Andrei Caucar | Cum altfel muza să nu îmbrace un nume: Suzana

Daniel Marian

Înainte de răsărit presupunând că ar fi fost noaptea, sau poate chiar ar fi fost noaptea. După cum înainte de noapte omul e viu şi după noapte e tot viu; atunci când mecanica soarelui e dată pe o lumânare aprinsă, nici nu poţi crede câtă viaţă ştie să ardă.
             Mi-aş fi dorit să pun în întâmpinarea oricăror cuvinte, Phoenix, să zicem Fată verde cu părul pădure, ştiind că o să sară din pagină în clipa următoare drept în creştetul îngândurărilor. De fapt eu am pus semnul de Phoenix acolo unde în stânga şi în dreapta se află aripile poetului.
             El poetul se cheamă Andrei Caucar, iar ea poezia se cheamă Suzana. Astfel s-a nimerit în viaţa reală, după ce un castel s-a năruit rămânând doar visul, substanţa s-a rearanjat într-o altă determinare existenţială.
             De aici aş zice că trebuie luat secretul spravieţuirii: „lacrimile care mi-au ars faţa s-au stins”: „cei dragi s-au ascuns în uitarea pământului/ norii care fumegau s-au târât peste munte/ crucea de pe umărul meu – nevăzută/ pare mult mai uşoară acum/ sau e dulceaţa înşelării”.
             Eu nu ştiu dacă de-adevăratelea Suzana mai şi există, sau Andrei şi-o închipuie şi...

Andrei Caucar | Cât de aproape eşti atunci când eşti departe

Daniel Marian

(Andrei Caucar – Sânge de sub tălpile mele – Ed. Fundaţiei Culturale Ion D. Sârbu – Colecţia BANCHETUL, 2018)

Fiinţa e sublimul creaţiei, atât de sublim încât nu încape într-o singură lume. Împărţeala se face cumva ciudat. Viaţa vine şi se întâmplă, iar moartea de asemenea. Cele două imposibile împreună, îşi dau mâna peste gard. Nu există calendare care să consfinţească anume când şi unde odată şi odată gardul dispare ca şi cum n-ar fi fost mai mult decât o iluzie. Ce-o fi în mintea noastră când trăim, mare diferenţă de ceea ce atunci când murim? Unde e plenitudinea, nu cumva ar fi pe un prag?...
În câte-o intersecţie nefericită, omul se opreşte să judece inevitabil, ireversibil, imprevizibil, inexplicabil, dreptăţile şi nedreptăţile care se uită pieziş una la alta, până se încaieră de nu mai ştii care-i negativul şi care-i transpunerea sa în alte forme. Doar că judecata nu şi nu se potriveşte niciodată cu soarta.
Cel mai greu trebuie să fie a căuta în măruntaiele existenţei, sensul acesteia. Nu merge cu una, cu două încercări, nu e aici un lanţ fără stânga şi dreapta, ci un vortex uriaş neplăcut dar necesar.
Ca o stare aparte, nu...

Daniela Achim Harabagiu | Continuă în perspectiva clarei identificări

Daniel Marian

(Daniela Achim Harabagiu – O altă dimensiune a sentimentelor – Ed. eCreator, 2018)

             Odată şi odată te încumeţi să nu te mai fereşti de tine care eşti, să te arăţi celorlalţi în lumina întregului tău. Dacă ai la îndemână cuvintele, mai trebuie să ai şi curaj şi gata, ăsta eşti! Din mănunchiul de fapt vârtejul de dimensiuni şi din colecţia (sau infinitatea?) sentimentelor, cum faci să legi alfa de beta până să te trezeşti cu tine la uşa ta şi să te pofteşti înăuntru...
             Daniela Achim Harabagiu îţi arată „O altă dimensiune a sentimentelor” pe care îmi pare imposibil să n-o simţi ca pe un adevăr palpabil. Invitaţia este despre cunoaştere şi nu despre îndoială. Cât se poate de directă: „Lasă iubirea”: „Suflete al meu,/ ce te tot frămânţi,/ Inima,/ de ce ţi-o frângi?// Lasă iubirea,/ să te cuprindă,/ Cu braţele-i largi/ Şi privirea blândă!”
             Ar trebui să ne lămurim cum stăm cu numărarea a ceea ce pare să tindă la infinit, şi pentru asta pe lângă a-mi da frâu memoriei care mai joacă feste după mai bine de un sfert de secol, mă ajut de Wikipedia care spune aşa: „Zenon, prin faimoasele sale aporii...

