Volumul La răscrucea destinelor. Povestiri despre oameni și vremuri, semnat de Al. Florin Țene, apărut la Editura Liga Scriitorilor în anul 2026, se înscrie într-o direcție a prozei contemporane preocupate de recuperarea memoriei, reconstituirea unor experiențe istorice și biografice și explorarea dimensiunii morale a existenței. Cartea propune o întâlnire între istorie și ficțiune, între evocarea unor personalități și investigarea unor destine individuale, între experiența personală și conștiința colectivă, toate acestea fiind scrise de un condei experimentat, care nu este la prima experiență scriitoricească de acest gen. Dimpotrivă.

Încă din prefață, autorul Al. Florin Țene își afirmă interesul pentru povestire ca modalitate de recuperare a timpului trăit și de interpretare a experienței umane. Literatura este privită nu doar ca exercițiu al imaginației, ci și ca instrument de păstrare a memoriei și de transmitere a unor valori. Această orientare conferă volumului o unitate de intenție, chiar dacă temele și universurile narative sunt variate.

Al. Florin Țene, Nicolae Bălcescu – Destinul unei națiuni. Dramă istorică în versuri în trei acte, Editura Liga Scriitorilor, 2026

Volumul Nicolae Bălcescu – Destinul unei națiuni, de Al. Florin Țene, publicat în 2026 la Editura Liga Scriitorilor, se înscrie în seria „Epopeea Română” și reprezintă o dramă istorică în versuri, structurată în trei acte prin care autorul clujean urmărește destinul lui Nicolae Bălcescu din perspectiva formării sale intelectuale și morale, a implicării în Revoluția de la 1848 și a exilului, până la boală, moarte și posteritate. Volumul propune o reprezentare predominant axiologică a personajului, în care istoria, libertatea, dreptatea socială, țărănimea, unitatea națională și memoria constituie principalele axe tematice.

În Nicolae Bălcescu – Destinul unei națiuni, Al. Florin Țene își asumă explicit recuperarea literară a unei personalități istorice asociate generației pașoptiste. „Cuvântul înainte” formulează programatic această intenție: „Nicolae Bălcescu a aparținut unei generații care a înțeles că destinul unui popor poate fi schimbat prin cultură, prin educație și prin curaj.

Poemul „Brâncuși – Veșnicia sărutului”, de Al. Florin Țene, se înscrie într-o categorie a poeziei de evocare culturală în care biografia unei personalități este convertită în materie reflexivă. Poemul nu urmărește constituirea unui portret biografic în sens documentar, ci reconstruirea unui Brâncuși mitic, filtrat prin sensibilitatea unui eu liric preocupat de raporturile dintre origine, creație, iubire, memorie și timp.

Subtitlul – „O călătorie lirică în universul titanului de la Hobița” – indică deopotrivă direcția tematică și natura discursului. Termenul „călătorie” presupune o succesiune de spații și stări, în timp ce „universul” mută biografia din planul particular în cel al unei totalități simbolice. Brâncuși nu mai este doar omul, sculptorul sau românul plecat la Paris, ci devine un principiu de organizare a lumii.

Hobița, Craiova, Parisul, atelierul, femeile, sculpturile și experiența exilului nu sunt simple elemente descriptive. Ele sunt trepte ale unei inițieri. Fiecare etapă a existenței artistului este reinterpretată prin prisma operei, până când viața și creația ajung să se confunde:

În peisajul literaturii române de după anul 2000, critica literară ocupă un teritoriu paradoxal, este, simultan, mai necesară și mai vulnerabilă decât în epocile anterioare. Mai necesară, pentru că explozia editorială, multiplicarea vocilor, diversificarea mediilor de difuzare și accelerarea comunicării culturale au făcut aproape imposibilă orientarea cititorului într-un spațiu devenit, prin abundență, dificil de cartografiat, mai vulnerabilă, pentru că însăși autoritatea criticului, altădată susținută de instituții, reviste și centre culturale bine configurate, s-a fragmentat, iar judecata de valoare concurează astăzi cu impresia instantanee, cu notorietatea, cu promovarea și cu vizibilitatea virtuală.

