Cartea de Istorie: SIMBOLUL REGALITĂŢII NOASTRE: PELEŞUL

Serghie Bucur

Opera istoricului, a criticului de artă şi a publicistului profesor Daniel Alin Ciupală s-a desăvârşit în momentul apariţiei lucrării – de proporţii academice – cu titlul PELEŞUL, SIMBOLUL REGALITĂŢII, la începutul lui septembrie 2018, la editura „Detectiv Literar” ! Operă de remarcabilă natură bibliofilă, gândită, scrisă şi ilustrată în stilul „Belle epoque”, capodoperă cu virtuţii ştiinţifice şi artistice excepţionale, cartea – în fapt un emoţionant Album despre Regalitatea românească – rezumă selectiv orizontul celor opt decenii de domnie a regilor în România: 1866 – 1947! Document istoric de o vastă şi originlă anvergură, Cartea-Album acoperă strălucit golul existent în Cultura Naţională, cu acest unic argument ştiinţific şi cultural temeinic fundamentat pentru genealogia Regalităţii europene.
Permanenta demonstrare a salvării Principatelor Dunărene de la nimicitoarea luptă intestină a boerilor autohtoni, divizaţi în tabere crâncen adversare, ceeea ce a dus la prăbuşirea domniei lui Alexandru Ioan I Cuza, prin aducerea şi alegerea – constituţională – a prinţului viitor rege al României, principele german Carol, Eithel-Frederic, Zemphrin, Ludovic de Hohenzollern Sigmaringen, al doilea fiu al prinţului Carol Anton de Hohenzollern, de-a lungul celor 81 de ani de monarhie, a confirmat, fără putinţă de tăgadă, oportunitatea poziţionării României în rândul ţărilor civilizate precum Germania...

Un dosar cât o eliberare

Daniel Luca

Ediția a doua a volumului lui Ion Toma Ionescu, Albaștrii, dosarul. Fenomenul Pitești 1971, este o binevenită incursiune în viața culturală a anilor '70 din țara noastră, înainte și după apariția Tezelor din iulie 1971. O ediție cu mici modificări față de prima (exceptând tirajul), după cum mărturisește chiar autorul - tăind puțin și adăugând mai mult [„Adăugând (poate că mai mult decât ar fi trebuit, în capitolul dedicat uzinei!)” – este adevărat, acest capitol este mai întins, dar aici autorul surprinde prin proza poetică: „gheorghe sări tu gardul că mă duc la pușa să o rog să-l țină de vorbă pe ochelarist / autorul nu poate nici confirma nici infirma exactitatea schimbului de replici / nu pot spune sigur dacă mi-au zis ochelarist cu simpatie / sau de ciudă că în general nu lăsam să-mi scape produsele care nu aveau calitatea cerută / confirm însă slăbiciunile pentru pușa…/”].
De altfel, dacă ne raportăm la stil, autorul nu doar descrie faptele într-un mod obiectiv, detașat, nu doar redă fidel filele dosarului (atașate, de altfel, la finalul cărții), ci le și interpretează, le trece prin filtrul subiectivității, atât din perspectiva memorialistului, cât și a prozatorului; însuși autorul afirmă că nu...

Nestemate necuantificabile

Daniel Luca

Scrisul lui Tatian Miuță în Nestemate (Editura Hoffman, Caracal, 2017) este evident unul de inspirație folclorică. Întâlnim zâne, pe Făt-Frumos, basmul în versuri, legenda ori descântecul.
Dar și poeme dedicate unor personalități ori locuri din jur (îndeosebi lumea satului), îmbrăcate într-o tentă moralizatoare.
Firesc, de altfel, dacă ținem cont de formația sa de dascăl, de plăcerea de a educa, de a-i iniția pe copii în tainele vieții, de a-i învăța să lupte de partea binelui cu răul („Toate relele-s amare”; „Dar răul, oricât de mare, / E învins, că omu-i tare / Și doar de asta el este, / Să-nvingă tot, ca-n poveste”).
Este o poezie simplă, fără arabescuri, dar care emană candoare, o prospețime aparte, precum și o sinceritate uneori brutală („Și alții au luat cuvântul, / Dorind ca bietului om / Să-i ia defectele vântul,/ Cum ia frunzele din pom”), dar și o declarație pro bunătate, frumos, păstrarea obiceiurilor și tradițiilor, a unei legături cât mai strânse între oameni, dar și între om și natură [„ Mă uit la el (Olt – n.n.), zâmbesc și zic: / - Tu ești mai mare, / Eu sunt mai mic; / dar fără tine / sau fără mine...

