Cântec la aratul țarinii cuvântului

Petronela Apopei

Lucian Blaga spunea că „veșnicia s-a născut la sat”, și pe bună dreptate, păstrarea identității naționale rămâne tot în sarcina exponenților acestui tărâm de poveste, satul românesc, de a duce mai departe tradițiile, obiceiurile, portul românesc, „graiul cu-ndemnuri de vite” (Tudor Arghezi), într-o „lume improprie visului și poeziei” (Ioan Romeo Roșiianu) în care ne petrecem precum o clipire de pleoape.
În Maramureșul istoric, leagăn al românismului, filonul patriotic atinge cote nebănuite, prin încăpățânarea benefică a păstrătorilor de comori ale doinei și dorului, de a conserva și valorifica tot ce înseamnă folclor, tradiție, păstrând limba română ca pe „o comoară în adâncuri scufundată” (Alexei Mateevici).
Un fiu al satului, un român adevărat se dovedește a fi și Florin Dragomir, un tânăr care încearcă să are țarina cuvântului prin volumul de versuri, „(IS)Pășiri ușoare peste sat”, apărut în 2021, la Editura „eCreator”, din Baia Mare, în Colecția „Debut”.

CÂNTEC ȘI DESCÂNTEC DE DOR

NICOLAE DINA

Zi de zi, poate chiar ceas de ceas, spațiul literar românesc se lărgește cu noi și noi aspiranți la cununa de lauri așteptată, cu emoție și cu încredere, de la patroana poeziei lirice, muza Euterpe, prin intermediul unei edituri care și-a făcut o datorie de onoare din a le împlini visul de a-și vedea numele pe o carte în care și-a înscris rodul zilelor și nopților dăruite reveriei, reflecției, ideilor și gândurilor în slujba Cuvântului, până dincolo de eternitate („Înrudit cu cerul, meșterind cuvântul, / cade-n somn Poetul să-ncolțească-n lut / inima lui largă-aproape cât pământul / se-ntoarce să bată ritmu-n Absolut”), exprimat cu sensibilitate, sinceritate și cu dragoste pentru limba ce le-a fost dăruită odată cu laptele mamei.
Este vorba despre Editura „eCreator” din Baia Mare, al cărei director, poetul și criticul literar Ioan Romeo Roșiianu, girează lunga listă a poetelor românce aflate departe de țara natală, între care și mai vechea noastră cunoștință, MIRELA IANUȘ DINGA, cu un nou volum de versuri, În toate gările de nord iubirea, cuprinzând aproape 6o de poezii realizate, din punct de vedere prozodic, aproape exclusiv, respectând orientarea estetică tradiționalistă, cu rimă, ritm, strofe și măsură egală, ca să nu mai vorbim...

GRAFFITI CU HIEROGHLIFE PE SUFLET ÎN GARA DE NORD

ICĂ SALIȘTEANU

Cȃnd te apuci să citeṣti poezia Mirelei Ianuṣ Dinga parcă te transporţi într-un templu în care nu poţi sta decȃt în poziţia rugii fiindcă poezia Mirelei este ca o litanie care-ţi aminteṣte de sfinţenia ṣi perfecţiunea pe care Dumnezeu o încuvinţează doar poeţilor rarisimi.
    Cred că Mirela este o demnă urmaṣă a Magdei Isanos, aproape geamănă în poezie, ṣi că între poetele contemporane îṣi poate revendica locul de “primadonă” a operei lirice (a creaţiei poetice).
    Poezia Mirelei n-are niciun cusur deṣi poeta este tradiţionalistă exprimȃndu-se în “dulcele stil clasic”, avȃnd simţul prozodiei dus la rafinament.
    Are obsesii puternice: scut, zale, arcaṣi, frig, fluturi, lăstuni, inorogi, caii îngeri, curcubeu, oglindă, busolă mincinoasă, arţar, inocenţă pierdută (sau oferită ca jertfă) ṣ.a., dar sunt împletite-ntr-un firesc, într-o naturaleţe care-o îndepărtează maiestos de orice lamentou (care din păcate a devenit o modă la creatoarele de poezie de dragoste) ducȃndu-i simplitate exprimării în vecinătatea geniului.