Volumul lui Al. Florin Țene, „Critica literară românească după anul 2000. Între tradiție, schimbare și responsabilitatea valorii”, este în acest context o lucrare amplă, de factură eseistică și sintetică, consacrată transformărilor suferite de critica românească în primele decenii ale noului mileniu. Cartea este o încercare reușită în care Al. Florin Țene surprinde mutațiile de paradigmă, tensiunile dintre tradiție și inovație, dintre criteriul estetic și deschiderea interdisciplinară, dintre autoritatea consacrată și pluralitatea contemporană a vocilor critice.

Limba Română, dulce și pur grai,
Ce din leagăn mamă mi-l-ai lăsat,
Tu ești comoara ce-o port peste plai,
Ești versul lui Eminescu încununat.

De la mama am învățat dorul,
De la tata – ce-nseamnă român,
Ești cu mine oriunde în lume,
Ești lumina ce-mi dă un nume.

În cuvintele tale născute în ani
Mi-am clădit amintiri și povești,
Cu tradiții și datini strămoșești,
Cu obiceiuri creştine, pur românești.

Pandemiada 
(Tragicomedia globalismului) 

Invocație 

Acuma când umanitatea 
este silită de sforari 
- prin presă, forță și șantaj – 
să schimbe ce-i de neschimbat 
în rostul ei îndivinat 
(crezul străbun cu satanismul 
minciuna-n loc de adevăr 
și răul public în răspăr), 
rugămu-Te, iubit Părinte, 
cârmacilor ce-s azi și-or fi 
Tu minte să le dai și-obraz, 
ca veșnicia-Ți să n-o nege 
în tot ce ai făcut ...

Rugăciunea de pe muntele Nebo

Iţi mulţumesc, iubit Părinte,
pentru a Tale multe daruri
în lunga mea viaţă,
ce ani numără douăzeci
peste a sutei împlinire,
scurşi ca-ntr-o-nchipuire
prin legea timpului din viu.
Poruncile în zeci de ani
Ţi le-am urmat după puteri
şi-un bun păstor am vrut să fiu
pentru sărmanii mei evrei,
eliberaţi de voia-Ţi suverană
din faraonica robie

Regatul amintirilor (I) 

De-un timp trăiesc ce mi se pare 
că este noul început – 
am trupul în prezent înfipt 
și duhu-ntors înspre trecut, 

spre lumea-n care sunt un puști 
în casa mică, deșelată, 
dar fără seamăn căci eram 
părinți și frați întreolaltă. 

O văd pe mama cum torcea 
la lampa cu fitilul pâlpâind 
și-n poală-i cum eu capul mi-l puneam
s-ascult al fusului cânt blând. 

„Lumina care coboară”

Un soare ce te arde pe obraz,
O lumină care nu te amorțește,
Și ai impresia că pe cer
Se vede lumina dulce a Învierii.

Un înger se conturează în lumină,
Pictat dintr-o imagine sublimă,
O rază ce coboară din văzduh,
Cu două aripi ce se duc spre apus.

Lumina se așază în pâlcuri,
Iar în locul lor rămân doar rânduri,
Ca și cum cerul, în tăcerea lui,
Ar picta coroana de pe fruntea Lui

Corul îngerilor:
Domnul este pretutindeni,
în ce-a fost şi-n ce va fi;
lăudată-I fie vrerea
prin puterea de-a iubi.

Căci Iubire El se cheamă
şi din ea ne-a zămislit –
cu iubire, de aceea,
de noi este răsplătit.

Lăudaţi şi cîntaţi
şi vă bucuraţi:
Fiul este printre voi,
Lui vă închinaţi!

O altă poveste veche circula printre locuitorii satului descris în povestirea anterioară, poveste care debutează cu o întrebare scurtă și glumeață:

- Există oare dracul sau ba?

Se ajunge la concluzia că există drac, numai că el este deseori frumosul, nu urâtul și nu-l cunoaștem, deși uneori vine în casa noastră și-l așezăm la masă.

