Cartea zilelor noastre

Adrian SIMEANU

Un destin

Veneția Serenisima, cinquecento. Cu lagune și intemperii. Strălucire și mizerie. Palate și sărăcie. Desfrâu, bigotism. Înapoiere, fanatism. Epidemie de ciumă și stive de morți. Suferință și durere. Cârciumi promiscue și prostituate. Sodomiți și inchiziție. Prelați odioși, codoașe parșive. Ură și șantaj, minciuni păcătoase. Invidie, trădare, vendete ticăloase. Pictură și fast. Petreceri, execuții. Oameni și fapte, moravuri, năravuri...
Printre toate astea, o femeie. Frumoasă fără seamăn. Citită, instruită. Curtezană și poetă. Căutată, adulată, bogată și onorată. Da` și mult invidiată. Pân` la urmă, acuzată. Făr-a fi-n ștreang atârnată...
Viața ei nu tocmai lungă este, în epoca noastră subiect de roman. De la extaz, la agonie fiind zugrăvită de Rosa Ventrella. Italiancă din Bari, de fel. Cremoneză, actualmente. Care scrise binevenit despre venețianca de altădată. Povestind inspirat cum a trăit și-a iubit aceasta. Ce a făptuit și a pătimit. Înfățișând convingător timpul acela. Viețuitorii lui. Luminile și umbrele unei Renașteri Târzii...
Cartea* s-a-ntrupat din istorie și fantezie. Din măiestria condeiului și dorința unei femei contemporane de-a supune eternității pe o alta trecutului aparținând.

Ana Ardeleanu și forța imaginii-n versul confesiune

Ioan Romeo Roșiianu

Cu adevărat sub control ține Ana Ardeleanu poezia pe care o scrie, poemele-s egale cu ele însele, versurile sunt echilibrate și luminate frumos de-o anumită forță interioară, una ce dă greutate gândului în jurul căruia sunt crescute cu migală.
Se simte-n scriitura ei un îndelung exercițiu tematic și estetic, iar misterul ce pare-a învălui cuvântul capătă sclipiri spectaculoase, în prospețimea acestora simțind adesea intervenția cerebrală în text, act temerar după cel inspirativ.
Ana Ardeleanu face asta deoarece iubește să își șlefuiască cu aplecare de bijutier textele, să obțină cât mai mult dintr-o imagine, nu dintr-o nesigură sau puținătate lingvistică.
Versurile capătă echilibru și armonie atunci, iar elementele naturii devin firesc o temă predilectă, totul trădând o maturitate artistică, pentru că numai în astfel de momente autorul poate trece pragul de la consemnarea unei simple stări emoționale la nivelul superior de comunicare cu semenii, la introspecție și profunzime.
Poetei îi reușește din plin acest demers în volumul „Eu și celălalt Eu”, totul prevestind cititorului zbuciumul interior, revolta, căutarea, strigătul de disperare.

Cartea zilelor noastre

Adrian SIMEANU

Istoricu`, despre muzician. Magna cum laude!

M-aș căi de n-aș grăi de tomul acesta. Pe care-l citii cu nesaț, impresionat. Cu treaz interes pân` la ultimu` rând. Căci un inglez bine doxat, din ziua de azi, găsi cu cale să scrie neașteptat despre un român trăind altădat` și în veci. Altfel spus, cu deferență numindu-i, Noel și George. Unul, istoric și publicist renumit. Altu`, muzicianu` știut, răsștiut, valoros. Malcolm și Enescu. Primul, umblând îndelung prin arhive. Și stând de vorbă cu mulți. Ca să-l cunoască amănunțit pe al doilea. A cărui trudă de preț o dă la iveală fără cusur...
Firește, Enescu nu mi-e străin. Și rapsodiile sale comori la suflet îmi sunt neclintit. Da` cartea* lu` Noel chiar m-a-nnebunit. Are informație cât n-am bănuit. Enciclopedie, nu alta. O evaluează cum nici n-am gândit. Deplin, riguros și minuțios. Iscusit duium, real fascinant. Mintea-i merge brici. Cugetă cu rost și cuceritor. Nu despre vestigii, în cazu` de față. Ci despre un om și muzica sa. Nu din Albion, ci de pe la noi. Semn că-l venerează. Îl invidiez bucuros că mănâncă Enescu pe pâine. Idei așternând elegant. Savant, ales și pe înțeles. Egal uimitor și convingător. Străin nefiindu-i orice a creat...