Tango printre fluturi și inorogi

Petronela Apopei

„Oamenii sunt păsări cu aripile crescute înăuntru”, spunea Nichita Stănescu, iar dorința de înălțare sufletească, de eliberare a aripilor către „albastru” este susținută de către Mirela Ianuș Dinga în cea de-a opta carte de poezie, „În toate gările de nord iubirea”.
Fiind la al treilea ei volum apărut la Editura „eCreator” din Baia Mare, autoarea „dansează” de data aceasta un „Tango” printre multiple simboluri, regăsindu-se cu asiduitate între fluturi și inorogi („Psalmi cântați de fântâni na mai cheamă în forță / la o slujbă striată cu sidef selenar / picătura de rouă luminând ca o torță / pune-n frunze sămânța unui alt fel de jar. // Pendulând între două solstiții, potcoave / de argint căutând inorogi legendari / sapă-adânc hieroglife pe-aurore bolnave / și absorb infinit din luceferii rari.”), tangoul iubirii desfășurându-se într-o sală de bal a universului (macrocosmosul sau microcosmosul).

VOICHIȚA T. MACOVEI: Al.Florin ȚENE și “Manifestul în anul Centenarului” *

Vochița Tulcan Macovei

(sau despre vinovăția criticilor și istoricilor literari care și acum promovează „operele” scriitorilor ce au scris în spiritul realismului socialist)
 
Istoria literară este o știință amplă care adună, din grija criticilor și a istoricilor literari, toate creațiile unui popor, rânduite după curente, epoci dar și după valori.
  Așa cum istoria unui neam este oglinda luptelor și biruințelor, tot la fel este, cu siguranță, și o istorie literară. Ea va arăta, peste timpuri, care au fost și sunt valorile literar-artistice ale unui popor. Din această perspectivă, dl Al Florin Țene are dreptate: generațiile viitoare vor cunoaște scriitorii, după felul în care vor fi consemnați în Istoriile Literaturii.
  Și atunci ce este, sau mai bine spus, ce era de făcut pentru ca Istoriile Literare să consemneze doar valorile literare? Întrebarea se referă în primul rând la perioada anilor comuniști, dar și la perioada postdecembristă.

Metafora locului natal

IR Roşiianu

Vasile Muste - „Coruieni”, Editura Grinta, Cluj - Napoca, 2006

Îl ştiu pe Vasile Muste din vremuri ca şi imemoriale, apoi i-am publicat la Casa Editorială ODEON din Bucureşti volumul „Constelaţia copilăriei”, în 1998, sensibil marcat fiind şi eu de dorul de casă, de legătura ombilicală cu spaţiul sacru al tărâmului natal.
A fost – în afară de poezie şi dragul de frumos – un alt lucru ce ne-a unit, o altă punte între sufletele noastre, prietenia durând peste ani şi vremi, întărindu-se continuu, ca o mai altfel de zidărie.
Tot statornic a rămas Vasile-al nostru şi-n obsesia aleasă, una din care a făcut şi consolidat o nouă temă a căutării poetice, a cântării sale poetice.

Poezii de Florin Dragomir

Florin Dragomir

HAIDUCII LUI PINTEA
- variantă

La Șoricaru' îndepărtat,
Azi, cu tata am plecat,
La merii cei bătrâni de curățat.
Dar n-am mers, așa, pe jos,
Am mers cu ștrafu', că-i mai frumos
Și cu calul sunt fălos.

Am căruță „de viteză”
Și mă bate vântu-n freză.
Pleată eu nu mi-am lăsat,

Poezii de Florin Dragomir

Florin Dragomir

CE E POETUL?

Ce e poetul?
Poetul adună în rime cuvinte din mare
Se scutură de praf de stele, făcând stele să zboare
Eu nu știu...

Eu sunt bun la mânat cai,
Să fac holde de mălai.
Dar ei știu să îmbrace cuvintele în aur,
Țesut subțire și mai fin
Și le dau mister deplin.

Poezii de Oana Frențescu

Oana Frențescu

Duminică

duminică fără zgomot
fără tălpi
căzută deodată fără înțeles
golită de priviri
o duminică mută
o duminică închisă
fără dichisire
fără rutină
fără orizont
stă ghemuită în brațele unui cerșetor cu mâna întinsă

Poezii de Florin Dragomir

Florin Dragomir

IUBITEI

Prin vuiet de crengi,
Prin sunet de lemn,
Prin păduri de fagi,
Cu mine te chem.

