FOCUL MISTUITOR AL DRAGOSTEI

NICOLAE DINA

Deși numele Katherine D. Mag îmi este total necunoscut, mai ales că este și pseudonim, după cum lesne se poate observa, totuși, Omul din spatele acestuia este unul a cărui sensibilitate se observă cu asupra de măsură în fiecare poem, în fiecare strofă, în fiecare vers din volumul „Pe-un pat de dor”, publicat la Editura, „eCreator” din Baia Mare, al cărei fondator, Ioan Romeo Roșiianu, își face o datorie de onoare din a promova pe tinerii și mai puțin cunoscuții scriitori contemporani.
Sensibilitatea poetei este potențată prin puritatea sufletească, prin sinceritatea cu care se confesează, mai ales că tema centrală (și unică, de fapt, cu mici excepții) este dragostea trăită la cele mai înalte cote, sentiment nu numai exprimat în mod direct, ci și unul asupra căruia reflectează profund, deoarece este cel care-i ghidează întreaga traiectorie a vieții. Este sentimentul pe care îl simte oricare om cu profunda și inerenta emoție, urmare a unor stări afective trăite la superlativ.
Volumul debutează cu motivul literar al bobului, cel ce se află nu numai la originea fiecărei făpturi omenești, căci din el „rodește păcatul”, metaforă fără nici un dram peiorativ, imoral, ci numind apariția vieții pe pământ.

Katherine D. Mag jonglează cu registre lirice și genuri poetice

Ioan Romeo Roșiianu

Poeta Katherine D. Mag revine-n forță în lumea literelor cu volumul „În pragul goliciunii”, iar titlul extrem de inspirit are darul de-a provoca din prima, de-a atrage, de-a fi mănușă aruncată unui cititor căzut captiv unui spațiu prea încărcat de delitantism.
Împărțită-n două secțiuni de sine stătătoare – „În pragul goliciunii” și „Pe-o margine de vis” – cartea devine unitară tematic și stilistic tocmai prin această delimitare ideatică, dovadă vie că poeta e dedată de mult scrisului, că are un îndelung exercițiu liric, ușurința cu care jonglează cu aceste registre lirice și genuri poetice anunțând o voce peste care nu se va mai putea trece în spațiul literar românesc.
În timp ce prima secțiune înglobează poeme de respirație, poeme postmoderene ce-I îngăduie jocul cu metafora, joc ce trădează faptul că în acest spațiu ideatic poeta e cu adevărat în elementul ei, în cea de-a doua secțiune ea continuă cumva linia din volumul anterior, „La poale de ispită”, poemele fiind în vers clasic, registru în care apar anumite scăpări din cauza tributului plătit rimei.
Și într-un caz și-n celălalt este ea însăși, scriitura ei nu este amprentată de niciun curent sau altă voce poetică, personalitatea ei fiind de departe bine definită...

Katherine D. Mag şi poezia pasiunii şi resemnării

Ioan Romeo Roșiianu

Cu o poezie marcată de confesiune intră-n lumea bună a literaturii poeta Katherine D. Mag, un pseudonim după care se ascunde un suflet împovărat de sensibilitate, o femeie care îşi filtrează şi ţine sub control emoţiile şi trăirile, nu după degetul realităţii, ci în dosul unor cuvinte investite cu rolul de paravan.
Un demers temerar, pentru că drumul este anevoios, dar şi cărarea e deja bătătorită, nefiind deloc puţini scriitorii care-au performat sub masca altei identităţi.
Totodată şi o soluţie salvatoare la un astfel de început de drum, un drum deloc lipsit de suişuri şi coborâşuri, un drum în care mulţi se revoltă şi se întorc împotriva lor înşile, tocmai datorită negăsirii locului într-o societate consumistă, aproape improprie visului şi poezie.
Poezia ascunsă-ntre aceste coperţi are ea însăşi o poveste de viaţă, este viaţa însăşi, fiind investită de semnatară cu valenţe de spectaculoasă prospeţime.
În faţa acesteia pălesc anumite stângăcii detectate, sincope inerente altfel începutului de drum.
Rămâne filonul acesta de puritate, vocea devine distinctă, personală şi personalizată printr-o abundenţă de metafore ce (bine)definesc starea de dor, tânjirea după iubirea Acelui aproape fiind cântată şi descântată pe albul unei hârtii transformată fie în confesor, fie în mesager al unor sentimente...