(În)Depărtarea iubirii

Daniel Luca

Gina Zaharia revine în poezie cu o plachetă intitulată Perseide (Editura Edithgraph, Buzău, 2017), unde sentimentele sunt la ele acasă.
Sau ar trebui să fie. Doar că intervine depărtarea, voită sau nevoită, cu alt tip de întrebări și răspunsuri (ori cu lipsa lor), care ridică o stavilă în calea simțămintelor.
Cele douăsprezece poeme dedicate Anei sunt cel mai bine construite din întregul volum și nu întâmplător sunt plasate în deschiderea acestuia. Ca și la Ana lui Manole, întâlnim aceeași dăruire în iubire, același spirit de sacrificiu, aceleași lacrimi ale destinului („în ultima scrisoare îți spuneam cât de înfloritor e trandafirul tău, / mi-ai răspuns abia după două luni, / mă sfătuiai să nu-l răsfăț foarte tare, / abia acum văd sigiliul unei lacrimi”).
Iubirea este resimțită ca un blestem, plecarea fiind văzută ca o posibilă dezlegare („te-am izgonit / să ne salvăm de blestemul iubirii”).
Și totuși, nu e așa. Jurămintele sunt mai puternice decât distanța, decât timpul și chiar decât focul, porumbeii fiind adevărați mesageri ai iubirii („... S-a umplut timpul de porumbei, / i-ai mângâiat / și le-ai vorbit despre incendiul în care arseseră jurămintele / noastre de dragoste”).

Golul ca o poartă

Daniel Luca

Volumul de versuri Criza portretului de Vasile Rodian (Editura Eurostampa, Timișoara, 2018) este unul al devoalării crizei ființei, al lipsei modelelor adevărate de azi. Tocmai de aceea memoria cititorului trebuie reîmprospătată.
Sunt amintite astfel personalități ale scrisului și nu numai care au trecut în altă lume, dar a căror amprentă a pașilor încă e perceptibilă pe caldarâmul Timișoarei: Ion Monoran („E ger cu ochii umezi / de parcă m-ai fi petrecut cu versurile tale”), Gheorghe Pruncuț („În loc de salut o rostire abia șoptită / poezia mare bătrâne…”), Eduard Pamfil, Gheorghe Bălan, Valeriu Drumeș („A plecat și Valeriu / Nu e de găsit / În cimitirul lumii / Angela îi risipi cenușa / din vasul strategic / Bega, duhul în vânt / îi fu mormânt”), Traian Dorgoșan („Curier pentru poezia lui, prin restaurante, birturi, parcuri / desfăcut ca o tablă de șah, știa orele când țara vorbește”).
Viața este un dar, umple goluri, găuri, orificii. Fiecare om își are, așadar, propriul său loc în univers și doar de el depinde să lase ceva în urma sa („Când vii pe lume / umplem / un gol / o pierdere a dăruirii”).
Așa cum și găurile din...