Doina Petrulescu Anton | Excursie în copilărie, pe cărările Doinei

Daniel Marian

(Doina Petrulescu Anton – Hei, copii, vă salut din Euforia! – Ed. Limes)

            Trec bucuriile, trec supărările, un singur lucru nu trece: dorul de a mai fi copii. Dacă nu se poate să ne dăm peste cap şi gata să ne trezim de câţiva anişori, hai că facem altfel: intrăm în lumea poveştilor sau a poeziilor făcute pentru ţânci şi de îndată vedem cum vibrează în noi memoriile cele din primele orizonturi ale vieţii.
             Deci, dragi copii! – adică voi toţi ăşria mari acum, lăsaţi aiurelile şi fiţi copii, că merită! Dintru început trebuie să vă spun că nu am mai scris până acum despre cărţi pentru voi, cu atât mai puţin cărţi pentru voi. Dar să vedem cum e să ne însoţim cu Doina Petrulescu Anton în binecunoscutul dar mai rar amintitul ţinut de timp... „Hei, copii, vă salut din Euforia!” e un reductor (ce-o mai fi şi ăla – voi n-aveţi de unde ştii, că sunteţi copii, sau aţi uitat?...), pentru trecerea din de-adevăratelea imediată într-una alegorică şi care chiar şi-a pierdut rolul de de-adevăratelea.

Nicolae Crepcia | Nevenind În îmbrăţişarea emoţiei precum neplecând Ca o iluzie

Daniel Marian

(Nicolae Crepcia – Mierlă sângerându-mi pe umăr – Ed. CronoLogia, 2018)

             Vremea când poetul nu-şi mai scrie poezia, poezia îl scrie pe el ca pe un viu necesar în construcţia celui mai concludent viu. Vremea distincţiei care a aşteptat ca infinitul să se rupă, să se spargă permiţând să iasă la lumină acea doză de finit dar complet fiind. I se spune ‘antologie de autor’, eu aş numi-o mai degrabă ‘întreagă fiinţa scrierii’. Oricum ar fi, atunci când ajungi aici, ştii bine că o viaţă de om s-a simţit bine în făptura unei vieţi de poezie.
              Nicolae Crepcia este unul dintre puţinii oameni discreţi, despre care nu afli în ce cuprindere istorică trăieşte, doar când rar de tot îl întâlneşti şi-l întrebi: Omule, poetule, deci aşa tu chiar eşti aievea! Cu “Mierlă sângerându-mi pe umăr“, se poate considera împlinit existențialul, mai departe fiind vorba de respirațiile măiestriei déjà bine definite și considerate ca atare de mai mult de două generații de cititori și de tot atâtea de critică.
              Lucru obișnuit pentru cine are accepțiunea intrinsecului om-simţire, evident că trebuie să existe, dar nu ca punct de vreo pornire, ci ca o stare permanentă obligatorie “În...

Petronela Apopei-Ignat | Aşezând fiinţele şi lucrurile în matca firescului

Daniel Marian

(Petronela Apopei-Ignat – iubită în albastru – Ed. eCreator, 2018)