Așadar, într-un sat, spune povestea, într-o noapte, târziu, mai ardea lumina numai la doar trei case: casa lui Ion Ciupea, cel mai bogat om din sat, care petrecea cu slugile lui, la Petrea, morarul cel frumos și sărac și la Anuța, cea mai frumoasă fată din sat, dar foarte săracă.

Pe Petrea, care o iubea pe Anuța, și care era tare supărat pentru că auzise că Anuța se va mărita cu Ion Ciupea, încearcă să-l liniștească și să-l mângâie mama sa.

Pe Anuța, însă, mama ei o îndeamnă să meargă după cel mai bogat, cu toate că Anuța îl iubea pe Petrea. Foarte interesante sunt sfaturile și comparațiile:

- Ei, draga mamei, nepricepută ești tu! Știi tu ce este dragostea? Visează, rând, plâng, se sperie, sar și vorbesc prin somn, iar atunci când se trezesc fug toate și se trezesc că le este foame.

Cu o mare patimă descrie mama bătrână a fetei, puterea banului, această forță invizibilă care este în stare să schimbe caractere, să rupă prietenii și să dicteze ...

Cu toate că realmente nu se cunoaște nicio legendă sau vreo consemnare geografică tradițională referitoare la o piatră din Poiana Tomii, aflată la izvoarele râului Siret, m-am documentat de lucrul acesta, deoarece Poiana Tomii se află în Munții Călimani (spre bazinul Mureșului/Șieului), în timp ce izvoarele Siretului sunt situate mult mai la nord, în Obcinele Bucovinei (în Ucraina și-n județul Suceava), numele a fost confundat cu legendele locale ale unor stânci celebre din Munții Carpați, cum ar fi Pietrele Doamnei din Munții Rarău. Se cunoaște, totuși, o legendă referitoare la vârful Piatra Tomii. Astfel, fie că ești atras de liniștea pădurilor sau de farmecul formațiunilor stâncoase, Piatra Tomii reușește mereu să ne ofere ceva special, o experiență pe care o vom păstra în suflet pentru totdeauna.

Din vârful Munților Apuseni, Piatra Tomii, această formațiune calcaroasă cu o istorie începând în urmă cu 150-200 de milioane de ani, veghează cu încăpățânare asupra frumoaselor ținuturi din vale.

Scena I- Găinile moțate intră în joc
(Lumina se aprinde. În scenă intră trei găini moțate, înfoiate, aranjate peste măsură. Se mișcă agitate, cotcodăcind între ele.)
Trei găini prea moțate și înfoiate, cu nume asociate — Moli, Doli și Coli. Au ceva în comun: sunt nedespărțite. Precum rezonanța numelor, ele fac vâlvă pe unde trec. Se discută, se întâlnesc și din gură tot vorbesc, despre una, despre alta.
Moli (intră în acțiune, apropiindu-se de Dori): Dori, ce te face nefericită?
Dori (răspunde amar): Chef-ul de distracție… la o vârstă înaintată.
Moli (cu grijă):  Vrei să vii la mine acasă? Să povestim… poate te mai liniștești.
Doli (tresaltă, interesată): Vin și eu! Nu pentru vorbit… dar sunt prea interesată!
(Cele trei ies clătinându-și moțurile.)

Scena II- Întâlnirea din casa lui Moli
(Interiorul casei lui Moli. Moli ...

PERSONAJELE :

Lola

Greta

Roli

Lulu

Tinoleti

Vocea de la difuzor

Scena 1

Locuinţă spaţioasă, o aripă a casei elegantă, cealaltă lăsată în paragină. O parte din acţiune se va desfăşura în beciul casei, amenajat ca ospiciu. Locatarii, oameni comuni, de profesii diferite, dar cu idealuri asemănătoare: să trăiască bine, să moară frumos. Toţi în beciul casei, spaţiul de terapie al ospiciului local, urmăresc la televizor ştirile politice.

În fundal, palatul regelui, cu balcon spre scenă. În faţă, manejul – oraşul, regatul său. Aici sunt clownii făcând giumbuşlucuri, în timp ce povestitorul ne introduce în atmosferă sau clownii se transformă rând pe rând în povestitori (preferabil aşa).

