Pentru mine Timişoara este asemenea unui răsărit de soare. Doreşti să-i prezinţi chipul în cuvinte şi de fiecare dată observi alţi muguri şi alţi vlăstari. Niciodată nu poţi spune totul despre Timişoara. În urmă cu cincisprezece ani i-am cunoscut pentru prima dată zâmbetul.

Oraşul studenţiei mele m-a luat de mână şi mi-a prezentat o clădire mare, Universitatea de Vest, un loc de unde îmi doream să adun o bobiţă din nectarul divin al înţelepciunii şi aş putea spune acum că am reuşit. Nu departe de Universitatea de Vest am observat o altă clădire ce se înălţa deasupra necunoscutului şi îmi făcea semn să păşesc spre ea. Am pornit la pas. Am traversat podul de peste râul Bega şi am ajuns. Clădirea ce m-a chemat spre ea e centul spiritual al Banatului. Catedrala mi s-a înfăţişat atunci ca o carte, o carte dornică de a se lăsa citită. Cultura, arta şi spiritualitatea se oglindeau în fiecare colţ al ei prin arhitectură, pictură, troparul Ierarhului Iosif cel Nou de la Partoş inscripţionat pe capacul raclei în care se află moaştele sfântului. De la catedrală am păşit spre clădirea în care îşi desfăşoară activitatea Opera Naţională Română Timişoara şi Teatrul Naţional Timişoara. La Opera Naţională Română Timişoara şi-a descoperit aripile pentru a zbura spre înălţimi compozitorul Marius Ţeicu. „Am făcut cunoştinţă cu acest mediu artistic de când eram un bebeluş. Tata şi mama făceau parte din Corul Filamonicii din Timişoara şi, stând azi în braţele unui tenor, mâine în ale unei soprane, pur şi simplu am fost infestat de acest microb.“[1] De acolo m-am îndreptat spre Piaţa Libertăţii, pe urmă spre Piaţa Unirii.

Aceasta din urmă avea o splendoare aparte. Stilul baroc al pieţei, fântâna cu apă minerală, clădirile ce o străjuiau te făceau să te simţi ca într-o cetate. Am vizitat în acea zi şi Domul Romano-Catolic ce părea a guverna acea cetate, Piaţa Unirii. Mai târziu am aflat şi originea numelui pieţii. „Numele de piaţă a Unirii i-a fost dat în 1919, pentru că aici s-au unit trupele române care au intrat în Timişoara.“[2]

A doua zi, după finalizarea celui de-al doilea examen pentru admiterea la facultate, mi-am ales ca obiectiv parcurile. Niciun alt oraş nu cred că poate egala frumuseţea parcurilor din Timişoara. Parcul Botanic mi-a deschis uşa unui adevărat paradis terestru, o oază de meditaţie şi relaxare. Parcul Copiilor a redeschis fereastra spre inocenţa copilăriei. Eu am crescut într-un oraş micuţ, Oţelu Roşu şi nu am putut trăi o bucurie asemănătoare celei pe care fiecare copil o descoperă într-un spaţiu de joacă destinat lui. Leagănele, trenuleţul şi vaporaşul au fost în acea zi o adevărată sărbătoare pentru mine. Peste câţiva ani, în calitatea de profesor şi diriginte, am ales ca destinaţie a primei excursii organizate de mine, Parcul Copiilor din Timişoara. Atâta fericire am putut citi pe chipul fiecărui elev. Un alt parc aflat în vecinătatea Parcului Copiilor mă aştepta să-i cunosc frumuseţea, Parcul Rozelor. Atâta parfum şi culoare nu am mai întâlnit niciodată în vreun parc.

Ziua următoare am trecut pe lângă clădirea în care se află Biblioteca Filialei Timişoara a Academiei Române. Am vizitat Muzeul Banatului. Am cumpărat câteva bilete de tramvai şi am început să mă plimb prin Timişoara. Am staţionat în apropiere de Pădurea Verde şi am vizitat Muzeul Satului şi Parcul Zoologic.

Prima mea întâlnire cu Timişoara a pătruns adânc în sufletul meu. După acea primă întâlnire vedeam Timişoara ca pe o floare de mac ce încorona verdeaţa câmpiei. Florile de mac mi-au atras atenţia încă din copilărie. Erau pata de viaţă, sângele ce curgea prin verdele câmpiei. Erau fiinţele frumoase şi vii din pardisul ierbii, dar atât de firave la atingerea oricărui vânt, oricărei încercări. Ce ai putea spune despre o asemenea spledoare? Ce ai putea spune despre o floare atât de simplă, atât de plină de viaţă, atât de frumoasă şi totuşi atât de fragilă în faţa sorţii? Ce ai putea spune despre pata roşie ce pătează câmpul devenindu-i rege? Multe, prea multe ai putea spune, atât de multe, încât niciodată nu vei ajunge la o finalitate. Ce ai putea spune despre Timişoara, despre floarea de mac aşezată în Câmpia de Vest a României? Ce ai putea spune despre regele ce a înflorit pe Câmpia de Vest a ţării? Atât de multe ai putea spune, încât petalele-i însângerate ar putea scrie din nou şi din nou alte istorii, mai multă poezie, mai multă pictură, într-un cuvânt mai multă artă atunci când sărută pământul cu alte buze şi cu alţi ochi, vizual aceleaşi buze, aceeaşi ochi, dar spiritual alte buze şi alţi ochi, buze mai vii, ochi mai greu de pătrus, mai dificil de exploarat, ascunşi într-o lumina mai verde, mai albastră, mai solară.

