsta noastră, am mai putea să ne facem negri, mânjindu-ne trupurile cu ciocolată, şi să ieşim goi pe stradă? O, nu, Andrei, i-am răspuns. Vezi, Eva, vezi ce lucru minunat am pierdut? La revedere, Eva, ai grijă de tine, e a dracului de împuţită viaţa asta. Nu trebuia să mă părăseşti atunci, Adam.
Robert (care, după ce acoperise tabloul de pe şevalet cu o draperie, se aşezase pe fotoliu): Ascultă, nu ştiu cine eşti şi ce cauţi aici şi, mai ales, nu-mi place jocul pe care îl faci.
Sonia: Nu e un joc, iubitule, oh, ce bine ar fi fost să fie doar un joc. În două zile am murit de două ori, dragul meu Adam, prima oară am murit la restaurant, când m-ai părăsit, nu trebuia să pleci, Adam, nu trebuia, ştii ce am făcut eu după ce ai plecat? Aşa moartă cum eram am alergat la ceainărie, nu se poate ca Adam să nu se întoarcă acasă, mi-am spus, el se va întoarce şi va fi bine, va afla că totul nu a fost decât o răzbunare a tatălui său. Din gelozie...
Robert (după ce îşi aprinde o ţigară): Te rog să încetezi. O, Doamne...
Sonia: Am lăsat uşa larg deschisă, am deschis şi ferestrele, ca el, când va veni, să intre pe unde va voi, mi-am spus, însă tu n-ai venit, Adam; şi nici aseară n-ai venit, în schimb a venit tatăl tău, pe la miezul nopţii a venit, a intrat în casă râzând zgomotos, Doamne, ce frică mi-a fost, m-a trântit jos şi m-a violat şi atunci am murit a doua oară, dragul meu Adam. Adam se va întoarce la mine, îmi spuneam, se va întoarce şi va lua moartea de pe mine ca pe o haină.
Robert: Încetează, încetează odată! Înţelege că este absurd ce se întâmplă.
Sonia: Ştiu la ce te gândeşti, iubitule. Că dragostea noastră este mai puternică decât moartea. Şi ai dreptate, Adam. Dar va trebui să ne purificăm. Hai să ne purificăm, iubitule, totul este pregătit. (Scoate din buzunar o cutie de cremă de ciocolată.) Să înceapă purificarea! (Îşi dă, pe rând, hai-nele jos şi-şi acoperă trupul cu cremă.) Haide, Adam, dezbracă-te, purifică-te, Adam. (Se apropie de Robert; îl priveşte în ochi, îi face mustaţă din cremă, râde, îi face apoi barbă, îi lungeşte perciunii, îi îngroaşă sprâncenele, îl îmbrăţişează pe neaşteptate şi-l sărută. Întrerupe brusc jocul. Îl priveşte cu mânie pe Robert.) Eşti un porc, eşti un porc scârbos, Adam. L-ai lăsat pe tatăl tău să mă violeze. Porcule, porcule! Nu cumva ai ştiut? Ia stai, ia stai. Totul a fost o înscenare pusă la cale de amândoi, nu-i aşa?
Robert (urlând): Sfârşeşte odată jocul acesta stupid!
Sonia: Ticălosule! Ticălosule! (Iluminare. În şoaptă:) Tatăl tău va trebui să moară, Adam. Îl vom face să se sinucidă. Da, să se sinucidă. Şi se va sinucide exact în acelaşi fel în care au făcut-o bunicul şi mama ta. Va trebui să-l aducem pe Aladin acasă. Bunul, blândul Aladin care aduce moartea. Ha, ha, ha. Bunicul tău a fost genial când a inventat acel mod de a se sinucide.  Îl aducem pe Aladin acasă şi tatăl tău se va sinucide. Sunt sigură că se va sinucide. Dacă nu s-ar fi temut c-o va face, nu l-ar fi vândut. (Revine la fereastră şi, goală şi râzând, sare pervazul).