Povestitor 1:  Povestea spune că a fost, şi poate că mai este, un loc pe lume unde, încă din burta mamei, oamenii au o faţă albă, o gură mare şi scălâmbă şi un nas rotund şi roşu de clown adevărat.

Pov. 2            Un adevărat regat al clownilor.

Pov.1             Regele acestui regat este cel mai mare clown al tuturor timpurilor,

stârneşte râsul la orice pas şi este aplaudat şi admirat de toţi, însă, ca orice clown adevărat...

...

PERSONAJE:
Mălina
Mihnea
Delia
Vlad
Lăcrămioara
Viorela
Mircea

FIGURANȚI: ospătărița, DJ-ul și grupuri de tineri.

Notă:Textul nu poate fi montat sau modificat fără acordul expres al autorului.
Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, distribuită sau transmisă, sub nicio formă sau mijloc (fotocopiere, multiplicare, copiere), sau orice altă metodă mecanică ori electronică, fară consimțământul autorului. Textul cuprins în această lucrare aparține în totalitate autorului, acesta având toate drepturile și responsabilitățile asupra lui.

Decorul: O bancă într-un parc.

Personajele: Copilul 1, Copilul 2, Copilul 3 şi Maria.

Copilul I: Astăzi, la şcoală, sora mea a învăţat poezia Lacul, o poezie foarte frumoasă.

Copilul II: De ce este frumoasă?

Copilul I: Voi v-aţi imaginat vreodată un lac albastru, plin de nuferi galbeni?

Copilul III: Am văzut într-o carte cu poezii scrise de Mihai Eminescu un lac plin de nuferi.

Copilul I: Chiar Mihai Eminescu a scris poezia Lacul.

Copilul II: Da, parcă am citit şi eu poezia.

Copilul I: Ascultaţi: „Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă / Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă.“

1

Cortina este lăsată şi reproduce, prin imagini stilizate, intrarea într-o gară. Se aude şuieratul unui tren, a cărui sosire este anunţată în difuzoare. Zgomotele care semnalează oprirea trenului. Douăsprezece bătăi ale unui ceas de catedrală. Pe o ușă laterală a sălii de spectacol intră, alergând speriată, Sonia (tânără: 25-30 de ani). Din sens opus îşi face apariţia Eduard, actor în vârstă, îmbrăcat în haine de cerşetor, cu barbă, mustaţă şi păr zburlit şi neîngrijit, în mână cu un cuţit mare de bucătărie. Acesta încearcă s-o prindă pe Sonia. De după cortină, „din gară”, iese Robert Vaida-Moruzi, un bărbat de 40-45 de ani, cu o geantă de voiaj în mână (spate), obosit, dar cu o undă de emoţie în expresia feţei.

Din capul locului trebuie să fac două precizări: 1.Nu știu din pricina cui (autor, traducător, editură), dar exemplarul pe care îl am în față (Editura Eminescu, București, 1991, traducător Mihai Cantuniari) nu-și încheie titlul prin semnul întrebării, deși el este obligatoriu (în articolul de față am făcut necesara îndreptare); 2.În articolul Literatura latino-americană între realismul mitico-miraculos și fantasticul prodigios, exprim următoarele puncte de vedere condensate: „Una din cele mai avizate opinii despre creaţia marqueziană îi aparţine scriitorului peruan, actualmente stabilit în Marea Britanie, Mario Vargas Llosa. Deci, cum subliniam la începutul acestei lucrări, o opinie venită din interior…Din opera întinsă şi suculentă a acestui scriitor, ne vom opri doar asupra a două romane, inegale ca dimensiuni şi conţinut: Războiul sfârşitului lumii şi Cine l-a ucis pe Palomino Molero ?. Prima carte tratează lupta dusă (sub îndrumarea harismatică a Sfătuitorului) de către gloatele flămânde şi însetate de dreapta credinţă în Bunul Iisus, împotriva forţelor regulate ale guvernului brazilian. Cel de-al doilea roman, de dimensiuni mult mai modeste, conjugă în mod fericit avantajele romanului poliţist întru descoperirea criminalului tânărului Palomino, cu cele de analiză socială, privind starea de cruntă ...