Timişoara este oraşul în care am învăţat să zbor cu adevărat. Până atunci căutam în mine ceva nedefinit şi alergam pe străzi necunoscute asemeni scriitoarei Ana Blandiana în poezia Călătorie „Umblu prin mine / Ca printr-un oraş străin / În care nu cunosc pe nimeni. / Seara mi-e teamă pe străzi / Şi-n după-amieze ploioase / Mi-e frig şi urât. / Nicio dorinţa de-a călători, / Când şi numai trecerea drumului / E aventură, / Nicio amintire din alte vieţi / Întrebării / De ce-am fost adusă aici?“[3] Scriitoarea încearcă să găsească în interiorul fiinţei ei acel ceva care să dea un înţeles eului prezent. Substantivul „amintire“ însoţit de adjectivul pronominal negativ „nicio“ înfăţişează zădărnicia căutării. Scânteia altei vieţi era invizibilă. Răspunsul la interogaţia din final De ce-am fost adusă aici? nu-l poate găsi decât în interiorul fiinţei ei, atunci când va birui seara şi nu-i va mai fi „teamă de străzi“. Eu am biruit seara din mine în lumina Universităţii de Vest din Timişoara. Când spun am biruit seara, nu vorbesc despre o altă fiinţă, un alt eu, ci despre o împlinire. Idealul a reuşit să înflorească, fluturele a găsit floarea din care să-şi culeagă nectarul. „Cine merge înainte / Şi nu întoarce capul / S-a părăsit pe sine în urmă  / […] / Ca şi cum umbra / N-ar fi chiar balta de întuneric / Scurs prin venele noastre deschise / Din dorinţa de-a înainta…“ (Ana Blandiana, Umbra) Eu am înaintat pe acelaşi drum, dar însoţită de aceeaşi umbră, de aceleaşi vise însă mai vii, mai înflorite, mai strălucitoare.

Nu întâmplător am ales câteva versuri din poeziile scriitoarei Ana Blandiana spre a contura urcuşul meu. Scriitoarea Otilia Coman cu pseudonimul Ana Blandiana după numele satului natal al mamei sale, Blandiana, judeţul Alba s-a născut în localitatea Timişoara. Este fiică de preot. De mică scriitoarea a iubit şi a preţuit două verbe, a citi şi a scrie. „... verbul a citi a fost mult mai important decât verbul a trăi ...“ mărturiseşte scriitoarea Ana Blandiana în Autobiografie şi este firesc să fie aşa. Fără carte viaţa omului nu are nicio valoare. Doar cartea păstrează în ea tainele cele mai adânci ale omenirii şi nu este supusă deşertăciunii. Inima eului interior picură nectarul creaţiei iar făptura îl tălmăceşte, îl traduce prin cuvinte şi aşa ia fiinţă cartea.

Scriitoarea Smaranda Vultur, coordonatoarea lucrării mele de licenţă s-a născut şi ea în localitatea Timişoara. În interviul ce l-a acordat după apariţia cărţii Memoria Salvată II „Cine salvează o viaţă, salvează lumea întreagă“ a mărturisit că motivul care a determinat-o să lanseze acest proiect, despre evreii din Banat a fost „Teama de timpul care trece şi ia cu el memoria vieţii unei comunităţi azi mult diminunate în România, care a contribuit esenţial la a face din Banat o regiune înfloritoare economic şi îmbogăţită cultural de diversitatea ei fondatoare şi de experienţa trăitului împreuna cu cei diferiţi.“[4] Iniţiativa Ligii Scriitorilor Români, Filiala Banat-Timişoara de a organiza simpozionul Timişoara - verigă în lanţul cultural al ţarilor dunărene este asemănătoare cu proiectul, proiectele de cercetare pe care scriitoarea Smaranda Vultur le face. Astfel de proiecte sunt lăudabile. Ele păstrează valorile culturale ale omenirii în funcţie de zona, comunitatea din care face parte.

Fiecare fiinţă umană ce a cunoscut Timişoara, fie şi măcar pentru a-şi rezolva o problemă, i-a înţeles adevărata valoare. Cu fiecare fiinţă umană ce-i trece pragul Timişoara îşi mai poate întoarce o filă, pentru că este văzută cu alţi ochi, în funcţie de personalitatea celui ce a luat contact cu ea.

În anul 2014 am avut bucuria de a mă reîntâlni cu Timişoara printr-o mare familie care m-a primit în mijlocul ei cu braţele deschise, Liga Scriitorilor Români, Filiala Banat-Timişoara.

Timişoara a fost, este şi va rămâne o carte deschisă spre cultură, spre tot ceea ce este nou şi util, un veşnic răsărit de soare pentru fiecare dintre cei care doresc să înveţe să zboare cu adevărat în viaţă. Trebuie doar să-i descoperi muzica şi apoi să înveţi să zbori.

 

Bibliografie:

 

  1. subiecte.citatepedia.ro/despre.php?s=Timi%BAoara
  2. ro.wikipedia.org/wiki/Piaţa_Unirii_din_Timişoara
  3. http://www.versuri-si-creatii.ro
  4. www.memoria.ro/...smaranda_vultur...cartii..._/2036/

 

[1] subiecte.citatepedia.ro/despre.php?s=Timi%BAoara

[2] ro.wikipedia.org/wiki/Piaţa_Unirii_din_Timişoara

[3] http://www.versuri-si-creatii.ro

[4] www.memoria.ro/...smaranda_vultur...cartii..._/2036/