Întoarcerea la natură

Daniel Luca

Pe coperta a patra a volumului de versuri Trandafirul de noiembrie (Editura Junimea, colecția Atrium, Iași, 2018) ̶ premiat la Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, 27-29 septembrie 2018 ̶ , Dorin Ploscaru afirmă despre poezia Doinei Rândunica Anton că „este cuprinsă între motivul păsării și al zborului (…) și tema apusului și a plecării”.
A nu se înțelege că este vorba aici doar despre păsări și zbor, deși sunt prezente înaripate care de care mai felurite (cioara, rândunica, flamingo, pasărea liră etc.), ori plutire, ci de o adevărată întoarcere în sânul naturii, departe de sat, oraș ori altfel de cetate, acolo unde nu există o singurătate impusă, ci căutată („Nu ne privim, ci doar căutăm un loc / De odihnă și singurătate”).
Erotismul e voalat, pudic, chiar și cele mai neînsemnate gesturi devin senzuale, pe prim plan fiind așezat sentimentul („Îmi țin rochia întinsă peste genunchi / Tulburând linia înflăcărată / A unei raze apuse”).
Până și animalele sălbatice simt schimbarea din jur, iar instinctele lor se transformă în afecțiune („Prin inima lupilor / Aleargă o căprioară”).
Intemperiile nu pot schimba sentimentele, ci doar le pun la încercare („Un vânt de iarnă...

Poezii de Viorel Birtu Piraianu

Viorel Birtu Piraianu

Printre cioburi de suflet
trăiam într-o cameră, oare
eu, tu și cu noi
e ploaie, e ceață
țigara arde pe masă
mă întreb iarăși și iar,în zadar
unde e viața, de ce fuge mereu
cafeaua amară se răcește acasă
ochii curg ca să vadă
clipa din urmă rămasă în ceață
tu taci, eu tac într-un gând
cuvântul arde pe rug
alerg după pași ca să fug

A șasea scrisoare Antiromânului perfect ~ Măscăriciul național

Costinel Petrache

„Neamțul cercetează lucrul tactios, pe dos, pe față.
La surtuc de are pată el chemia o învață.
Ani întregi mereu citește spre a ști cum se cuvine,
Cu ce chip din cît și lână iese petele mai bine.
Dar când știe toate celea ­ cu ce scop le știe toate? ­
Când surtucul cu pricina e o zdreanță fără coate!”
Hoffmann von Fallersleben
(Traducere de Mihai Eminescu)

 Plăvane,

de când prostia ți-e lege și amantă
adică de pe-atunci când te-ai născut,
mintea ți-a avut o singură constantă,
să se lăfăiască doar din împrumut

Poezii de Nicolae Stoica

Nicolae Stoica

umbra

era fericită
cobora în piruete pe străduța întunecată
iubea și știa că e iubită
s-a oprit din dansul fericirii
lângă o umbră căzută pe caldarâm
a vrut să vorbească cu el
să-i aline întunericul pentru o clipă
și i-a întins o caramea învelită în staniol
umbra a refuzat-o privind-o cu ochi triști
ea a zâmbit și a vrut să plece
dar ochii verzi-căprui nu o lăsau
simțea că îl cunoaște dar nu mai știa
unde și când se întâlnise cu umbra

Poezii de Carmen Secere

Carmen Secere

1.

grafica dimineților reci
alunecarea pământului
de sub picioarele mele
și absența ta
erau semnele apocalipsei

la sfârșit au plecat cocorii
fanfara din parc
și fotograful

nu mai e nimeni altcineva
în această iubire
de plastic

Cosmetica mătușei Valentina

Maria Tomița Corini

Mătușa Valentina, era sora mai mică dintre cele două surori ale tatălui meu.
Era o femeie de o statură mijlocie, plinuță, un pic roșcată, probabil invazia pistruilor îi dădea culoarea feții, avea ochi dulci și buze... vai buzele ei, când le strângea un pic, păreau a fi în două straturi, sau mai bine zis avea două rùnduri de buze. Era diferită total față de soră-sa mai mare, dulce din fire, blajină și senină în zâmbetul ce nu-i lipsea niciodata de pe chipul său. Mereu îmi era alături, fiind așteptată, iubită și îngrijită de către ea, Trăia în casa bunicilor, pe care nu-i cunoscusem, ea le luase locul, așteptând în casa lor nepoțeii.
Aveam o deosebită plăcere să merg la ea, atunci când mă cerea de la părinți. Maică-mea îi înțelegea singurătatea, deaceea punea o vorbă bună tatălui meu, care era contra categoric de-a dormi la mătușa...