Prin văi și prin lunci,
Prin munți și prin stânci,
Să fugim ușor,
Tineri și cu dor.

O boacănă cât casa

Titina Nica Țene

Gata! Mă lămurisem de oraş. Niciodată nu mai merg acolo. Pentru că acolo sunt filme cu oameni care se omoară între ei, acolo este bere pe care dacă o bei te ameţeşti şi nici nu mai vezi trenul şi mai ales pentru faptul că acolo fumează chiar şi femeile. Eu ştiam că numai bărbaţii fumează, dar acum ne-a venit o profesoară de la oraş. Şi ce credeţi? Am văzuto, cu ochii mei, cum fuma, în recreaţie. Am rămas cu gura căscată. Scotea fum pe gură şi nas. Abia am aşteptat să vină fratele meu cel mare de la oraş să-l întreb ce înseamnă să fumeze o femeie. El a zis că “aşa e la oraş, lumea se emancipează. Primul om din Europa care a fumat a făcut puşcărie şi când a ieşit fumau toţi! “ Eu nu am înţeles nimic din explicaţia lui. Nici nu ştiam ce înseamnă emancipat. Mi-a venit o idée genială, credeam eu. Dacă nu mă mai duc la oraş, atunci de ce să mai  merg  la şcoală? Şia aşa erau7 kilometri până la şcoală. Iarna ne îngheţau picioarele în opinci, iar vara vroiam să ne jucăm. Şi apoi nu vedeam în ruptul capului nici o legătură între radicali şi sapă, sau între fracţii şi sapă. Ce nevoie aveam de şcoală? Aşa că am hotărât, împreună cu altă fată din sat, să nu ne mai ducem la şcoală. Plecam de dimineaţă la şcoală dar nu ajungeam acolo.

Frunza de porumb

Titina Nica Țene

Era prin anul 1963. Terminasem școala tehnică hortiviticolă Drăgăsani și urma un an de practică. Mă plimbam pe străzile însorite ale orașului Drăgășani cu un băiat, Florin. Ne cunoscusem de câteva zile in parcul din centrul orașului. El învăta pentru admiterea la facultate, iar eu urma să plec la țară după care mergeam în Baia Mare unde aveam  un frate. El era timid iar eu la fel. Nu stiam ce să ne spunem, timpul de când ne cunoscusem era prea scurt și prea repede trebuia să ne despărțim. Am trecut pe lângă niște case împrejmuite cu  gard din lemn. Porumbii erau mai mari decât gardul. Parcă eram în satul meu Ușurei…
-    Rupe-mi o frunză de porumb..
-    De ce?
-    Așa…

ADEVĂRUL

Mihai Ganea

Astăzi mi-am dat demisia. Trebuia să se întâmple odată şi asta. Am lăsat o cerere şi am plecat. Apoi m-am simţit mai liber, mai uşurat.Când i-am spus mamei, a plâns, după care, m-a ameninţat ca nu-mi va mai da de mâncare pe gratis. Fratele meu, care scria ceva la masă, m-a privit ciudat, dar am simţit că în sinea lui mă înţelegea şi mă aproba. De fapt nu câştigam nici cât să-mi duc traiul de la o zi la alta. Acest sentiment m-a liniştit într-un fel.

Am ieşit în oraş. Ştiam că undeva, pe bulevard, aveam să-mi găsesc prietenii. Aproape toţi sunt şomeri. Poţi să-i întâlneşti pretutindeni şi la orice oră. Câţiva pleacă seara prin satele din împrejurimi de unde a doua zi revin, mereu cu speranţa că vor găsi ceva de lucru.

