Oglinda iubirii în cuvânt

Petronela Apopei

                  Sfântul Apostol Pavel spunea în Epistola întâi către Corinteni: „iar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt”.
Da, ce-am putea fi fără iubire? Nimic, praf, vânt bătând în pustiu...
 Dar Dumnezeu nu a creat omul degeaba, l-a înzestrat cu minte, trup și spirit, i-a pus lumină în ochii ce sunt ferestrele sufletului și l-a lăsat în lume. Nu l-a lăsat singur, ci i-a oferit drept sprijin cuvântul lui de înțelepciune, i-a dat să-I fie păstorit cuvântul.
Urmând îndemnul primit, Ioan Romeo Roșiianu meșteșugește o nouă antologie (marcă „eCreator”) ce face parte din Colecția Antologica, „Cuvântul IUBIRII, Iubirea CUVÂNTULUI” ce a adunat în paginile sale 62 de autori.
După cum ne-a obișnuit, a provocat pe cei antologați la un exercițiu tematic, făcându-i să își descopere latura sensibilă a emoțiilor, a trăirilor generate de lumina din cuvântul iubirii și iubirea din cuvânt.
Scrierea cu majuscule a celor două substantive comune le ridică la un nivel al numelor proprii, făcându-le egale cu divinitatea.

Poezia şi tableta în serie, în paralel şi în cruce

Daniel Marian

(Ion Toma Ionescu – „Fotografii mişcate” , Ed. eCreator, 2020)

              În proiecţia cea mai la îndemână a vieţii, circuitele se leagă numai în două feluri, ca să pornească maşinăria curenţilor purtând moleculă cu gram subtilă inteligenţă materială. Însă în cu totul alte dimensiuni ca într-o grădină superioară, cuvintele se leagă până ameţesc, şi în serie şi în paralel şi în cruce, plus alte nenumărate rezultante de gândire elaborată sau apucată. Ne putem face astfel un foetaj din cuvinte, prin care înţelesurile să circule până pocnesc ideile, acesta nefiind vreun scurtcircuit ci o formula secretă de adăpare a rezonanţei dorite din pâlcul memoriei.
              Ion Toma Ionescu prinde trăirile cele extatice şi împărtăşite, nu născocite, de coadă, de urechi, de nas şi mai ales de mofturi, într-o tehnologie a prinderii combinată, cu năvod şi cu antenă. Acest aplomb aproape reflex determină angrenajul inedit ce-i defineşte literatura proprie prietenoasă cu aceea a colegilor de breaslă.

Explorând dimensiuni inedite

Daniel Marian

(Cezar Haiura – „poet de contrabandă”, Ed. Agnos, 2017)

              Dincolo de timpul propriu-zis, se naşte un altfel de timp, paralelă cu autostrada temporală se află alternativa, culoar secret de dorinţe şi nelinişti. Parcursul este cu atât mai interesant, cu cât se face altfel decât şoptit cum s-ar fi crezut, ci răspicat, încât ar trebui să audă până şi poliţia autostrăzii...
              „Poet de contabandă” fiind, într-„A opta zi”, Cezar Haiura realizează perspective îndrăzneţe, în spaţiul său personal nesufocat de trafic, sporind laturile onirice până dincolo de orizonturile uneori cenuşii. Poetul comunică mai puţin cu lumea, preferând mediul înconjurător în variantă netoxică, şi chiar are ceva important de dres cu divinitatea... „M-ai răstignit cu ochiul tău atent/ Şi tot întrebi dacă mă doare norul,/ Tăcuţi copaci s-au scurs din element,/ Iar mierlelor nu le mai place zborul.// Răchiţi cochete-mi vizitează pragul/ sub umbra ce scalpează trandafirii,/ Eu fug din rai să îţi sărut toiagul/ Alunecând prin copcile iubirii.// Tu spune-i să-mi rezerve răsăritul/ nemângâiat, să-l plimb uşor prin mână,/ Şi să-i ofer, când spumegă sfârşitul,/ În dar a opta zi din săptămână.” (A opta zi).