Descântec de nemurire

IR Rosiianu

NICOLAE SAVA – „FERICIT PRECUM MIRELE”, EDITURA JUNIMEA, 1994

Nicolae Sava a intrat în vârful picioarelor în poezia româneas- ca. Îmi pare că este/a fost un tip complexat. Mai toți congenerii săi i- a fluturat pe sub nas palmaresuri bogate. A lui - sărac, simplu. Pre- cum el însuși.

La vremea când m-am întâlnit cu poezia sa („Fericit precum mirele”, Editura Junimea, 1984 - volum premiat cu Premiul de debut, pe 1983 al acestei prestigioase edituri), dată fiindu-i fişa biobibliogra- fică, am văzut în el un soi de port stindard al unei mentalităţi comu- niste: un muncitor poet. Ca o replică dată intelectualităţii, ca o „do- vadă” a faptului că nu numai aceştia sunt capabili de… poezie.

Cuvintele sunt o condamnare la nemurire. Nicolae Sava, cu mult bun simţ al omului simplu

(a fost, pe rând, muncitor constructor, muncitor sezonier în silvicultură, cărămidar, hamal în portul Constanţa, taxator, impiegat, şef de autogară, tehnician personal, şef de coloană, profesor suplinitor şi, după Revoluţie, corector la ziarul „Ceahlăul”, redactor, apoi şef secţie informaţii și relaţii cu publicul) a căutat să nu deranjeze pe nimeni.

„Concert în memoria unui înger” de Eric-Emmanuel Schmitt

Horia Picu

„Atenţie  doamnӑ, domnule, aţi auzit bine, ea şi avocatul ei. Nu justiţia, nu adevӑrul.”
Spune domnul Schmitt într-una dintre cele patru nuvele ale volumului. Ni se adreseazӑ direct, nu neapӑrat un scriitor pentru cititorii sӑi, ci mai degrabӑ  un povestitor celei sau celui care vrea s-asculte. Se creeazӑ o comuniune între autor şi cititori, lucru necesar, deoarece autorul are lucruri interesante sӑ ne spunӑ. Iar noi, deşi le ştim, suntem puşi în aceeaşi situaţie când un turist îţi aratӑ ţie clӑdirile oraşului în care te-ai nӑscut. Tu nu le mai vezi frumuseţea, pentru cӑ treci zilnic pe lângӑ ele şi ai treabӑ. Turistul le vede, pentru cӑ el n-are altӑ treabӑ. Cam acelaşi lucru putem spune despre nuvelele din „Concert în memoria unui înger”. Ştim cu toţii ce-i bine şi ce-i rӑu, ce-i frumos şi cei urât în caracterul oamenilor, dar ne-am luat cu alte treburi şi nu le mai delimitӑm câteodatӑ...

Eric-Emmanuel Schmitt ne spune ce suntem: urmaşii lui Cain. Adicӑ nişte violenţi în stare latentӑ. Trebuie doar sӑ se întâmple ceva care sӑ schimbe totul...În fiecare din cele patru nuvele existӑ un astfel de moment care face „din om-neom”- cum spune înţelepciunea popularӑ, dar autorul francez aratӑ de fiecare...