Cartea zilelor noastre

Adrian SIMEANU

Fincă ridică nițel cortina istoriei. Arătând, romanesc, o Elveție nu total neutră față de nemți. Ci, mai degrabă, colaboraționistă. Prin ascunderea celor furate de la evrei. În cel de-al doilea război mondial...
Gabriel Allon, fost agent secret, restaurează tablouri expert. Da` când primește chemări din Mossad, se-nhamă la treaba dintâi. Așa intrând într-o dandana la Zürich. Lupta-i contracronometru, se mișcă repede și eficient. Peregrinând necesar și prin Anglia, Corsica, Franța. Germania, Italia, Austria și Portugalia. Ca să dezlege mistere din veacu` trecut și să repare măcar în parte ce s-a stricat pe atunci...
Pericole nu lipsesc, momente dure, la fel. Însă antrenamentu`, puterea și istețimea își spun cuvântul`, victorios. Faimoasa structură ocultă israelită nedezmințindu-se nicicum. Prin ramificațiile de pretutindeni și oameni plasați peste tot. Gata de ”muncă” oricând, fără crâcnire...
Intrigi, înscenări, manipulare, asasinat. Fanatism, teroare, demență, cruzime. Minciună, lăcomie, ticăloșie. Cortegiul întreg al unei cărți* de aventură în forță.

UN FLORILEGIU DEDICAT VIEȚII ȘI CREDINȚEI

NICOLAE DINA

L-am cunoscut pe Gheorghe A. Stroia mai întâi în calitate de critic literar, ipostază în care semnează prefețele/postfețele cărților multor confrați de-ai săi (peste 300), un critic de admirat, fiindcă întotdeauna caută vocabulele adecvate pentru a revela ideile, gândurile și simțămintele autorilor respectivi, stilul și măiestria artistică ale acestora. Mai apoi, l-am cunoscut ca editor, unul care și-a făcut un principiu de viață din a publica volumele celor care simt și gândesc cu inima, cu sufletul încărcat de emoție, numărul extrem de mare al acestora stând mărturie a responsabilității și a seriozității cu care abordează această întreprindere asumată din preaplinul inimii sale.
Deși inginer de profesie, aplecat mai mult spre „aproximări matematice” și „formule de calcul”, își deschide sufletul plin de „simțăminte, emoții, sensibilitate” care tresaltă la „bunele sau relele acestei lumi”, căci, ca oricare om, iubește viața „cu aceeași intensitate”, conform mărturisirii proprii, care se constituie într-o adevărată profesiune de credință. De aceea, POEZIA este singura cale prin care dă glas dragostei pentru aproapele său, față de natura care ne umple viața, față de tradițiile ce consfințesc statornicia poporului român pe aceste legendare plaiuri, căci „Dacă Poezie n-ar fi,/Nici Doină n-ar fi,/Nici Surâs de copii,/Nici Flori, nici Câmpii,/Nici...

Neodihna cea de toate zilele – cu vedere la toate zările

Daniel Marian

(Nicolae Vălăreanu Sârbu - Insomnii de lumină – Ed. eCreator, 2018)

