Doina Pana 1Atât pentru români cât şi pentru celelalte naţionalităţi din Transilvania, teatrul, alături de presă şi şcoală a reprezentat un mijloc de diseminare a ideilor de libertate şi progres, pentru formarea sau fortificarea conştiinţei naţionale. Pentru a depăşi faza amatorismului, erau necesare şcoli speciale pentru a-i pregăti pe viitorii animatori ai scenelor. După modeste încercări şi realizări începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, despre o şcoală profesionistă de teatru în România nu se poate vorbi decât după reforma învăţământului din august 1948 care a dat o nouă faţetă învăţământului de toate gradele. Demersul nostru doreşte a sublinia faptul că spre deosebire de alte segmente ale vieţii culturale româneşti care s-au prăbuşit sub impactul ideologic al vremii respective, naţionalizarea teatrelor existente şi reorganizarea lor au creat reale oportunităţi, îndeosebi pentru maghiarii din România pentru care s-au creat instituţii de învăţământ susţinute de către stat, una dintre acestea fiind şi Institutul de Teatru „Syentgyörgyi István” din Târgu-Mureș.
Problema unei şcoli de teatru în spațiul transilvan pentru formarea actorilor maghiari s-a pus cu multă vizibilitate după Unirea de la 1 Decembrie 1918, dar fără succes. Aceeaşi soartă au avut-o în primii ani ai deceniului trei al secolului trecut şi demersurile particulare pornite, în 1919, de la Târgu-Mureş, prin directorul de teatru Pál Szabo, şi Arad, în 1920, când Róna Desző a încercat să întemeieze un institut de teatru. Abia începând cu stagiunea 1923-1924 s-au înfiinţat primele școli particulare de teatru la Oradea, şcoala de teatru a lui Hetényi Béla iar la Cluj cea condusă de Miklós Izsó.

În anii 1925-1926, la Timişoara, regizorul Jakabffy Dezső şi dirijorul Csányi Miklós au fost şi ei întemeietorii unei şcoli de teatru.
Începând cu anii `30, teatrele însele s-au ocupat cu formarea viitorilor actori, absolvenţii acestor şcoli care, erau susţinute de instituţiile dramatice, fiind obligaţi să-şi susţină examenul de absolvire în faţa juriului desemnat de către Sindicatul actorilor.
Această modalitate de pregătire a viitorilor slujitori ai Thaliei s-a dovedit neperformantă fiind purtătoare de tot felul de compromisuri, începând cu asigurarea numărului suficient de studenţi pentru a se putea realiza încasările minime necesare pentru întreţinerea teatrelor, iar, pe de altă parte, lipseau şi dotările tehnico-materiale necesare pentru buna desfășurare a procesului instructiv-educativ. Toate acestea au dus la o selecţie dezastruoasă a viitorilor ucenici într-u actorie, majoritatea manifestând, la sfârşitul şcolii, o incredibilă lipsă de cultură şi pricepere profesională, fapt ce a dus la eşuarea lor în teatrele provinciale.
În 1941 s-a deschis, pe lângă Teatrul Naţional Maghiar din Cluj, prima şcoală maghiară de teatru aprobată şi subvenţionată de către autorităţi, ca formă de învăţământ cu durata de trei ani, mai întâi sub conduderea lui Táray Ferenc, apoi sub cea a lui Mihályfi Béla. Printre dascăli se aflau personalităţi didactice care vor deveni proeminente după al doilea război mondial: Kőmives Nagy Lajos, Szabó Lajos, Tompa Miklós ş.a.
Abia după cel de al doilea Război Mondial, s-a reuşit instituţionalizarea învăţământului teatral maghiar din România. Precursorul legal al Universităţii de Artă Teatrală din Târgu-Mureş este Conservatorul Maghiar de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj care a fost înfiinţat în 1946.
În 1948,  printr-un ordin al Ministerului Învăţământului Public s-au înfiinţat, la Cluj, două instituţii de artă cu următoarele facultăţi :1. Institutul Român de Artă, cu facultatea de teatru, facultatea de muzică şi facultatea româno-maghiară de dans; 2. Institutul Maghiar de Artă, cu facultatea de muzică, facultatea de teatru şi facultatea româno-maghiară de artă plastică.