Cartea de Istorie: SIMBOLUL REGALITĂŢII NOASTRE: PELEŞUL

Serghie Bucur

Consecventa strădanie pentru salvarea Principatelor Dunărene de la nimicitoarea luptă intestină a boierilor autohtoni, divizaţi în tabere crâncen adverse, ceeea ce a dus la prăbuşirea domniei lui Alexandru Ioan I Cuza, prin aducerea şi alegerea – constituţională – a prinţului viitor rege al României, principele german Carol, Eithel-Frederic, Zemphrin, Ludovic de Hohenzollern Sigmaringen, al doilea fiu al prinţului Carol Anton de Hohenzollern, de-a lungul celor 81 de ani de monarhie, a confirmat, fără putinţă de tăgadă, oportunitatea poziţionării României în rândul ţărilor civilizate precum Germania, Austria, Spania, Italia, Franţa şi Anglia. Efervescenţa întronării în eşicherul politic balcanic, a regilor, urmare destrămării imperiilor habsburgic, rusesc şi otoman, a atins şi palatele de la Ruginoasa şi de pe malul bucureştean al Dâmboviţei, faţă de care un Ion Bălăceanu şi un Ion Brătianu – cu simpatie primiţi de împăratul Napoleon al III-lea – au obţinut favoruruile apte să statornicească dinastia de Hohenzollern Sigmaringen în guvernarea României, limitată mai apoi, de convulsiile împărţirii lumii între Stalin şi Churchill, pentru secolul XX!
Cu impactul sonor al orgii sau al pianoului-forte ale Castelului Peleş, instalate pentru Regina Elisabeta anume, cartea-album scrisă de dl Daniel Alin Ciupală. PELEȘUL, SIMBOLUL REGALITĂȚII, adaugă propriile înălţimi literare şi...

Poezii de Nicolae Vălăreanu Sârbu

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Pacea se câștigă-n război

Convins
să-și poarte-n suflet, crucea
la care se închină,
lasă în urmă,
să capete rădăcini
stăpânirea de sine.

Gândurile se rotunjesc și caută,
porți se deschid prin ziduri
pentru drumuri viitoare.

Poezii de Petrovai George

George Petrovai

Balada lui Iancu

O Românie fără-Ardeal

eroare-i de neconceput,

iar un Ardeal fărʼ de-Apuseni

era un monoton ţinut,

Poezii de Ioana Zadic

Ioana Zadic

Când ninge peste lume

Când ninge peste lume și ceru-i de nori plin
Iubirea, cântul, ura acoperă suspin...
Când sufletul e rece și visul nu-i prezent
Cărarea veșniciei te bântuie ardent.
Când ninge peste valuri, în marea de dureri,
Se-alină îndoiala, se-alungă din plăceri.
Când fulgii mari fac horă cu ploaia printre nori,
Pe geamul nemuririi apar de gheață flori.
Amestec sentimente în antic creuzet
Și-mi spun, în miez de noapte, că dorul mi-e prezent.

A patra scrisoare Antiromânului perfect (primul penal al României)

Costinel Petrache

Moto: „Toate figurile acele fățarnice și rele,
viclene, fără inteligență, toate acele cîte
ascund o duplicitate în expresie, ceva hibrid,
nu încap în cadrul noțiunii <român>.”
M. Eminescu, Timpul, 15 martie 1880

lăcaș al purității antiromânești,
punând la zid simboluri, lacrimi, oști,
pe toate câte sunt le ponegrești
luându-ne, tâmpilă, doar de proști...

risipă inutilă de cuvinte
ale cohortei subversive-n gând,
idealuri ajunse oseminte
pe care calci fălos, netremurând

Dragoste și război

Diana Dobrița Bîlea

Pe când grenadele cǎdeau cu furie asupra lor, trimițând schije amenințǎtoare sǎ pǎtrundǎ în carnea deja strivitǎ de apă a submarinului, cǎpitanul își dǎdu jos pantofii de lac – își punea cizmele sau bocancii de submarinist numai dacǎ îl forțau împrejurǎrile – și, în șosete, intrǎ în fiecare compartiment. Orice explozie și mușcǎturile schijelor rupeau în bucǎți nervii marinarilor. Vederea comandantului lor, în șosete, dar cu zâmbetul de tatǎ iubitor și cu privirea îndrǎzneațǎ, le dǎdu curaj. Infernul de dincolo de pereții submarinului era, cu el în mijlocul lor, mai puțin asurzitor. Spunea fiecǎrui om câte ceva, îl bǎtea pe umǎr, îi spunea sǎ nu se teamǎ pentru cǎ vor scǎpa cu bine. Elevului eminent Ion îi dǎdurǎ lacrimile de emoție și cǎpitanul le vǎzu:

             -De ce plângi, Ioane? îl întrebǎ, oprindu-se a doua oarǎ lângǎ el.