A primi, a dărui

Daniel Luca

Într-un gest de curtoazie (Fotografii mișcate, Editura Ecreator, Baia Mare, 2020), realizat în mod inedit, Ion Toma Ionescu întoarce o parte din ceea ce a primit celor de la care s-a îmbogățit spiritual, dar și cititorilor, aceștia putând să remarce cum arta, cuvântul pot concretiza între oameni relații de prietenie, de iubire, de familie.
Ineditul constă în faptul că cei imortalizați aici, pe lângă citări din creația acestora, le sunt dedicate o tabletă, un poem ori amândouă, aici fotograful făcând un tot cu aparatul său, dincolo de spațiu și timp (dacă ne gândim la Mihai Eminescu, Van Gogh ori Garcia Marquez).
Dincolo de scrieri, de lucrările de artă, aici este prezent omul, cel care le-a dat viață ori cei care i-au fost alături, într-un fel sau altul, la actul creației (de pildă, Dan, fratele autorului, îl caracterizează astfel pe Gheorghe Tomozei: „- Ar fi trebuit să fii acolo. Un domn! te știa. A fost plăcut surprins de poeziile tale. Venise pregătit”, sau în poemul câte se pot spune despre piatră, dedicat lui Costel Păun: „dar despre om câte se pot spune... / atâtea straturi de umbră / descărnate din cenușile / nordului / purtate de vânt...), de unde și...

Ce se întâmplă cu soarele şi cu norii...

Daniel Marian

(Daniela Mihăeş – „Căsuţa amintirilor”, Ed. Pim, 2020)

             Undeva trebuie să trăiască nesfârşit de răsfăţată setea chiar şi de viaţă netrăită îndeajuns. Pare ciudat, dar noi copiii ne naştem încontinuu de am ajuns să speriem până şi orice idee de timp. Neelucidat rămâne palmaresul orelor devreme pentru a fi trăite mai târziu. La un ceas rezonabil păsăreşte, când cucul cântă pe inima pădurii, ne ducem să ne aflăm. Pe noi înşine, ca nişte crocodili sau pinguini dar totuşi rămaşi copii.
            „Căsuţa amintirilor” este un fapt, după ce ar fi şi un loc dintr-o memorie inseparabilă de trăirile amănunţite ale parcurgerii vieţii. Un sâmbure de timp este oricum prizonier în această construcţie cu ştaif de gutuie lăsată să înamoreze trecerea prin fiinţă. Daniela Mihăeş se află la ora magică de dirigenţie cu ea însăşi şi cu cine i-o mai fi prin preajmă, eu sigur chiar dacă la ceva mii de kilometri.

Şirul întâmplărilor din taina lui a fi

Daniel Marian

(Emil Mircea Neşiu – „Sâmbătă duminică luni”, Ed. Aureo, 2019)

               Ne aflăm sau nu ne aflăm într-o permanentă zi de joi? Suntem sau cel puţin încercăm să părem a fi înspre şi dinspre joi. Pentru o bună cuprindere a valorilor universului coborâte într-un deget, într-o palmă, până la urmă într-o respiraţie şi ar fi de ajuns. Ce e cu joia aceasta? O stare spirit care a început să bântuie prin poezia de astăzi...
                Iată însă că, perfect realist, Emil Neşiu vine cu şirul zilelor de odihnă la care se adaugă ziua de calvar, aceea care nimănui nu-i place, nici măcar ierbii pentru a creşte. „Sâmbătă duminică luni” se înscrie elocvent în rândul cărţilor sale de poezie cu subtil substrat filozofic. Un discurs liber de constrângeri de formă şi fond, rostit apăsat, pe tonul trăirilor nedisimulate şi traversat de fiori de frumoasă ţinută lirică.
               Astfel: „Iar îmi fac de lucru/ și ajung la sentiment/ ca  și când ar fi ceva/ inseparabil din obiectele/ ce mă înconjoară./ Aripile tale construiesc/ îmbrățișarea la/ cel mai înalt nivel./ La cel dintâi prag/ mă-mpiedic în cea/ mai pură simfonie a/ existenței tale./ Sărutul tău, pecete pe/ fruntea  mea, provoacă/...

Poezii de Daniel Marian

Daniel Marian

am deosebit de nebun
sau numai de necuminte
diamantele de negură
în faţa unei sorţi netrebnice
cum te-ai închina
într-o lumânare prinsă de vânt

Poezii de Mariana Tasente

Mariana Tasente

Știu că...

în noaptea nebună
fără voie bună
eu nu te blestem
și nici nu te chem  
sub clarul de lună
să îmi pui cunună.
îți trimit scrisoare
pe-un apus de soare
șoaptele mele
pe-un zâmbet de stele
un ultim sărut

Poezii de Ion Duduveică

Ion Duduveică

AȘTEPTARE...