ÎNGERAȘI LA MASĂ, DRAGII MAMEI!

Carmen Ifrim Săsărman

Cămăruța era întunecoasă și rece, doar scânteia din lampa cu petrol de pe masă lăsa să se vadă câteva umbre tăcute, aproape neclintite. Un fascicul auriu dansa deasupra patului, cu o vioiciune de invidiat. Perechi de ochi îl urmăreau, fiind singura preocupare la ceasul serii.
-Masa nu e gata! a spus mama, abia șoptind.
Erau șapte suflete, șase copilași de vârste apropiate și o mamă , una singură, săracă și bolnavă, care să aibă grijă de ei. Dar azi, puterile au părăsit-o pentru că a murit Mândruța: singura capră pe care o mai aveau, cea care îi slujise atâția ani. Ea era sursa lor de hrană, bucuria copiilor, sufletul grădinii lor pârjolite de seceta verii. Toată tristețea acestei lumi s-a abătut peste coliba și așa gata să se dărâme.
,,Mai bine muream eu și aveau copilașii ce mânca!” murmură Maria. În mintea ei, stoluri de gânduri negre îi dădeau târcoale...

Am rugat Gândul să plece

Maria Tomița Corini

Numai cât venise bezmeticul din rătăcirile sale, îl văzui grăbit coborând la vale. Ah! Gândul meu, venea neastâmpăratul spre mine cu o viteză de ți se părea că rupe pământul în două sub picioarele sale.
Mai dăunăzi îl rugasem să iasă și să plece, îmi făcuse capul căt o tolbă, nu stătea locului o secundă, era ca și argintul cel viu. Ba mă ducea la masa unde stătea comod calculatorul, ba la gătitul bucatelor, dar și acolo îmi impunea involuntar mânile în funcție, neavând liniște, nu mă lăsa bine să încep una, că mă și ducea în altă parte, și apoi unde? Spre calendarul ce-mi stătea agățat pe fața unui perete, obligându-mi ochii să alerge nebunește peste cifrele ce marcau zilele și săptămânile lunii. În aceeași clipă mă întorcea spre ecranul televizorului, spre ceasornicul de pe celălalt perete, apoi spre cel de pe brațul stâng, care mereu e grăbit...

CINE NU ARE UN LĂBUȘ SĂ ÎȘI CUMPERE

Carmen Ifrim Săsărman

Este cineva care îl cunoaște pe Lăbuș?
El e cel mai școlit cățel din satul nostru. Vine în fiecare dimineață cu doamna: ea cu pasul apăsat, purtând greul unei vieți încercate, dar cu zâmbet pe buze, el, alergând când în față, când în spatele ei, bucuros ca o vedetă sportivă. Patru ore zilnic stă cățelul sub banca întâi a rândului de la fereastră. Ridică uneori privirea la copii, ar vrea să le șoptească răspunsul corect, dar nu e băgat în seamă. Alteori, privește pe geam la pasărea care își mai face simțită prezența din când în când dincolo de sticlă.
Copiii îl învață să numere: la ,,unu” ciulește urechile, la ,,doi” închide ochii, dar îi deschide repede la loc, la ,,trei” dă din coadă. A învățat cățelul chiar și literele alfabetului: ,,A” este un miorlăit scurt, mai mult de motan plictisit, decât de câine savant, ,,B”-un lătrat de bucurie...

Fata babei se mărită

Ana-Cristina Popescu

(Teatru pentru copii)

Piesă într-un act

Personajele: X, Y, Fata babei, Fata moșului, Sfânta Duminică, Fiul risipitor, Floarea 1, Floarea 2, Floarea 3, Cain, Abel.

Decorul: O stradă mărginită de câteva case țărănești.