LAPTELE ŞI SECURITATEA

Marian Patrascu

Era prin 1986, spre toamnă… Tocmai mă pregăteam să cer prin telefon de la secţia „PVC II” rezultatele pentru cele două şarje industriale experimentale cu un nou agent de suspensie pe care le încărcasem în ziua precedentă, când, deodată, sună acelaşi telefon:
    – Bună dimineaţa! Maiorul Popescu la telefon!
    – Vă salut!
    – Domnule inginer, azi vă rog să plecaţi puţin mai devreme şi să treceţi pe la mine pe la birou, vreau să stăm puţin de vorbă.
    – Am înţeles, să trăiţi!      
    Am trântit receptorul în furcă scăpând o înjurătură printre dinţi:
    – Naşterea şi parastasul…
    – Ce e şefu’, ce s-a întâmplat, au ieşit cumva granulate?, m-a întrebat îngrijorată doamna Ichim, colega mea de birou, responsabilă cu experimentările de laborator.
    – Nu, m-a convocat la vorbitor maiorul Popescu, cine ştie cine dracu’ m-o mai fi turnat iarăşi…    

Arhiva

Ana-Cristina Popescu

Actul I

Decorul: Podul unei case vechi, un pod din lemn plin de lăzi, pachete, valize, un cufăr sigilat cu un lacăt.

Personajele: Clopoțel, Mirăescu.

(Clopoțel cercetează lăzile, pachetele, valizele și scoate diferite obiecte vechi: poze, o hartă, un fluier, un costum popular tradițional din Banatul Montan compus din poale,

E U R O P A PE DE ROST

Victor Cilincă

PERSONAJELE:
Adam, un bărbat la vreo cincizeci de ani, care pare însă mult mai bătrân, îmbrăcat în haine vechi şi mototolite, dar mereu cu o pălărie pe cap.
Omul Cunoscut, probabil pensionar, îmbrăcat în pufoaică, cizme de cauciuc, bască. Este neras şi are veşnic un chiştoc între buze.
Copilul Nimeni, un tânăr retardat, aproape copil, îmbrăcat cu lucruri care i-au rămas mici, lăsându-i antebraţele şi pulpele goale.

Mentalitatea societății omenești într-o perioadă istorică, determină valoarea artistică a operelor

Al. Florin Țene

Valorile culturale, în decursul istoriei, au avut un destin aparte, ajungând, în urma unui îndelungat proces de diferenţiere, la o structură autonomă şi la o destinaţie proprie. Atracţia sufletului uman pentru artă – forma cea mai cristalizată a valorii estetice – a fost întotdeauna datorat în parte şi faptului că ea a rămas şi rămâne, de neînlocuit, oricât de măreţe şi uluitoare uneori ar fi cuceririle spiritului în alte direcţii. Însă, au fost accidente istorice care au influenţat în negativ operele de artă. În acest context, una dintre trăsăturile specifice umanităţii o constituie aceea de a atribui tuturor lucrărilor – atît naturale cât şi celor construite şi creeate- un sens, de avea faţă de ele o atitudine, în concluzie, de a nu rămâne neutră din punct de vedere axiologic.

S-a discutat, dea-lungul istoriei, nu de puţine ori, despre caracterul veşnic al frumuseţii, despre perenitatea capodoperelor, subliniindu-se mai ales, de unii exegeţi, faptul că durabilitatea se constituie istoriceşte şi are ea însăşi o evoluţie.

Despre economia comunistă și altele

Mircea Munteanu Mongolul

Am mai scris pe temă. Unele articole nu au fost acceptate la publicare. Altele au fost publicate pe ici-colo. Nu au avut rezonanță. Încerc să reiau tema, pentru a lămuri cititorii mei. Restul, să se lămurească de unde vor. Dacă vor. La începutul anilor 2000, ideologii de stinga (din Occident -?!!!-) au lansat o teorie nouă. Conform acesteia, comunismul nu a existat cu adevărat. Țările comuniste, care tocmai au dat faliment (un faliment istoric, la scară planetară), nu au fost comuniste (din punct de vedere economic). Țările respective erau într-un sistem capitalist monopolist de stat. În concluzie, nu comunismul a falimetat, ci capitalismul monopolist de stat. Această idee devine tot mai mult îmbrățișată de ideologii de stinga. Normal, dreapta critică ideea și nu vor să discute pe marginea ei, aruncând anatema de cum deschizi gura pe subiect. Pentru că ar da apă la moară unor noi zevzeci, în încercarea de a ridica o nouă societate comunistă. Cum au stat lucrurile? În realitate, sistemul economic comunist nu a existat.