Bate-un vânt hain, de te doboară,
Vreme rece, ca sărutul morții,
Plânge-n colțul străzii o vioară,
Frigu-ncepe să-și arate colții...
Rătăcită umbră par sub lună,
Și mă arde dorul și mă doare,
Dar, din dosul porții nu răsună,
Pasul tău, mergând către zăvoare...
Și-am să mai aștept un ceas sau două,

Poezii de Cornelia CALAIDJOGLU

Cornelia CALAIDJOGLU

Coșmarul

Când viforul morții îmi bate spre înnoptat,
Nisipul, țărmul, marea, meduzele sub apă,
Asemeni unui pește beau ca un înecat,
Și mă gândesc să mă internez într-un salon privat de cardiac.

Am alergat buimac spre tine să-ți spun ca te iubesc,
Și am căzut pe scara udă și-n piept cu vara m-am certat,
Eu îi spuneam că ești la ușa să-mi ia căldura din genunchi,
Ea îmi zicea că ești plecată, să rabd și să mă culc.

Dintr-un final

Elena Cristina Stefan

 Drumul șerpuiește tăcut, sub aburi de tămâie, lăsați în urma unor pași apuși. Toamna târzie își apleacă aripa umedă peste crengile dintre care luna plină scânteiază, printre cântece de cucuvea pierdute prin vuiet de vânt tăios.
   Dimineața rece mușcă din noapte, iar drumul se sustrage din ce-a însemnat odată viață  înfingându-se tăios în poarta cimitirului la care, răbdător, așteptă un Hristos.
   Ei se duc pe poartă, să ducă mai departe ce-a însemnat odată viață. Noi rămânem în poartă, privim spre groapa care cască sub un curcubeu îndoliat.
   Din pieptul dimineții, se eliberează, printre frunzele în care rubinul scânteiază, o pală de vânt cu iz de vin, de ceară arsă, tămâie și mort.

În gară

Ana-Cristina Popescu

Forfota a atins limite alarmante. Oameni, cu bagaje de mână, se înghesuiau la ghișee pentru a-și cumpăra un bilet de călătorie sau a obține informații. Alții și-au găsit câte un loc pe băncile din sala de așteptare. Unii se plimbau agitați dintr-un loc în altul înaintând cu greu prin mulțime. Nici ei nu știau ce doresc, ce caută. Ca niciodată, în ziua aceea toate trenurile aveau întârziere. Altele au fost anulate. Cei care depindeau de o anumită călătorie erau tulburați. Nimeni nu prea înțelegea haosul în care au nimerit.
A plouat mult în acea primăvară și zăpezile de la munte s-au topit, râurile nu au mai putut aduna atâta apă în albia lor și-au început să colocotească, să se umfle ca laptele uitat pe foc și să curgă pe lângă matcă cu putere. S-au vărsat care încotro. Unele mai năzdrăvane au reușit să rupă terasamentul unor căi ferate.
Rusalin se afla în acea zi în gară. Își dorea să se întoarcă acasă, în satul lui ce l-a abandonat cu mult timp în urmă. Stătea pe o bancă și privea agitația din jur. Din când în când mai recepționa câte o informație despre câte un tren.

Vara care ne-a ucis

Paulina Georgescu

Timpul începuse să dea semne că o lume se schimbă. După o iarnă altfel, fără haina cea albă, o primăvară și mai rebelă a venit peste noi. Cioclii au aruncat peste ea ciuma. Au ucis-o...
Lumea totuși încă mai merge. Timpul, acest ghid imprevizibil, își continuă mersul și el. Eu, trecătorul febril, îmi port pașii. Mă descalț pe coridorul timpului și pornesc haotic prin viață... Nu știu de ce, dar nu pot să simt deloc vara. În vara aceasta am pierdut tot... Mi-a murit umbra...
Tu erai umbra. Te purtam peste tot. Dar ei au oprit mersul. Au oprit lumea. Și eu te-am uitat într-o toamnă târzie... Sau tu m-ai trimis în iarna aceea... Când s-a aprins flacăra... Geruia, dar focul ardea...
M-ai uitat, te-am uitat... O vară destul de bizară. Știu doar că eram doi. Unul lângă altul. Și ce mult ne iubeam... Dintr-odată ochii tăi nu mai aveau iriși. Ceața se așternuse pe buzele tale. Și mi-am zis... Este o umbră... Este o umbră fără stăpân. Stăpânul murise. Murise în ultima vară... Era ultima vară în doi.