Facultatea de teatru din cadrul Institutului maghiar de Artă a avut o linie de artă dramatică, una de regie şi una de teatrologie, fiecare cu câte patru ani de studii, cu limba de predare română şi maghiară, asigurându-se astfel învăţământul în limba maternă. La înfiinţare, în 1 februarie 1949, colectivul didactic cuprindea în total un număr de 18 profesori, pentru ca, după câteva luni, numărul acestora să crească la 35. Festivitatea de deschidere a celor două Institute de Artă, român şi maghiar, s-a desfăşurat la Teatrul Naţional din Cluj, în 6 februarie 1949.
O dificultate deosebită o prezenta selectarea celor mai talentaţi studenţi pentru anul I. Întrucât, un număr însemnat de talente, depistate de către cadrele didactice competente, n-au avut bacalaureat, s-a recurs la o modalitate aprobată de către Ministerul Învăţământului şi anume ca aceşti tineri să urmeze în paralel şi cursurile facultăţii şi pe cele ale liceului.
Cifrele de şcolarizare aveau în vedere asigurarea actorilor pentru necesităţile teatrelor maghiare din Transilvania (Cluj-Napoca, Târgu-Mureş, Timişoara, Satu-Mare, Oradea, Sfântu Gheorghe, Baia Mare).
În 1950, Institutul Maghiar din Cluj a dat prima promoţie: 16 absolvenţi, dintre care actori şi regizori de seamă ca: Lohinszki Loránd, Tannai Bella, László Gerő, Harag György ş.a. repartizaţi la teatrele maghiare de stat din Cluj, Târgu-Mureş, Oradea şi Sfântu-Gheorghe.
În 1950, printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniştri, a luat fiinţă, prin unificarea facultăţilor de teatru ale celor doua Institute de Artă, Institutul de Teatru „Szentgyörgyi István”, cu o secţie de artă dramatică cu limba de predare română şi o secţie de artă dramatică şi regie cu limba de predare maghiară, ambele având acelaşi plan de învăţământ.
Director al instituţiei a fost numită actriţa Maria Cupcea, de la Teatrul Naţional din Cluj, iar director de studii, Szabó István. Noul institut a fost instalat în fosta clădire a Institutului de Artă Maghiar din Strada Moţilor nr. 5. Inaugurarea scenei din Sala Festivă s-a făcut cu ocazia comemorării a 20 de ani de la moartea lui Szentgyörgy István.
Numărul total al studenţilor a fost de 181, din care 83 la secţia română şi 98 la cea maghiară, iar numărul profesorilor de 33. În anul universitar 1951-1952, director a devenit actorul Ştefan Braborescu. Din totalul de 231 de studenţi înscrişi, cei 17 care au încheiat cu succes anul de studii 1952/1953 au pus temelia Teatrului Maghiar de Stat din Oradea.
În anul şcolar 1952-1953, pentru a se evita excedentul, ministerul de resort a redus cifra de şcolarizare la 10 studenţi, care puteau fi înscrişi în anul întâi. În acest an, numirea ca profesor a actorului Szabó Ernő, regizor principal la Teatrul Secuiesc din Târgu-Mureş a contribuit simţitor la ridicarea nivelului catedrei de regie.
Rezultatele cele mai bune pe linie de spectacole de licenţă au fost înregistrate de promoţia anului 1952-1953, când, din cei 50 de studenţi din anul I au absolvit abia 18. Avându-se în vedere nivelul excepţional al clasei, Ministerul a hotărât ca din aceşti absolvenţi să se creeze nucleul artistic, de limbă maghiară, al noului Teatru de Stat din Baia-Mare (Ács Lajos, Bán Anna, Cseresnyés Gyula,Csiky András, Diószegi Iván, Elekes Emma, Friedmann Béla, Kiss Imre, Krasynai Paula, Kosma Lajos, Nagy Izabella, Nagy József, Reiszmann András, Soós Angella, Tompa Attila, Török István, Wolf Katalin, împreună cu regizorul Harag György).