Oriunde şi oricând se află poetul, ştiu că e bine: şi poetul, şi locul şi timpul. Şi trebuie să
se afle întru consfinţirea trecerii poetului prin acel loc şi timp care astfel pot deveni minunate.
Asta simt eu ca pe ceva axiomatic de mai dinaintea expresiei ’de când lumea’.
A scrie despre Nicolae Vălăreanu Sârbu este precum a omologa petrecerea împreună
cu nepetrecerea timpului, locului şi amănuntelor interaxiale. „Insomnii de lumină” ar fi aşteptat
de mult, nu ştiu de ce abia acum se-ntâmplă, la câte insomnii şi la câtă lumină. Poezia e cea pe
care o ştim fără a trebui căutată, doar ce a mai înflorit universul poetic la timp de înflorire.
„era o miză şi singuri/ doi invalizi/ ne validam reciproc ideile// la masă sub viţa de vie/
visez cum plouă/ şi desenez o umbrelă// timpul alunecă pe(ste) pietre/ vocea ta sparge tăcerea/
asfinţitul este un pretext/ să ne iubim mai devreme// ca o femeie cu şapte copii/ obosită/ grădina
cu flori// oricum/ e importantă lupta între oameni/ şi propriile lor deprinderi// noi doar scriem/doi
invalizi ne taie mâinile/ ale tale sunt fierbinţi şi alungă tăcerea// chemări apar în...

Poezii de Cristian Gabriel Moraru

Cristian Gabriel Moraru

SIC TRANSIT GLORIA MUNDI

I — Introducere

Visu-i universul magic în care eu viețuiesc,
Când al tenebrelor veșmânt — urzit cu fir dumnezeesc —
Acoperă evlavios cercul cel ocult de stele,
Pe care se plimbă Soarele, în decursul unui an,
Aruncând o tainică vrajă peste destinul uman,
Când civilizații se succed odată cu vârstele.

Pășește, tu, suflete, pe valurile poeziei
Până unde se înalță malurile veșniciei,

Poezii de Nina Tarchila

Nina Tarchila

Nu mă iubi

nu mă iubi - că n-am să-ţi pot promite
din zgură să mă smulg, să nu te-afund.
mi-s pleoapele de mine obosite
şi ochiul de odihnă mi-e flămând
iar în oglinda trupului se zbat
atâtea riduri ce strivesc lumina
ce ţi-aş luci-o-n ochii de bărbat
de n-aş fi vreasc ce-şi pierde rădăcina,
de n-aş fi gând amar cu cerul gol
căzut peste dureri ne-nchipuite
si inima-i cenuşă şi pârjol...

Poezii de Monica Trofim

Monica Trofim

RĂSTIGNITĂ-S CU TINE

Sunt spinul din tâmpla-ţi obosită şi tristă
Desprins din coroana de fiu de-mpărat
Ce-mi arde pe fruntea de esteră egoistă
Lăsând scrum în urmă şi-un rest de păcat.

Sunt dâra de sânge ce îţi curge pe pieptul
În care bat inimi-tandem de un veac
Şi-mi cer ispăşirea reinventând conceptul
Iertării divine uitate-ntr-un sac.

Poezii de Nina Lavric

Nina Lavric

O seară-n dimineață--
Un gând în alba frunte!
O tânără copilă--
O taină ce cuvântă!
O umbră în lumină,
Un suflet dezertor
Pe un popas de stâncă
Un cuget prins în zbor!
Un drum de împlinire--
Un asfințit ușor!
Un răsărit--menire!
Icoana tuturor
A unui vis fierbinte
Ce cântă și învie
O clipă ce adie,
De-i spune lumea: Dor!

Marea

Dana Codori

Dorul mă apasă strașnic în umbra copacilor răvășiți de razele năucitoare ale soarelui ce-și plâng însetarea înaintea ploii amnezice , iar pașii-mi sunt răgușiți de prea mult strigăt ignorat. Tălpile-mi suspină a teroare sub pietrele mărunte ale plajei , sătule de violențele la care-au fost supuse de când dorul de mare a reapărut în inima-mi pietrificată de prea multă neîndurare și nesfârșita căutare. Cerul se prăbușește -n valuri pierzându-se-n albastrul apelor, luând forma infinitelor picături pe care, din dragoste egoistă, refuză să le reverse peste pământul crăpat, sterp și abandonat . Pietrele încinse de arșiță nu-și mai amintesc gustul nesărat al ploii, iar eu nu-mi pot aminti a câta oară sunt aici cotrobăind pe țărmul unei frumuseți care mă înspăimântă în timp ce întreaga ființă-mi o contemplă.
Sunt singură. Nicio făptură nu-mi este alături , niciun glas prietenos care să mă poată îndruma spre curajul de a mă abandona...