Iubir 3

Regis Roman

- Unde-i?
    A luat borseta şi a golit-o în întregime. Două instrumente de scris, agenda, telefonul, chei neutile şi un pachet început de batistuţe. Le vârî destul de iritat înapoi, plimbându-se la început calm prin apartament. Deocamdată nu era enervat. N-avea motive suficiente. Chiar se opri şi căută ceva de mâncare în frigider. Nimic să îi stârnească interesul. Se mulţumi cu un pahar de apă filtrată. Derula timpul ca să-şi amintească mai bine ce făcuse ultima dată, poate aşa o să găsească ce căuta. Normal, când eşti disperat nu apare nimic în afară de câteva detalii vagi şi vide. De multe ori proceda asemănător, ultima locaţie a subiectului vizat, folosit, utilizat, îi era mai uşor să-l identifice şi nu se lăsa pradă hazardului. Nu-şi amintea nimic, dar chiar nimic. O să fie superficial, va reîntoarce casa pe dos.
    În debara n-avea cum să fie. Dar o bănuială îi dădea târcoale. O deschise. Doar lucrurile familiare cu colţul respectiv întunecat. Colecţie de pămătufuri. Şi cozi de mătură. Şi pantofi nefolosiţi. Nu.

Dileme

Ana-Cristina Popescu

Monodramă

MOTTO:
Firmituri căzute de la masa stăpânilor sau ramura cea verde de măslin?

Decorul:
O casă de la sat cu grădină.

Personaje: X

X: (Despicând lemne pe un butuc.) Sunt atât de departe toate. (Continuă să muncească.)

În căutarea luminii

Ana-Cristina Popescu

(Teatru pentru copii)

Decorul: O stradă prăfuită

Personajele: Orbul, Tânărul, Bătrâna, Copilul 1, Copilul 2, Femeia tânără care curăţă mere, Omul ameţit de băutură.)

(Un bătrân merge pe drum ajutat de o bătrână. Într-un colţ al străzii o femeia tânără curăţă mere. Doi copii se joacă.)

Rebelul Camilo José Cela și „Familia lui Pascual Duarte”, romanul de debut nobeliar

George Petrovai

„Născut în Iria Flavia (acuma El Padrón sau La Coruña”), ne spune Ana Vădean în Cuvânt  înainte la versiunea românească a romanului Familia lui Pscual Duarte (Editura Libra, București, 1991), „în a unsprezecea zi a lunii floriilor din anul 1916, don Camilo descinde din familii vechi și ilustre, atât pe linie paternă spaniolă – Cela, cât și maternă engleză – Trulock”, plăcându-i să semneze CJC.
    Dar cu toate că prin Cela „limba a căpătat măreție, pentru că a făcut-o ritmică, barocă, a umplut-o de prospețime și de splendoare, pentru că a prezentat-o ca pe un nud și s-a văzut că spaniola este o limbă creată pentru a vorbi cu diavolul, cu picarul și pungașul, cu șmecherul, bogatul și înfumuratul sau mahalagiul din orice speluncă sau salon” (A. Vădean), don Camilo nu numai că-și publică anevoie Familia lui Pascual Duarte, romanul „înspăimântător” nu atât prin mult lăudatul teribilism („descrierea unui realism care accentua trăsăturile negre, violența și crima truculentă” în literatura spaniolă a anilor patruzeci), cât – mai ales - prin maturitatea stilului unui autor de numai 26 de ani, chit că limbajul teribilismului însemna „nerușinare, asprime și, în unele cazuri, o anumită plăcere în mârșăvie” (Ana Vădean),

Top 10 recorduri din lume care nu au fost niciodată doborâte

Ioana Matei

Începând cu 1955, Guinness World Records a documentat și catalogat numeroase victorii, reușite și caracteristici ale lumii și oamenilor.
Deși nenumărate recorduri au fost documentate, majoritatea sunt doborâte după un timp, iar altele sunt doborâte chiar de mai multe ori. Totuși, există și unele recorduri pe care nimeni nu le-a doborât și care continuă să fie neatinse și în zilele noastre.

10. Cel mai înalt bărbat și cea mai înaltă femeie din lume

Deși mulți sunt considerați giganți, doar un singur bărbat a fost documentat drept cel mai înalt din istorie. Robert Wadlow cântărea aproape 4 kg la naștere, iar ambii părinți erau de înălțime medie. Totuși, Wadlow avea să atingă o înălțime de 2,72 m. Din păcate, a murit la vârsta de 22 de ani, însă nu dăduse niciun semn că nu ar fi continuat să crească și mai mult.