Pentru anul şcolar 1953-1954, Ministerul a fixat pentru anul I, secţia maghiară, un număr de 5 locuri. În acel an au terminat 11 studenţi, repartizaţi 4 la Teatrul Maghiar din Cluj, 2 la Teatrul Secuiesc de Stat din Târgu-Mureş un absolvent la Teatrul de Stat din Timişoara, secţia maghiară şi 2 absolvenţi la Teatrul de Stat din Baia-Mare.
În 1954, printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniştri, secţia română şi specializarea regie cu limba de predare maghiară a Institutului de Teatru „Szentgyörgyi István” din Cluj au fost transferate la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti, iar specializarea actorie a secţiei maghiare, cu păstrarea titulaturii iniţiale a instituţiei, la Târgu-Mureş. Aici a primit, ca sediu, actuala clădire cu două etaje din strada Köteles Sámuel, nr. 6.
Referindu-se la mutarea Institutului de Teatru „Szentgyörgyi István” din Cluj la Târgu-Mureş şi la poziţionarea sa pe strada Köteles Sámuel, profesorul Kovács Levente scria că acest lucru era de bun augur: poziţie centrală, aproape de Teatrul Secuiesc, unde lucrau profesorii şi unde, în primii ani, puteau şi studenţii să ajungă pe scenă, când îşi susţineau examenele în spectacole publice. De asemenea, nu era indiferent faptul că marea majoritate a corpului profesoral locuia în apropiere, studenţii putând fi mai tot timpul supravegheaţi,
Primul an de activitate la Târgu-Mureş începea cu 38 de studenţi, cu 6 profesori încadraţi cu normă didactică întreagă şi 13 profesori cu norme reduse. Din cei 38 de studenţi, 28 au primit burse de stat, dintre care o bursă republicană. În anul şcolar 1954-1955 au absolvit 12 studenţi, dintre care 9 s-au prezentat la examenul de licenţă. Dintre aceştia, 4 au fost repartizaţi la Târgu-Mureş, 5 la Timişoara, 1 la Cluj, 1 la Sfântu-Gheorghe şi 1 la Oradea.
Primul rector, între anii 1954-1976, al institutului târgumureşan, practic întemeietorul universităţii, a fost Szabó Lajos,. După părerea colegilor săi, personalitatea sa a asigurat continuitatea instituţională (prin mutarea de la Cluj-Napoca la Târgu-Mureş) şi păstrarea calităţii procesului de învăţământ. În acest proces, a fost integrată şi experienţa de lungă durată a teatrului maghiar clujan cât şi bazele responsabilităţii profesiei de actor, pe care Szabó Lajos a ştiut să le armonizeze cu practica Teatrului Secuiesc. Inaugurarea teatrului “Studio”, în 1962, a împărţit rectoratul institutului în două capitole. Dacă până în 1962, instituția a fost o prelungire a etapei clujene, al cărei vectori erau profesorii veniţi de la Cluj: Tompa Miklós, Kovács Györgyi, Delly Ferenc, Szabó Ernő, Kőmives Nagy Lajos ş.a., începând cu a doua jumătate a anilor `50, dar cu precădere după 1962, Szabó Lajos a sesizat nevoia de întinerire a corpului profesoral, aducându-i ca asistenţi sau lectori, de la Teatrul Secuiesc, pe foştii studenţi ai maeştrilor Lohinszky Loránd, Erdős Irma, Csorba András, Szigeti Tibor, Gergely Géza, Szamossy Kornélia, Sinka Károly, apoi Bács Ferenc, institutul începând să-şi creioneze un chip propriu.
Procesul de învăţământ nu a fost tulburat de mutarea institutului de la Cluj la Târgu-Mureş şi pentru că o seamă de profesori erau târgumureşeni şi făceau naveta la Cluj, până în 1954, iar apoi câţiva dintre profesorii clujeni au început să naveteze la Târgu-Mureş, existând, astfel, o continuitate a corpului profesoral.
În ceea ce priveşte cifrele de şcolarizare, dacă la Cluj, în primii ani ai Institutului, numărul celor admişi era, practic, nelimitat, în prima etapă târgumureşană se situau în jurul cifrei de 15. În primii doi ani avea loc o selecţie aproximativă, în urma căreia, de regulă, în jur de şapte studenţi treceau mai departe, dar au existat şi excepţii când numărul acestora era mai mare. Cei care obţineau la Practica dramei (Arta actorului) note sub şase, printr-o convenţie cu Universitatea “Bolyai” din Cluj (din 1959-“Babes-Bolyai”) îşi puteau continua acolo studiile, la Facultatea de Filologie, în urma unor examene de diferenţă.