-Semǎnați cu tata, domnule comandant, sǎ trǎiți! rǎspunse cu toatǎ sinceritatea elevul.

-Ştiu cǎ ți-e...

Arhiva de măşti

Liliana Gabroveanu

Eleonora stătea cu ochii fixaţi în ecranul calculatorului. Avea de verificat centralizatorul de plăţi. De data asta, situaţia financiară a firmei se cam clatină. Problema o loveşte unde o doare mai tare. Plata ratei la bancă.
Fusese de acord cu acest proiect dusă de val, mai mult determinată de băiat, de Vlad al ei, adolescentul căruia nu-i refuzase  nimic, niciodată. Un entuziasm inconştient o făcuse să semneze cumpărarea vilei cu împrumut ipotecar. Mitică era fericit, crezând că el reuşise să-şi convingă nevasta...
Mitică, cel cu pretenţii de statut social înalt, dar fără nici o acoperire financiară. Gură bogată, că el face şi drege,  şi cam atât. Aşteptând apoi ca toate încurcăturile să fie descurcate tot de ea, cum altfel?

De ea şi de mama ei, care i-a primit să locuiască, claie peste grămadă, în apartamentul ei, după acţiunea nereuşită de mutare într-o vilă neterminată. Cum să te muţi fără...

Berăria Mutter

Marian Ilea

Clothilde Schuller s-a căsătorit cu şeful de gară din Herina. Luther, avea o singură pasiune. Stătea la fereastra biroului impiegatului de mişcare şi pândea doamnele care coborau din vagoane. „Abia aştept să-i spun muierii ce se poartă anul ăsta la Budapesta şi la Viena”, zicea.
Clothilde Schuller ţinea berăria familială de lângă sediul central al poliţiei. Avea treizeci şi opt de ani împliniţi în patru aprilie. În Herina era toamnă. Cam pe vremea lunii octombrie sosise în oraş, de una singură. Pe jos. Pe drumul dinspre Tatariv. Trecuseră opt ani de atunci. Ajunsese doamna Schuller cu berărie şi bărbat. Luther scria de cu seară cartonul pe care-l aşeza pe trotuar, în faţa berăriei, nevastă-sa. „Se aduce la cunoştinţă că de la ora nouă a fiecărei dimineţi, deci şi astăzi, e deschisă Berăria Mutter,

cu adevărat familială, unde familiile vor fi desfătate permanent prin servirea bună şi frumoasă a delicioasei şi specialei...

„EU SUNT VIŢA, VOI SUNTEŢI MLĂDIŢELE“

Pr. Ion Turnea

„Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără mine nu puteţi face nimic.“[1]
 
„EU SUNT VIŢA, VOI SUNTEŢI MLĂDIŢELE“[2]

Omul fără prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lui este nimic. Din nimic nu se pot naşte fapte veşnice, ci nisip împrăştiat de vântul deşertăciunii.

Bunul Dumnezeu este Creatorul nostru. El ne-a făcut după chipul şi asemănarea Lui. Prin urmare El este viţa roditoare de viaţă, iar noi cei creaţi de El suntem mlădiţele.

Dacă ne învrednicim a aduce roade, ne vom bucura împreună cu Tatăl nostru ceresc de viaţă veşnică, iar dacă faptele noastre ne vor osândi, vom fi mlădiţe uscate şi sterpe, vom fi tăiate şi despărţite de adevărata viţă, de viaţa veşnică şi aruncate în foc: „Dacă cineva nu rămâne întru Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.“[3]

Sfânta Scriptură este cartea cea...

MOCIRLA (LĂTRÂND LA LUNĂ ?) ( piesă înt…

Elena Agiu-Neacsu

“Lumea întreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”
                                                   (William Shakespeare, Cum vă place)


 Personajele:


P1, P2 - ambele cuprinse între 2 vârste (numele sunt de prisos, după cum se va vedea)
Figuranţi de diferite vârste
Un câine maidanez

Decor unic

Un pod orizontal peste râul pe jumătate îngheţat traversează scena, mărginit fiind de o parte şi de alta de o faleză din beton. Ici-colo ţurţuri de gheaţă îi dantelează balustrada.