PROXIMA | Partea întâi: „O misiune specială”: 3. Controlul

Cornelia Georgescu

Cei trei se întoarseră la nava lor, străbătând în grabă curtea Institutului, spre rachetodrom; de fapt, nu întreaga curte, ci doar o mică parte.
Soarele părea mai luminos ca oricând şi împrăştia nemilos cu razele-i arzătoare incredibil de multă căldură, curtea Institutului părând încinsă, cuprinsă de „focurile” solare. La fel şi nava albastră, de fapt, doar exteriorul ei, supus vâltorii astrului zilei, aflat direct în văpaia soarelui, neferit de nici cea mai micuţă umbră; poate doar de cea produsă de rampa de lansare, destul de neglijabilă.
În interiorul navei însă, lucrurile stăteau cu totul altfel. Aici, situaţia era „roză”, deci, temperatura, mai mult decât plăcută şi mereu constantă, nu ridica probleme celor aflaţi pe puntea principală, la acea oră, cei trei băieţi, care intraseră, urcând rapid treptele ce duceau spre intrarea în navă. În aşteptarea „inspectorilor”, îşi revăzură nava, aşa cum le indicase directorul, deşi, ştiind că totul era în...

PROXIMA | Partea întâi: „O misiune specială”: 1. Anunţul

Cornelia Georgescu

Nava spaţială era amplasată pe principala bază a spaţioportului, rachetodromul. În interiorul ei se aflau trei tineri mari astronomi ai acelor vremuri: Lucian Enka – astronom şef, Alexandru Ştefan şi Nistor Harris, care erau proprietarii şi în acelaşi timp constructorii uriaşei nave ce staţiona pe pista rachetodromului. În acea zi frumoasă de mai se ocupau cu punerea la punct a ultimelor detalii legate de capodopera vieţii lor: nava în care se aflau, a cărei construcţie putea fi considerată definitiv încheiată. Cei trei tineri aveau motive să sărbătorească, dar, deocamdată, nu aceasta era ocupaţia lor, deşi erau bucuroşi că în ultimii trei ani nu munciseră degeaba; iată munca lor desăvârşită şi încununată de succes. Deodată, emoţionat, Alexandru îi anunţă pe ceilalţi colegi ai săi:

- Avem legătura cu sediul Institutului pe monitor, pare-se, cu dom’ director.

- Ascultăm! Dă-i drumul, îl îndemnă Lucian.

Pe monitor apăru imaginea directorului Institutului de Astronomie şi Cercetări Ştiinţifice...

PROXIMA | Partea întâi: „O misiune specială”: 2. Pregătirea

Cornelia Georgescu

Părăsiseră biroul directorului şi se îndreptau îngânduraţi spre locul în care se afla nava lor. Mergeau încet, de parcă-şi numărau paşii; astfel se făcu că trecuseră câteva minute bune până reuşiră să iasă din sediul principal al Institutului, unde se afla biroul directorului, deşi nu avuseseră de parcurs un drum lung.
- Ştiţi, noutatea asta tocmai mi-a provocat o poftă teribilă de dulciuri, spuse Nistor şoptit, iar după ce-şi potrivi ochelarii de soare, scoase dintr-un buzunar o bomboană, pe care o dezveli din ambalajul colorat, apoi o ronţăi cu nesaţ.
- Tu şi dulciurile tale, îi reproşă fără răutate Lucian, privind doar o clipă spre colegul său cel înalt, Nistor, care deja desfăcea o altă bomboană şi adăugă: Nu ai nevoie de o noutate ca asta pentru a-ţi provoca o poftă teribilă...
- Vreţi şi voi? le oferi el celor doi.
- Nu, mulţumesc, îl refuză Alex.
-...