Consolidarea şcolii târgumureşene de teatru s-a petrecut în strânsă legătură cu strategiile şi practica Teatrului Secuiesc ale cărui spectacole au avut ca fundament metoda stanislavskiană a trăirii, dezvoltând, în acelaşi timp, teatrul burghez al iluziei.
La Institutul de Teatru, se întâmpla acelaşi lucru ca şi la Teatrul Secuiesc, unde Tompa Gábor şi ceilalţi se străduiau să păstreze orientarea spre teatrul de artă în cadrele formale ale realismului psihologic, recurgând la cosmetizarea ideologică a clasicilor maghiari şi universali, adaptându-i la situaţia cultural-politică a timpului. În acest sens, profesorii-regizori ai Institutului folosesc cu mult tact texte din dramaturgia românească clasică şi contemporană, care se integrau în această strategie de învăţământ şi care erau inatacabile din punct de vedere ideologic, precum “O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale, “Steaua fără nume” de Mihail Sebastian ş.a.
În epocă predominau reprezentaţiile pieselor scrise de autori sovietici şi de cei români aserviţi regimului comunist, astfel încât se poate afirma că profilul repertorial reflectă adecvat caracteristicile ideologice şi politice ale vremii, teatrul devenind un vehicul pentru contaminarea publicului cu ideologia comunistă sovietică.
Cerinţa teatrului socialmente angajat este formulată, pentru prima oară, de către Szentimrei Jenő, cu prilejul naţionalizării Teatrului Maghiar din Cluj. Ideile vor fi preluate întocmai de reprezentanţii Teatrului Secuiesc şi ai Institutului de Teatru „Szentgyörgy István”, ca legitimare, în declaraţii de presă, dări de seamă şi în şedinţele Comitetului de Cultură. Spre exemplu, Szabó Lajos, în declaraţia sa referitoare la Institutul mutat la Târgu-Mureş, spunea, printre altele, că noii actori tineri ieşiţi de pe băncile școlii reprezintă o serioasă rezervă de cadre pentru teatrul maghiar din Republica Populară Română. Prin talentul lor, prin munca lor sârguincioasă şi conştientă, spunea cel amintit, mai mulţi dintre ei s-au ridicat în rândul actorilor de frunte, participând activ la munca teatrului de educaţie socială, meritând cu cinste atât respectul colectivului teatral cât şi al oamenilor muncii.
Hrănindu-se din practica teatrului burghez al iluziei, arta teatrală maghiară şi-a creat propriul său stil realist, în care mereu un mare rol l-au avut anecdotismul, uşoara caricaturizare a personajelor, liniaritatea caracterelor şi verbalismul. În acest cadru, spectacolele Teatrului Secuiesc se întâlneau aproape de la sine cu realismul psihologic stanislavskian, încât îndeplinirea cerinţelor vremii nu mai constituia o mare problemă. Chiar şi piesele de actualitate realist-socialiste, obligatorii în repertoriul Teatrului Secuiesc şi în examenele studenţilor, se bucurau de o remarcabilă tratare scenică, încât ele prezentau o realitate mult mai complexă decât pretindea schematismul ideologic al epocii. În pofida practicilor culturale comuniste, ca urmare a strategiilor adoptate, se poate conchide, totuşi, că la Institutul de Teatru din Târgu-Mureş s-a cristalizat un stil care s-a încadrat în cerinţele ideologice dar, totodată, s-a ridicat la un înalt nivel artistic.
In timp, aceste criterii s-au modificat parţial, odată cu abandonarea “internaţionalismului proletar” şi promovarea naţional-comunismului românesc de către Nicolae Creuşescu, cu cerinţele politicii „de formare a omului nou “constructor al societăţii socialiste multilateral dezvoltate”.
Pentru ca teatrul să poată supravieţui într-un astfel de mediu social-politic, reprezentanţii acestuia trebuiau să dea viață formulei: “Dă Cezarului ce-i al Cezarului”.