3
 
Robert se aşază pe fotoliu. Aprinde altă ţigară. Priveşte un timp fumul ţigării. Îşi priveşte palma pe care fusese scris numele Eva. Stinge ţigara şi se apropie de şevalet. Începe să picteze. Uşa se deschide şi în prag îşi face apariţia Sonia, îmbrăcată în haine de seară, distinsă, cu un impecabil surâs ironic în colţul buzelor şi o privire vag suspicioasă şi discret seducătoare. Are părul şi hainele ude. Robert stă pe fotoliu. Se aude cum plouă.
Sonia: Bună seara, domnule Robert Vaida-Moruzi.
Robert (resemnat): Bună seara, Eva.
Sonia pare să nu-l fi auzit. Priveşte un timp ceasurile de pe perete, apoi se apropie de şevalet şi contemplă tabloul de acolo. De o parte şi de alta a şevaletului atârnă hainele Soniei din scena anterioară. De-a lungul scenei, Sonia îşi va stoarce părul, îşi va da pe rând hainele jos şi se va îmbrăca cu cele de pe şevalet, va reveni la ceasurile de pe perete şi le va manevra limbile.
Sonia: Aveţi o imaginaţie fără limite. Filosofia dumneavoastră nu este însă corectă. Sensul ultim nu se lasă niciodată captat. El rămâne definitiv provizoriu şi nu e mai mult decât un semn al orgoliului. Numai formele sunt vizibile. Sunteţi un don Quijote. Nu veţi descoperi niciodată nimic. Ca şi ceilalţi oameni, care nici nu se preocupă să descopere ceva. Eliminaţi trufia de a crede că veţi fi primul care va afla marele adevăr. Şi, mai ales, lăsaţi femeia în pace, n-o transformaţi în subiect de artă, pentru că eşecul va fi sigur. Niciodată nu veţi surprinde miezul tragic ascuns adânc în trupul ei. Ce ironie! Acest trup, în loc să fie venerat, a fost destinat plăcerii. Oamenii de rând se înfruptă din el, iar pictorii imbecili, scuzaţi-mă, fac exact acelaşi lucru, umplând pânzele cu nuduri. Lumea nu există ca să fie cunoscută.
Robert: Şi atunci nu-ţi mai rămâne decât să te joci.
Sonia: Sau să te sinucizi. Dar sinuciderea rămâne ultima soluţie, pentru momentul în care lumea încetează să mai fie frumoasă. Lumea nu e cea mai bună cu putinţă, dar e cea mai frumoasă. Şi ştiţi de ce? Pentru că există oameni – şi aceştia sunt singurii cu adevărat superiori – care au curajul şi bunul simț de a o supune regulilor fanteziei. A combina fragmente de real, cât mai îndepărtate unele de altele, şi a obţine astfel noi imagini şi stări ale lumii – iată supremul joc şi desăvârşita artă. Pentru a o face, merită chiar să te plasezi dincolo de bine şi rău. Mă numesc Sonia. Sunt actriţă. În seara aceasta am simţit că trebuie să vă fac o vizită. Sunteţi un pictor celebru şi voiam să cunosc şi omul. Reîntors acasă după aproape 25 de ani. Mi s-a spus că sunteţi mai misterios decât mi-aş putea închipui şi, nu vă ascund, am fost sedusă pe loc, înainte de a vă cunoaşte. Ca orice mare artist, aveţi un secret. Un secret dureros, desigur.
Robert: Prostii. Iartă-mă.
Sonia: Ştiu, e un clişeu. Dar chiar şi în spatele unui clişeu se poate ascunde un adevăr de care, uneori, fugim toată viaţa.
Robert: Îţi place să pui oamenii în situaţii dificile.
Sonia: Mărturisesc că da.

Cititi si: VIEȚI DUBLE ( fragment)