P1 (mergând pe faleză, oarecum în transă): Sunt liste şi numere şi o să fii...Şi trebuie, toţi spun, un număr...

Indiferență

Ana-Cristina Popescu

(Din volumul „Sinusoide“, volum aflat în lucru)

Personajele: Bătrâna, Femeia tânără, Femeia X, Bărbatul X, Femeia Y, Bărbatul Y, Mama bărbatului Y, Polițistul, Bărbatul cu geantă diplomat, Femeia cu fetița, Copilul 1, Copilul 2, Medicul, Asistenta, Doctorița, Băiatul 1, Băiatul 2, figuranți.

Actul I

Decorul: O stradă.

Personajele: Bătrâna, Femeia tânără, Femeia X,

Bărbatul X, Femeia Y, Polițistul, Bărbatul cu geantă diplomat, Femeia cu fetița, Copilul 1, Copilul 2, figuranți.

(O femeie tânără cară un coș cu mere și ajută în același timp o bătrână să meargă. La un moment dat bătrâna cade inconștientă, iar femeia tânără scapă coșul cu mere. Merele se rostogolesc pe stradă. În momentul în care merele se rostogolesc, pe lângă cele două femei trece un bărbat.)

O MIE ȘI UNA DE MORȚI (divagații, ipoteze, fleacuri)

Dan Predescu

Motto:
Timpul nu e decât pârâul în care pescuiesc.
Henry David Thoreau

De mult mă gândesc la o evocare a cenaclului literar al medicilor V. Voiculescu (fost A. P. Cehov) de pe bulevardul Carol I, fost Republicii, adică din locul unde se află acum Teatrul Foarte Mic.
Cred că acest loc de întâlnire a unei bune părţi dintre membrii Uniunii Scriitorilor de atunci, (care ajungeau, uneori, să fie mai numeroşi, la şedinţele de cenaclu, decât medicii membri en titre), într-o foarte scurtă perioadă de relaxare ideologic-poliţienească, în prezenţa unor scriitori foşti deţinuţi politici – despre care habar n-aveam, pe atunci, că erau aşa ceva, a constituit un fenomen unic în epocă.
Am frecventat cenaclul acesta prin perioada 1969-1975. Şef al său era, pe atunci, doctorul Toma Beuran, radiolog – şi poet, în restul timpului.
Cel care m-a dus acolo a fost doctorul Romulus Dinu, neurolog, autor de proză SF şi co-inventator al Rodilemid-ului, un imunomodulator foarte apreciat, din câte-am auzit.

O seamă de cuvinte din latina vulgară fosilizate în graiul arhaic maramureșean

Dr. Nicolae IUGA

Cu privire la apariția creștinismului la români, în planul ipotezelor cred că putem accepta, fără prea mari rezerve, următoarele principii stabilite de mai multă vreme de către istoricii Bisericii: (1) Poporul român s-a creștinat în primele veacuri, primind mai întâi revelația divină în limba latină zisă Vulgata, transmisă prin păturile de jos ale societății, soldați, negustori, sclavi sau funcționari ai administrației imperiale; (2) Limba slavonă a devenit limbă de cult la românii nord-dunăreni mult mai târziu, în chip fortuit, după așezarea unor populații slave la sud de Dunăre și închegarea unor organizări politice și militare ale acestora, populații slave care au primit mai târziu religia creștină (în secolele IX – X). În acest interval de aproximativ șapte veacuri, dintre secolele III – X, protoromânii (sau vlahii, cum mai erau numiți), au avut o limbă de origine latină și a fortiori o formă de viață religioasă creștină bazată pe aceasta; (3) Românii au avut o continuitate de viețuire pe teritoriul vechii Dacii până în nordul provinciei, la izvoarele Tisei. Pentru primul mileniu de după Christos în care, după cum spun unii istorici, documentele scrise tac, avem altfel de documente care vorbesc, avem documentele vii ale limbii vorbite, o limbă cu un...