Se aude cântecul „Mi-a zis mama ca mi-o da“ – „A zis mama ca mi-o da, / Văleleu, văleleu, / Zestre când m-oi mărita, / Văleu, văleu, văleleu. / Douăzeci de perne mici, / Văleleu, văleleu, / Toate pline cu furnici, / Văleu, văleu, văleleu. / Douăzeci de perne mari, / Văleleu, văleleu, / Toate pline cu ţânţari, / Valeu, văleu, văleleu. / Douăzeci de perne moi, / Văleleu, văleleu, / Toate pline de gunoi, / Văleu, văleu, văleleu.“

Ea este femeia

Ana-Cristina Popescu

(Din volumul „Sinusoide“, volum aflat în lucru)

Personajele: Cofetăreasa, Omul în negru, Lia, Clara, Sonia, Copila, Mioara, Prietena Mioarei, Tânărul, Tânăra, câțiva polițiști, grupul de femei.

Actul I

Scena I

Personajele: Cofetăreasa, Omul în negru, Lia, Clara, Sonia, Copila, Mioara, Prietena Mioarei, Tânărul, Tânăra, câțiva polițiști.

Decorul: O cofetărie, câteva mese, scaune și o vitrină cu prăjituri.

(La o masă se aflau două femei tinere și seveau o ceașcă de ceai, la o altă masă se afla un bărbat îmbrăcat în negru și sorbea cafea dintr-o ceașcă. În spatele vitrinei cu prăjituri se putea observa o cofetăreasă cum aranja câteva farfurii și pahare.)

O MIE ȘI UNA DE MORȚI (divagații, ipoteze, fleacuri)

Dan Predescu

Catastrofă ecologică la Bucureşti : NUMĂRUL SCROAFELOR L-A DEPĂŞIT PE AL COPACILOR !
*
Pariu & autoiluzie: “Mie nu mi-au murit lăudătorii; ai mei încă nu s-au născut”.
*
Corrida = un bou omoară un taur.
*
Citiţi-mă ! N-aveţi de pierdut decât lanţurile ! (eventual, şi cerceii)
*
Desigur, marxismul este “opiu pentru intelectuali”, cum a zis nu mai ştiu cine. Însă partea proastă-i că, în prezent, a fi anticomunist nu înseamnă nici pe departe să fii democrat, ci nazist ori taliban. Sau vreun tânăr ‘telectual dezorientat, de formaţie umanistă, care va afla într-un târziu că, în societatea liberală pe care o ridică în slăvi, el nu e decât un zero virgulă zero şi ceva. Tehnic, obiectiv vorbind, numai dictaturile, cu enorma lor birocraţie, au ce face cu comentatorii, postacii pe bloguri de rahat politic, lătrăii, vătafii – cu “factorii responsabili”, cum erau ei numiţi în vremurile bune.

Marele patriot Mihai Eminescu și luarea sa de poziție în presă contra măsurilor ungurilor de deznaționalizare și de maghiarizare forțată a românilor transilvăneni după anul 1867

Valeriu D. Popovici - Ursu

Într-un articol care a apărut în săptămânalul Naţiunea, în două editoriale din luna aprilie 2008, intitulat „Adevărul istoric despre unguri” am explicat documentat originea şi adevărata istorie a ungurilor, cât şi erorile din scrierile istorice care, din păcate le găsim şi astăzi în manualele de istorie şi în cărţile de Istoria românilor ale actualilor noştri profesori universitari!

În articolul sus amintit, i-am descris pe unguri, aşa cum Rösler, austriacul desemnat de autorităţile austriece să prezinte cine sînt românii, aceşti iobagi care cer drepturi civice egale cu a celorlalte naţionalităţi conlocuitoare în Transilvania, studiul fiind publicat într-o carte Romäniche Studien apărută în 1871 la Viena, din care s-a documentat şi dl. G.Gheorghe, în articolele scrise în rev. Getica. Eminescu n-a cunoscut cartea lui Rösler când a publicat primele articole, altfel, ar fi putut să-i încondeieze cu mai multă vigoare, despre originile şi comportările lor.

Iată cum Rösler îi prezintă pe unguri la sosirea în Europa: …Numărul lor trebuie să fi fost foarte redus la sosire; ar fi hazardat să încercăm o evaluare.