             Există o nevoie a Creaţiei, există un rost al Creaţiei – există cauza şi efectul Creaţiei. Nu mă refer aici la Dumnezeu, la ceea ce e prestabilit, ci la ceea ce putem face noi, urmându-L. Privind aflarea noastră în poezie, aceasta se întâmplă exact în actul Creaţiei, o ştim şi de fapt ne determină. Alături de imboldul de a ne redescoperi permanent, nelămurindu-ne nicicând spre a ne fixa pe nişte coordonate poate pentru simplul motiv că acestea ar fi inexacte.  
             Nu cred să fie sau să fi fost poet care să nu conştientizeze funcţia sa chiar şi involuntară într-o matematică amplă a Creaţiei. Petronela Apopei-Ignat chiar insistă pe această latură existenţială. “iubită în albastru“ cum se recunoaşte, în îndrăzneala sa frumoasă, înainte de a se demonstra în acest sens, poeta tratează foarte serios problemarica – ar fi corect: enigmatica! – Creaţiei.
             “Luminează, poetule!“: “Luminează, Poetule!/ Ca un fulger prin norii ciudaţi,/ Ca o rază prin muguri miraţi,/ Luminează, Poetule!// Luminează, întinde mâna ta spre margini de lume/ Şi scoate din neagra genune/ Căldura, chemarea spre cer.../ Susură cuvintele-n taină,/ În taina-mpăcării, legându-le cu o...

Poezii de Nicoleta Petrescu Constantin

Nicoleta Petrescu Constantin

Artista vremii, tu ești, toamnă,
Maestră a naturii, doamnă!
În rolul dat de Creator,
Un curcubeu multicolor
Ai aruncat peste a lumii sală,
Întreaga ta culoare vegetală!
În versuri te înfățișezi pe scenă,
Ești vie, mândră și perenă.
În cântecul de viață plin
Ai destupat butoaiele cu vin
Și-ai îmbătat natura toată
Cu zeama ta cea colorată.
În dansul frunzelor te prinzi
Precum o iederă sub grinzi.

Poezii de Dorel Cosma

Dorel Cosma

Alunecăm

Mă privesc trecând.
Ţineam ascunse florile
temându-mă să nu fie călcate
în picioare.
Locuiesc în modestia tufişului.
Între mine şi arbustul
de pe pajişte
purtam secretul blestemat
cu rădăcinile scufundate
în inima mea.
Privirea rătăceşte
fără piedici
încălecată în pielea unui animal.

Poezii de Menuț Maximinian

Menuț Maximinian

Ler din cer

Viaţa mea e un colind
Cu ler din Cer

Răsare luna
Pădure de brazi
Respirând
Până la ziurel de zi.

Satul meu

E vară
Trage zăbrelele
Deschide obloanele

Poezii de Amalia Mărgineanţu

Amalia Mărgineanţu

Autopsia sufletului

sunt nimeni
sunt de nicăieri
şi calc mereu pe clipe.
Sunt cel venit peste noapte
la urma urmei un punct infim
animat de stropii respiraţiei cerului
ce-şi tatuează fiecare cuvânt pe suflet
ce prin convulsii umblă
lasând amprente într-un timp anrsteziat
şi las in grija altora vuietul toamnei.
Nici Atlantida anemic nu o caut
în simboza perfectă a himerei nevăzute.

Întâlnirea

Mariana David

Veneam cu trenul către casă. Către orașul de la Dunăre, în care am simțit totdeauna punctele cardinale. Doar acolo știam că în dreapta mea stă Sudul, dacă privesc în aval. Oriunde m-aș fi dus, eram dezorientată. Nu și acolo. Cu Dunărea sub palmă.
Mă uitam cum zbura câmpia, ascultam metalul izbit ritmic de alt metal. Trenul își vedea de drum, eu visam. Mă întorceam de la examenul de admitere la facultate. Intrasem. Știam că ar fi trebuit să mă bucur. Așteptam să ajung acasă, să le spun ”ce am făcut”, să se adune toate neamurile, să stăm la masă. Aveam nevoie să simt că n-am dezamăgit. Eram studentă!
Pe banchetă, cu fața în direcția de mers, zâmbea cuiva nevăzut un bărbat de vreo 45-50 de ani. Stătea rezemat în cotul stâng, care ”scăpa” din când în când de pe masa cât o jumătate de etajeră a vagonului, Avea privirea pierdută...

Încă un sat

Mariana David

Unele case au ferestre noi, puse de nepoți sau de fii, însă duhul casei nu vede prin ele. Sunt ochelari nepotriviți! Zidurile cad încet, de la un anotimp la altul. Cele ”crăpate” sunt îmbrăcate în mușama albastră cu fluturi. Mai țin o iarnă!
Jgheabul din care se adăpau caii, arată ca un cosciug pentru fântâna fără roată. Dudul e uscat. Cana ruginită atârnă inutilă de o creangă. În jur, tăcere.  
Lumină de început de toamnă. Caldă. Plină. Vie. Ziua Crucii! Pe uliță, bătrâni în cârje. Tăcere.
Prin curți, viile sălbăticite au frunze mai mult decât oricând.
Mâna stăpânului nu a mai tăiat coarda neroditoare. Cele mai multe vii își fac de cap - explozie de verde.
Bătrânii așteaptă un semn de la copiii lor și tac. Au telefoane noi în buzunare. Dacă nu sună, se simt vinovați că nu știu ”să umble” cu ele.
Cimitirul e mai mare...

Castelul

Mariana David

Am avut un castel. Până pe la 7 ani. Să nu credeți că nu știam cât de valoros este. Îl priveam ore întregi. Mai ales când toți ai casei dormeau. Sau munceau. Văzut din față, stătea solemn, gri-albastru șters și roșu-cărămidă. Nemișcat! Așa mi-l amintesc. Nici apa din șanțul de apărare nu curgea. Lucea în dreptul turnurilor. Niciodată altundeva. În fața castelului, erau doi brazi. Unul în stânga, cu ramuri sărace, altul, în dreapta, stufos și verde intens. Nu se apropia nimeni de poartă, așa că nu erau paznici cu lănci și scuturi. Nu erau oameni în castel. La ferestrele micuțe, niște găuri aproape, nu se arăta vreun chip. Pe turnul din stânga se vedea un steag ușor împins de vânt. Nici el nu se mișca. Nu puteam să-mi dau seama dacă avea vreo stemă. Nu știu ce culori avea steagul. Era castelul meu și atât.
Când s-a născut fiul...

Piața de pe casă

Mariana David

Piața avea tot ce-i trebuie: precupeți, marfă, clienți, pierde-vară, cerșetori, gardieni. Printre tarabe, te mișcai cu greu. Geamalda, văduva lui Trică Geamaldu, fost tâmplar în cartier, mort de inimă rea la demolare, călca cu grijă, pe dalele gri, uzate. Din loc în loc, un smoc de iarbă sfidător, amintea că nu calci pe pământ. Un pas pe iarbă, unul pe ciment, simbioză aproape ciudată. Pentru unii, doar trecere.
Cu privirea strălucind ca de febră, croia ”alei” printre mesele  cu cartofi și ardei gras, până la fructe, înapoi la flori, ocolind vitrinele cu brânzeturi și borș. Părea că se învârtește fără noimă printre tarabele acoperite cu plastic transparent, foșnind a vechi. Dădea din cap, ca și cum ar spune ”bună dimineața”, mulțumită de ce vedea. Ce vedea doar ea!. Privea uneori dalele spălate cu spumă ”industrială”, de parcă ar fi scotocit dincolo de ele.

Zodia Ducăi-Vodă, Când toţi poartă peruc…

Ilea Marian

Personajele:

Doctorul Solomon Corneliu (tânăr, bătrân, pensionar)

Romy Terezia (tânără proprietăreasă, bătrână proprietăreasă, maica Terezia a Treia de Samos-Santos)

Scena 1

Decor neutru.Scaune.Masă.Cuier. O uşă care pare că duce într-o cameră. Doctorul Solomon Corneliu îmbrăcat în costum. Tânăr.Gata de ieşit în orăşel. Romy Terezia proprietăreasa locuinţei. Tânără.Îmbrăcatăîn haine de casă.Cei doi vorbesc şi se plimbăîn funcţie de viziunea regizorală.

În scenă apar, din încăperea învecinată (care este camera doctorului Solomon Corneliu) manechine care reprezintă personaje despre care cei doi vorbesc: Doctorul Cântec, Doctorul Huilă, Ministrul Sănătăţii, Scribălăul şi Sfântul Alexei Carpatinul. Toţi au peruci.Manechine cu peruci.

Solomon Corneliu sau Romy Terezia pot folosi perucile manechinelor în funcţie de dialogul dintre ei.