Prin anii 2000, adică atunci când pregăteam primele cărți pentru tipar, în articolul Liteatura latino-americană între realismul mitico-miraculos și fantasticul prodigios, scriam următoarele despre scriitorul brazilian Graciliano Ramos și romanul lui São Bernardo: „În galeria marilor scriitori latino-americani, negreșit că-și are locul său de onoare ilustrul scriitor brazilian Graciliano Ramos. Iată doar una din cărțile sale prestigioase – romanul São Bernardo, în care înfățișează dezumanizarea progresivă a protagonistului Paulo Honório, omul angajat în bătălia fără menajamente pentru dobândirea averii și pentru consolidarea poziției sale sociale (înjghebarea de relații sus-puse, căsătoria și tot calvarul familial generat de gelozie)”. Născut în anul 1934, Graciliano Ramos este „unul dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii braziliene din secolul al XX-lea, un reprezentant de frunte al romanului regionalist și realist din Nord-Estul sărăcit al țării”, iar romanul lui São Bernardo este considerat „o capodoperă a prozei psihologice și sociale”.

În ceea ce privește asemănarea dintre cele două superscrieri, A.E. Baconsky spunea că Ghepardul, „o viziune lirică a unui capitol de istorie contemporană”, este apropiată de Craii lui Mateiu Caragiale „mai degrabă prin substanța poeziei decât prin viziune”. La rândul lui, Mircea Vaida încheie Postfața la Craii de Curtea-Veche cu următoarea concluzie: „Giuseppe Lampedusa s-a înșelat crezând că prințul Salina este ultimul Ghepard. Pantazi a fost ultimul”. Da, căci Pantazi menționează în spovedania sa pardosul ramurii siciliene și pardosul negru adăugat pe stema familiei!

Evident, personajele principale ale acestui roman foarte dens (are sub 200 de pagini!) sunt cei patru crai: naratorul, Pașadia, Pantazi și Gore Pirgu. Astfel au fost porecliți în Întâmpinarea crailor, prima parte a romanului (mai cuprinde Cele trei hagialâcuri, Spovedanii și Asfințitul crailor), de către pitoreasca Pena Corcodușa, veștejita bătrână „cu capul dezbrobodit și numai zdrențe toată, cu un picior desculț”, care – „Beată moartă, vărsase pe ea și o trecuse neputința” – le strigă din brațele vardiștilor ce o ridicaseră: „Crai de Curtea-Veche”! Totul spre deliciul lui Pașadia („Ar fi un minunat titlu pentru o carte”) și spre încântarea lui Pantazi: „I se luminase fața de încântare, nu se mai sătura de a o ...

În orice compartiment de activitate, calitatea omului și a producțiilor sale (muncă, idei, creații cultural-artistice, comportament etc.) ar trebui să aibă prioritate în fața cantității de bani, relații și aranjamente de felul mitei, șantajului sau lingușelii. La noi cu atât mai mult, cu cât pe aceste meleaguri necinstea (nu doar în politică) și nedemnitatea au fost și continuă să fie în floare, aspecte astfel semnalate în pledoaria sa de avocatul Raymond Poincaré, viitorul președinte al Franței, care la acea vreme apăra interesele companiei concesionare austriece în procesul de la București al fraudelor comise cu prilejul concesiunilor de căi ferate, text-motto în remarcabila scriere mateiană Craii de Curtea-Veche: „Ce vreți, suntem aici la porțile Orientului, unde totul se înfățișează mai puțin grav...”

Din această frază se poate deduce cum R. Poincaré, cu politețea și eleganța lui franțuzească, arată cu degetul nu doar spre carențele de comportament ale cetățenilor și instituțiilor din această parte a Europei, ci și spre cadrul juridic (posibil mai corupt, cu certitudine mai indulgent cu răufăcătorii), motiv pentru care aici „totul se înfățișează mai puțin grav” decât în țările cu legi ferme și justiție independentă.