Ospiciul local

Flavius Lucăcel

PERSONAJELE :

Lola

Greta

Roli

Lulu

Tinoleti

Vocea de la difuzor

Scena 1

Locuinţă spaţioasă, o aripă a casei elegantă, cealaltă lăsată în paragină. O parte din acţiune se va desfăşura în beciul casei, amenajat ca ospiciu. Locatarii, oameni comuni, de profesii diferite, dar cu idealuri asemănătoare: să trăiască bine, să moară frumos. Toţi în beciul casei, spaţiul de terapie al ospiciului local, urmăresc la televizor ştirile politice.

Limbajul stelelor

Ana-Cristina Popescu

Piesă într-un act

Decorul: O grădină, o bancă, un cer înstelat.

Personajele: Adam și Lioara.

(Adam și Lioara stau pe bancă și privesc cerul înstelat.)

Lioara: Mi-e teamă. Niciodată cerul n-a fost mai întunecat. Și totuși sunt stele. E atât de negru de parcă s-ar fi înecat într-un cazan cu smoală.

Adam: N-a răsărit luna încă!

Lioara: Dar e târziu. A trecut de miezul nopții. De ce nu răsare luna?

Adam: E o noapte fără lună.

(Lioara se ridică de pe bancă și face câțiva pași.)

La trecutu-ți mare, un prezent minor...

George PETROVAI

Cum evoluționismul tot este la modă în știința contemporană, iar prin ea în cam toate sferele de activitate umană (de la înfulecat și până la cea mai abstractă gândire), intenționez ca în câteva articole/episoade să ilustrez catastrofalele progrese (!) înregistrate de politica românească într-un veac și jumătate (din remarcabila perioadă cuzistă și până la actuala deșănțare pesedisto-aldistă), fapt pentru care - ne spune cu tristețe Poetul național – e cu neputință ca „biet român săracul” să nu dea îndărăt ca racul.
Da, căci ăsta-i ruinătorul preț social-economic plătit de o națiune resemnată până la apatie, cu tot mai depreciata monedă moral-spirituală din pricina necontenitelor sforării ale aleșilor și ciracilor lor, atunci când „evoluează” de la domnitorul ce afirmă ritos în Mesajul adresat Parlamentului pe data de 5/17 decembrie 1865, cum că „niciodată persoana mea nu va fi nicio împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărui așezare am fost fericit a contribui” (Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, București 1991), la jalnicele caricaturi bolșevice, apoi la otrepele postdecembriste. Ăștia din urmă, cel puțin, nu doar că-s necalificați (a se vedea și revedea prestația de pomină a Cabinetului Dăncilă), nu numai că-i...

TRATAT DE POEZIE sau Îndreptări pentru poetul tânăr

Virgil Diaconu

 Îndreptări pentru poetul tânăr

(1). Nu am crezut niciodată în școala de poezie, din simplul motiv că harul nu poate fi înlocuit de învățătură, iar daimonul inspirației ține de zestrea genetică. Însă atunci când poezia este plină de scrieri tremurate, neglijente sau chiar antipoetice, câteva îndreptări asupra acestora sunt binevenite și chiar necesare. În cele de mai jos mă voi strădui să dezvelesc calea către poezia autentică sau estetică, așadar orizontul poetic pe care trebuie să-l atingi.
Poezia modernă în sens larg, așadar de la romantism (1800) și până azi, pune două mari probleme: prima este aceea a modului ei de a fi, deci a artei sale poetice, a conceptului sau a canonului pe care îl întrupează și exprimă, iar a doua este aceea a evaluării și promovării, deci a destinului ei în lume.

I. Conceptul sau arta poeziei moderne

(2). Nu tot ce se oferă sub numele de „poezie” este cu adevărat poezie. Ceea ce numim astăzi în general „poezie” este, de fapt, un amestec de poezie de valoare și de poezie modestă, iar în acest melanj calitativ poezia modestă este dominantă cantitativ, în timp ce poezia de valoare, estetică sau autentică este rară, extrem de rară. Cărțile bune de poezie sunt...