Alternanță

Ana-Cristina Popescu

Piesă de teatru într-un act

Decorul: Camera de lucru a înțeleptului, un birou pe care sunt împrăștiate mai multe cărți, un scaun pentru birou, iar într-un colț al camerei se află o măsuță, un scaun, o canapea.
Personajele: Înțeleptul, Alcoolul, Bețivul, Conștiința bețivului, Femeia, Mincinosul, Minciuna, Adevărul, Domnișoara, Omul Lacom, Lăcomia, Cumpătarea, Invidiosul, Nevasta, Moartea, Copilul, Vecinul, Solistul, nuntașii, îngerii. figuranți.

Scena I

Înțeleptul 1 (se află pe scaun, la birou și caută prin cărți. Pe birou se află o plachetă pe care scrie înțeleptul. La un moment dat se ridică și se plimbă prin cameră rostind): Puternice sunt viciile, Doamne! Cum mănâncă ele trupul și sufletul omului! O clipă îl ia de mână de parcă l-ar mângâia, pe urmă îl leagă la ochi și-l târăște prin toate mizerile. Când omul devine aprope neptincios îi dezleagă ochii, îi eliberează mâinile și-l lasă să se târască fără niciun...

Fața înspăimântătoare a lui Jung

Paul Likoudis

În ultimii 30 de ani o „revoluție tăcută” a avut loc în Biserica Catolică, pe măsură ce învățăturile psihanalitice ale lui Carl Jung le-au înlocuit, în corpusul de învățături catolice din Europa Occidentală și Statele Unite, pe cele ale lui Iisus Hristos, Sf. Pavel, Sf. Augustin și Sf. Toma din Aquino. Este o revoluție pe care majoritatea catolicilor încă nu au observat-o.
Cât de ciudat este ca un psihanalist elvețian, care se considera pe sine fondatorul unei noi religii care să înlocuiască creștinismul tradițional, care a scris despre propria „deificare” sub forma unui zeu cu cap de leu în cadrul unui vechi cult misteric arian, să atingă un statut atât de preeminent.
Și mai ciudat, în lumea noastră post Holocaust, ca Jung, un antisemit notoriu pe care Foreign Office-ul britanic îl dorea judecat la Nurnberg pentru crime de război în calitate de fals om de știință nazist, să fie luat drept ghid spiritual de milioane de catolici aflați în căutarea vindecării psihice.
Chiar și mai ciudat decât atât este că Jung, un „apostol al adulterului”, care credea (și practica) poligamia, care și-a dedicat întreaga viață pentru răsturnarea societății patriarhale și reînvierea zeilor păgâni ai libidoului, să își vadă „intuițiile” în...

Ce nu găsim în manualele școlare de istorie: Nu le-am spus noi, românii!

Ion Scarlat

Generației mele ,și nu numai,ni s-a predat o istorie a României dacă nu falsificată(mult spus!), dar cel puțin incompletă, cu multe goluri,multe neajunsuri,care în niciun caz nu ne avantajează.Dimpotrivă!Mă refer la originea noastră geto-dacă, la limba noastră de sorginte dacică,la scriere,la identitatea noastră.Sunt probleme tratate insuficient,sau pe alocuri deloc,aspect ce aruncă o notă defavorabilă, o umbră asupra istoriei noastre.Sunt istorici și cercetători istorici de altă naționalitate care ne prezintă trecutul nostru într-o altă lumină decât cea pe care o cunoaștem noi și generațiile mai tinere despre trecutul nostru.
         Am prezentat în coloanele ziarului local „ Drum” mai multe articole pe această temă.În ultimul număr  ( nr.583-ianuarie 2016) am scris un articol despre  „Tăblițele de la Tărtăria” care ne dau de înțeles că prima scriere din lume a apărut în România (la Tărtăria ,lânga Alba-Iulia) și nu în Sumer (în Mesopotamia).Iată ce scrie arheologul  italian Marco Merlini (n.1953) referitor la aceste tăblițe și la oasele găsite alături de ele : “…oasele  ca și plăcuțele sunt foarte vechi.Acum este o certitudine.Este rândul nostru să gândim ca scrierea a început in Europa cu 2000 de ani înaintea scrierii sumeriene .