La Cluj-Napoca, cuvintele au din nou sărbătoare datorită scriitorilor Ovidiu Vasile și consoarta dumnealui, magnifica Carmen Nyilas și Alin Cucuruzan și soția plină de energie, Monica. Tabăra literară „Sublim la Cluj” a reunit poeți, prozatori și muzicieni din toată țara sub același motto care apare pe fiecare copertă a revistei „Sublim”: „Din apă și din cântec,/ Din cuget și simțire,/ Mă descompun în versuri/ Să dăruiesc iubire.” - Ovidiu Vasile. Invitatul special al acestei ediții a fost scriitorul, editorul și omul de cultură Nicolae Băciuț de la Târgu Mureș.

Atmosfera a fost una de vis, mai concret: lucrativă, stimulativă, empatică, emoționantă și prietenească. „Sublimii” au devenit o mare familie care se cunosc deja între ei, ...

Am avut o relație specială cu poeta Aurelia Oancă. Era ca o mamă pentru mine. M-a ajutat cu sfaturi, mi-a oferit cărțile Domniei sale pentru premii de sfârșit de an! Am invitat-o de mai multe ori la școala unde am învățat eu, satul Lucăcești. Le-a oferit copiilor, pe gratis, cărțile ei, fie că vorbim de  „Au mă doare…Nu mă doare!” editura Eurotip ori „Săniuța fermecată”. A regretat faptul că nu mai merg la cenaclul Ligii Scriitorilor, dar i-am spus telefonic că nu mă mai regăsesc acolo. Era prietena lui Ioan Romeo Roșiianu care vorbea laudativ despre ea și o încuraja să scrie la el, ca „să se echilibreze valoarea cărților apărute la eCreator în ultimul timp”. Empatia, modestia, adevărul, întrajutorarea o caracteriza. Cu dânsa puteai ...

Am primit prin grija Poștei Române cel mai recent număr al revistei Societății Scriitorilor Fără Frontiere „MOLDOVA LITERARĂ”, numărul 1 (66) pe luna martie al anului 2026.
Așa cum ne-a obișnuit profesoara și scriitoarea Elena Mândru, director executiv, și acest număr la care au pus umărul Maria Apetroaiei, Paraschiva Abutnăriței, Luminița Reveica Țăran, Liliana Răcătău și Susana Patras Păstrăguș (după cum bine observați, o redacție exclusiv feminină) se remarcă prin diversitatea materialelor publicate, prin valoare,ținută și grafică, fiind o binecuvântare pentru cei care o dețin în biblioteca personală. 

Am primit volumul I al scriitorului Al. Florin Țene „Pagini de Conștiință: Ziariști și scriitori”, editura „Napoca Star”, director Dinu Virgil-Ureche, în fapt așa cum scrie și autorul: „...evocări critice și medalioane literare, destinul unor personalități a căror operă transcede simpla expresivitate artistică, devenind mărturie de angajament cultural și de responsabilitate morală. Cartea de față adună, într-o sinteză coerentă, portrete ale unor scriitori și jurnaliști care, fiecare în felul său, a contribuit la consolidarea unei conștiințe naționale prin intermediul cuvântului scris.”

Triunghiul domesticit şi viziera trasă
 
„am înţeles
călătorul stă pe platforma din spate
a ultimului vagon
şi nu vede pe unde trece
decât după ce a trecut deja
primeşti răspuns numai la întrebările
pe care nu le rostești
în grădină înveți
civilizația mişcărilor mărunte
printre numeroase mustăți
de mărar
şi melcul se încurcă pe drumul lui
spre infinit

Am primit numărul 8 (103), Anul 10, august 2025 al revistei de sport „100% SPORT”, o revistă ilustrată și tipărită în condiții excepționale de la distinsul meu consătean Constantin Miia. Pe coperta întâi este prezentă naționala masculină de volei a României, care s-a calificat la Mondiale după 43 de ani de secetă iar în momentul de față ocupă cel mai bun loc în clasamentul mondial, locul 20!
Iată și cuprinsul ei: