În Cartea a V-a din Tusculanae Disputationes Cicero sublinia că îi aparţine poetului Marcus Pacuvius...
Continuare
Într-o eră a tehnologiilor sunt suficienți tineri care nu vor să citească sau – și...
Continuare
Venită, autumnal, la biblioteca din urbe, c-un proaspăt roman. ”Șamanul”, intitulat. Ce adună-n el...
ContinuareDN
Autorităţile din Austria se confruntă de câţiva ani cu probleme legate de obiceiurile cu demonii...
ContinuareDiana Dumitrescu
Sărbătoarea de Halloween are loc în noaptea de 31 octombrie, în ţări din întreaga lume...
ContinuareCorina Isabella Csiszár
Povestea celor trei vorbe
Un om o slujit pă tri vorbe, tri ani...
Născut în anul 1955, scriitorul Jordi Villaronga Eguren este profesor de limba și literatura spaniolă la Universitatea din Barcelona. În anul în care l-am cunoscut, 1998, era președintele Asociației Poeților...
Continuare
În următoarea sută de ani se vor întâmpla două lucruri care vor modifica radical fiinţa umană: energia va deveni practic gratuită, ceea ce va duce la dispariţia proprietăţii şi implicit...
Continuare
Daniela Harabagiu, artista care își semnează lucrările cu pseudonimul Hara Dana, este o talentată pictoriță și poetă din Teleorman. De loc din Localitatea Slobozia Mândra, Daniela Harabagiu a studiat Dreptul...
Continuare
Albumul Moldova: oameni, locuri, bucătărie și vin de Angela Brașoveanu și Roman Rybaleov, apărut la Editura Cartier în 3 ediții într-un singur an, este câștigătorul...
Continuare
ARCCA va decerna miercuri, 11 decembrie, de la ora 18, la Librăria Humanitas Kretzulescu, Premiul Cartea Discretă a Anului (2018), aflat la prima ediție.
Evenimentul cultural-tradițional „Crăciun în Maramureș” ajunge anul acesta la cea de-a XI-a ediție, urmând să se desfășoare în perioada 18 - 28 decembrie 2019. În...
ContinuareDaniel Maris
„Asemeni oricui şi eu voi muri singur. Dacă însă cineva îmi va deschide locul inimii, va găsi acolo cenuşă sau praf stelar. Nimeni nu va şti ce e, cu excepţia ta, dacă îmi vei aminti. Aceea va fi chiar inima celui ce a crezut în tine ca în propria lui fiinţă. Tu rămâi înaintea tuturor femeilor pe care le-am întâlnit din greşelile sau întâmplările trăite de mine pe lumea aceasta.” Aşa arată un fragment din post-scriptumul adresat lui Izabel, al volumului de poezie scris şi trăit de Vasile Muste, „Eu nici în moarte n-am să pot muri” (Ed. Şcoala Ardeleană, 2018). Un ţipăt vital dincolo de uzul raţiunii, ce se stinge într-o presimţire a iubirii totale, sub semnul vulnerabilităţii, ca un tremur abia perceptibil ce străbate asemenea unui fir al sincerităţii această poezie gravă, reflexivă şi tragică. Conştient de inerentul existenţial, poetul îşi asumă luciditatea ca pe o compensaţie, rescriind scenariul unei iubiri fabuloase: „în noaptea asta m-a visat o femeie/ şi eu o visez noapte de noapte strigându-mă/ dar nu-mi răspunde la nicio întrebare nu/ ştiu de unde mă strigă nici nu ştiu cine e/ şi mor în fiecare seară fără ea fără chipul/ pe care îl doar...
ContinuareIcă Sălișteanu
Cel blestemat să vadă îngeri trăiește o poezie, de o sinceritate și profunzime, totală parcă împrumutată de la cei pe care numai el îi vede.
Pe noi trăitorii în odăile Euterpei ne uimește când își propune să ne arate poarta nouă a sufletului său trăitor de mirări nedisimulate și-și propune să completeze (cu el însuși) armata îngerilor care "coboară noaptea / în dormitorul femeilor singure și triste", pentru ca chipul lor să strălucească și-n împăcare și armonie să fie scutite de a urî "cu pasiune / iubirea din privirile celorlalți". (pag.17)
Are îndoieli grave despre trecerea "DINCOLO"; "Și nimeni nu știe dacă / Saltul ne duce în beția curcubeului / Sau în bezna eternă a vidului înghețat". (pag.21)
Și dacă nu-și poate conduce prietenii în constelația în care întineresc, el rezolvă neajunsul invitându-i periodic la Maltezi unde aceștia după ședințe poetice în jurul focului cu paharele în mână nu numai că întineresc dar uneori chiar dau în mintea copiilor fericiți ("toți prietenii mei vor întineri îndeajuns / să se bucure doar de poemele / scrise de îngeri cu dragoste" (pag.22) ,care așteaptă "imensa lumină vărsată de Mântuitor".
Și fiindcă lumea pe care încearcă s-o...
Petronela Apopei
După cum poetul Ioan Romeo Roșiianu afirmă „într-o lume improprie visului și poeziei” se desfășoară trecerea noastră prin lume, pe cărări știute numai de Dumnezeu, iar „cuvintele sunt cărările faptelor”, după cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Slujitori ai cuvântului, cei doi poeți creează, oferind cititorilor o încrâncenare de frumos, făurind poeme – bijuterii de așezat în suflet. „Nihil sine Deo!”, nimic întâmplător în această viață, deloc întâmplătoare alăturarea poemelor acestor doi creatori de poezie în volumul „Prizonierii cuvântului”, apărut la Editura „eCreator”, din Baia Mare. Titlul nu este ales întâmplător, ei se simt prizonieri în lumea cuvântului, Cuvântul fiind Dumnezeu, Lumina, deci Viața. Menirea lor e să-l propovăduiască, să-l împrăștie lumii. Ei sunt „prizonieri” și nu se pot salva din prizonierat, sunt condamnați pe viață, și, de ce nu, la nemurire. Și, cum lumea e un teatru de război, ți-i imaginezi pe cei doi stând la taifas despre aceleași frământări: naștere, iubire, revoltă, pierderea celor dragi, rătăciri, dorințe, moarte, întocmai ca în poemul lui Iustinian George Paiuc, „Vis cu Roșiianu”. Iată că întâlnirea lor se petrece mai întâi într-un vis, ce nu este o plăsmuire a minții, ci un mesaj transmis de subconștient. Despre ce credeți că...
ContinuareIoan Romeo Roșiianu
În volumul cu titlu inspirat „Nectar de nemurire” poeta Alina Florica propune o poezie confesivă, una în care sufletul e îmbrăcat în hlamidă de gală, una în care nu mai există taine și nu mai ființează miraje.
Abordarea curajoasă îi permite să coloreze lumea înconjurătoare cu o viziune personală, un iz patriarhal planând peste multe versuri, chiar poezii, o stare de dor traversând ca un fir roșu o scriitură împănată cu imagini de spectaculoasă prospețime, care trădează ușor un îndelungat exercițiu al scrisului.
Alina Florica refuză ostentativ superficialitatea și relativitatea umană sau existențială, iar când face asta traversează o lumină crudă și lucidă a apocalipsei cotidiene, una din care desprinde inspirat stampe menite să-i dezvelească coapsa sufletului.
Face asta cu dexteritatea unui chirurg ce operează fin decupajele alese din cotidian, iar reflecțiile lirice care frisonează uneori poemele trădează cumva faptul că lupta principală o duce cu sine însăși mai întâi, cu viziuni deformate, chiar idei preconcepute.
Din această încleștare senzitivă și spirituală înfloresc versuri pline de forță, imagini memorabile se-nșurubează-n poem, iar poemele se însăilează sugestiv în carte.
George-Robert MITRACHE
Poemele cuprinse în volumul sugestiv intitulat ”Nectar de nemurire”, semnat de distinsa poetă Alina Florica, se înfățișează cititorului ca realizare a unei chemări lăuntrice și a unei nevoi adânc sădită în sufletul autoarei, de a-și făuri lumea și de a se costrui pe sine, întrevăzând în esență abordarea realității în dinamica ei complexă.
Diafanul, serafismul și transparența se învecinează cumva cu senzualitatea feminină, prelungindu-se într-o reflexivitate gravă, în care elementele constitutive indică origini fruste și necontrafăcute.
Refuzul relativului și opțiunea în favoarea absolutului se ilustrează în aceste poezii ca etape ale unui itinerar existențial foarte nuanțat, în care puritatea și idealul devin necesități consubstanțiale ale unui determinism ontologic. Acesta comportă exigențe etice care pendulează între planul imanent și cel metafizic, într-o istovire a febrilelor căutări, menite să pună în noi ecuații problemele eternului uman.
Prin continuitatea și reversibilitatea pe care le generează în progresia lineară și temporală a limbajului poetic, procedeele utilizate de către autoarea Alina Florica evidențiază dorița de a crea un raport de reciprocitate între subiect şi lumea obiectivă, altfel spus, de a transforma Timpul trăit în Spațiul viu.
Petronela Apopei
Călătoria e o experiență de viață, dar să fii călător pe drumuri neumblate, deschizător al acestora e cea mai frumoasă realizare a vieții.
R.W. Emerson spunea: „Nu urma calea unde te duce drumul. Mergi mai degrabă acolo unde nu există nicio cărare și lasă o urmă.”
Așa a făcut și poetul „Scrisorilor...”, în volumul Scrisori de dragoste expediată, deschizând o poartă largă a călătoriilor sufletești, un drum anevoios pe care a pășit și pe care l-a bătătorit pentru cei dornici de frumos. Pornind de la poemele sale ce călătoresc luminos spre suflete prin trăirile și simțămintele deosebite, poetul te face să treci prin anumite stări și dimensiuni existențiale. „Scrisorile...” cuprind în ele o vastă lume, o scenă pe care se perindă actori, toți protagoniști în piesa jucată.
Citindu-le, descoperi viața și arta, religia, filosofia, iar versurile au rolul de a te îmbogăți spiritual, o bogăție care te înnobilează. Nu citești o banală scrisoare adresată „Iubitei”, ci un capitol sau mai multe de viață, un drum care ți se deschide sufletului și ochilor minții întru edificarea ta față de creația lui Dumnezeu, dar și față de sufletul poetului.
Irina Lazăr
Volumul de poezii “Ceară și miere”al lui Ion Toma Ionescu, apărut în colecția Poezia Vie a editurii Grinta, cu superbe ilustrații realizate de Frederik Weerkamp, captează atenția cititorului în primul rând prin poeziile tip filigran, tipice pentru un poet delicat, deja specializat în creația de giuvaeruri prețioase în ale “argintăriei’” ( ca să menționez câteva din volumele de poezii anterioare –“Argintarium” și „Din arginturile mele”, ambele tipărite la Editura Art Creativ, în anul 2016, dar și “Glonț de argint”, „Norduri” sau „Bursa îngerilor” toate la Editura Paralela 45).
Se știe că printre proprietățile argintului se numără și purificarea și stimularea capacităților intuitive. Tot în acest sens, volumul “Ceară și miere” expune o seamă de poeme venite parcă pentru a aduce în lume o ordine subtilă, cea a unei rețele, a unui roi în care poezia induce tandru sentimente de iubire, de raportare la ceilalți, de încercări de a defini lucrurile fundamentale.
Astfel, în prima parte a cărții găsim chiar la început poemul denumit Cuvintele ( așa după cum în Geneză ni se spune că la început a fost cuvântul):Nu eu sunt/cel care a împărtășit/această taină/căci însuși el/întâi a rostit/apoi și-a dezlegat/păsările gândului/să prindă înțelesul/vorbelor sale/ pe care/ le-a adeverit/binecuvântându-le/...
Marius Traian Sandu
În tîrziul unei seri
Treceau grăbitele tramvaie
Și-mi zîmbeai
Cînd felinarele parcului alb
De atîta iarnă
Îți luminau prezența.
Prin ochii tăi trec toate
Iarna și prezentul
Iar sînii tăi ascunși
Aduceau căldura între noi.
În adîncul unei seri
Zgomotul tramvaielor
Ne indică calea
Doar pentru noi doi.
Stejărel Ionescu
întoarcerea la sat
pustiule sat, prin râpe eşti pierdut,
şi eşti lăsat prin hăuri fără tihnă,
bătrânii . drumul l-au trecut
în cimitirtu-n care au odihnă,
mai vin din când în când doar păsări călătoare,
să-şi facă, cuiburile în satul meu,
singurătatea însăşi este zdrobitoare
şi e pustiu, şi am păreri de rău,
Elena-Alina GRECU
ZI ANIVERSARĂ
Azi nașterea ta aniversăm,
,,La mulți ani!” în cor îți cântăm,
Să fii veșnic plin de viață,
Dumnezeu să-ți mângâie-a ta viață!
NU E O TRAGEDIE
Azi viața de nu-ți surâde,
Strigi vai, vai, vai! și urechile lumii rămân surde
La plânsoarea ta, când sufletul tău se frige și se arde,
Nu te-nfiora, Tatăl din ceruri glasul, tristul cânt, ți-aude.
Cecilia Moldovan
carte de identitate
la aceeași oră a primei mele Dimineți
de mijloc de secol
sub litera C din alfabetul Leului
și sub domnia cifrei 7 spre 8
liniștea trepidează sub puterea cuvântului
mă trage de mânecă nerăbdătoare
să-mi grăiască pre limba mea
mă strecor de sub tirania lucrurilor
cu toate amănuntele lor
unele îmi vor fi atins sufletul
în deșertăciune
dar nu chiar totul poate fi urcat în poezie
Mihaela Chițac
1. DESCÂNTEC
apă hâdă de lăut,
apă rece de băut,
clipocit de-o clipă
în apă sortită,
sorbită în pripă,
din vad ud.
udă ceața albă,
ochi de ursitoare,
izvorând din soartă,
umedă chemare,
stropită cu apă
din nouă izvoare!
Nae BUNDURI
...Pe măsură ce înaintez în vârstă constat, în modul cel mai firesc, faptul că majoritatea pieselor componente pe care le am în dotare, încep să se defecteze şi să nu mai funcţioneze la parametrii proiectaţi. În clipa asta ştiu la ce vă fuge gândul, dar nu-i vorba numai de aia. Aia, oricum îşi mai aminteşte câteodată (rar) şi dă semne de viaţă. Are memorie. Doar „placa de bază” de la ultimul etaj nu prea mai are memorie. Sunt unii oameni care genetic deţin memorie de elefant. Alţii se bazează pe logică, având sinapsele încinse şi care nu pot sta nici o fracţiune de secundă fără să gândească. Alţii invers. De exemplu, am un cumnat extrem de harnic şi cu o memorie de invidiat. Cu sinapsele stă mai rău. Are doar câţiva neuroni şi nici ăia nu se prea leagă între ei. Merge băiatul la săpat de porumb, singur pe tot hotarul şi sapă de dimineaţa până seara. A fost bine instruit de părinţi, încă din copilărie, că dacă mergi la săpat de porumb, trebuie să sapi porumbul, zi lumină. Odată l-am întrebat la ce se gândeşte cât e ziua de lungă şi în ritm de metronom dă cu sapa singur, singurel. A fost foarte contrariat şi l-a surprins întrebarea. Mi-a răspuns puţin ofuscat, citez: „La ce să mă gândesc? Nu mă gândesc la nimic, eu merg la săpat ca să sap nu să gândesc!” Încheiat citatul. Cred că în ceea ce-l priveşte, avea dreptate. Sunt unii oameni care în viaţă au o singură lume. Lumea în care trăiesc şi în care trebuie să facă ceea ce toţi fac. Nebunii trăiesc în două lumi paralele.
ContinuareAlexandru Nelu Huidici
Harapul! Un tânăr frumos ca prezență, înalt și puternic precum un pisc carpatic pe care poți citi în voie exercițiul rezistenței la intemperii, maleabil și ductil precum un bloc de huilă, negru de sus până jos și înfipt parcă, obscur, în adâncuri... își face în sfârșit intrarea în arenă. Înălțimea îi este exagerată de un coif ferm de culoare neagră, ornat cu ghirlande artizanale și mărgele din sticlă frumos colorate, care în lumina iernii , melanj al unui soare zgârcit cu albul abundent al zăpezii, capătă irizații magice. Magia sărbătorilor se iarnă!... Adevăr și poveste. Costumul Harapului este negru, tip combinezon, format prin croiala unui singur cupon de material mulat pe corpul atletic de tinerețe și vigoare, iar pentru a nu coborî standardul la alura unui coșar, mijlocul îi este încins cu o centură din piele asemănătoare cu cele ofițerești și ornată cu zurgălăi galbeni. De asemenea o curea din piele pe piept care face atingere cu diagonala acelorași ofițeri enumerați deja, ornată și ea cu clopoței de culoare galbenă florală, precum și două șiraguri de clopoței de aceeași culoare ținând loc de vipușcă pe laturile externe ale pantalonului, întregesc costumul alegoric. Acesta este totuși completat de opincile cu nujițele înfășurate pe glezne până la mijlocul lor peste colțunii din lână neagră, ca și de vopseaua neagră-cărbune de pe chip, mâini și toate porțiunile vizibile ale pielii. Toate dau măsura unui rol care trebuie neapărat interpretat magistral, cel puțin pe scena nu lipsită de pretenții, a publicului rural.
ContinuareNae BUNDURI
…Nu sunt ţăran sadea dar nici un novice al ogorului. Ca un bun ardelean din tată în fiu, mi-am îngrijit cu sârg palma de pământ moştenită din străbuni. Merg la câmp, merg la biserică, merg şi la cârciumă, nu sunt un vorbăreţ plictisitor dar îmi plac glumele bune. N-am bani să-mi cumpăr un tractor dar mă descurc bine la arat cu cei doi cai şi nevasta din dotare, eventual cu o bucată de slănină, o ceapă şi un sfert de rachiu. La televizor nu mă uit decât la emisiunea "ora satelor" sau cum i-o mai zice acum, difuzată duminica dimineaţa. Chiar acum mă uit "pe sticlă", tolănit pe pat cu un pumn de seminţe de dovleac şi cu un sfert de rachiu la capul patului. Butonez telecomanda. Ce drăcie interesantă şi telecomanda asta! Vreo cinci domni spilcuiţi, cu cravată şi cămaşă albă cu mânecă scurtă, aşezaţi în jurul unei mese ovale pe scaune rustice, într-o curte ţărănească, ornamentată cu coceni de porumb, lobeniţe, antene parabolice ,laptop-uri şi pahare cu cola, ţin lecţia de agricultură la nişte ţărani d'ăştia ca mine, cu doi cai şi o nevastă că cei dotaţi cu utilaje "super cool", de ultimă generaţie, sunt pe la congrese şi comunicări ştiinţifice prin "olande" în care brânza dă pe dinafară. Nici nu începe bine emisiunea că un "specialist din teritoriu" intervine telefonic: "Bună ziua dumneavoastră, bună ziua invitaţiilor dumneavoastră, bună ziua telespectatorilor dumneavoastră... !" I se răspunde respectuos la salut, din studio, de către fiecare invitat în parte iar pe mine mă mustră conştiinţa că, aşa cum mă ştiu, un bun ardelean, nu pot să răspund la salut şi să-i dau bineţe.
ContinuareALEXA GAVRIL BÂLE
Umbla Fata Pădurii, este, şi aici pă vîlceaua asta de după casă la mine umblă.
Pă Nelu, a lu Dioardea Iuliei, fratele lu Mircea, ce stă lîngă Dăneşti, l-o purtat pă aici, într-o sară de Crăciun, stăte acasă, nu s-o fost însurată.
L-o luat de acasă Fata Pădurii şi l-o purtat multă vreme, în noaptea de Crăciun, pă vîlceaua de după casă de la noi. O fost ieşită din casă să meargă cu corinda şi n-o mai ştiut nimnică unde mere, pă unde îi şi o umblat pă vale, cît în sus, cît în jos.
Într-o vreme, o văzut zarea becului de la casă şi o auzît, da ca departe cîinele nost ţîpîndu-să şi cu greu o putut traje încoace.
L-am băgat în casă, tăt tremura şi era ud leoarcă, de gîndeai că l-ai băgat şi l-ai scos din fîntînă. Cură apa de pă el. Tăt tremura, era tare spăriet, gîndeai că nu şti pă ce lume-i.
O mai păţît şi şogoru Aurel, Aurel Cionte, înt-o iarnă, pînă-n Crăciun, o venit de mi-o ajutat cînd am tăiet porcu.
Sara am mîncat, am băut cîte on ăahar de horincă, se întunecase, în decembrie să înserează iute. Aurel şi-o luat cuţitele cu care-o lucrat şi o pornit în sus, cătă casă, el stă pă Sasca. N-o fost bat. Cînd o ajuns în dreptu lu Flaviu, în dreptu căsî lu Flaviu Cînţa, n-o mai putut mere în sus. Pă dreapta de la Flaviu, pă un dîmbuţ, în tierti la Radu Vasile era un huci, unu mare, pîn care trece o cărare, cărarea care vine cătă Nelu Sula. De acolo, din huci l-o strîgat o voce de femeie şi el s-o dus acolo şi s-o băgat în huci şi pînă la miezu nopţii o tăt frecat huciu, o urcat şi-o coborît dîmbuţu.
Daniela Mărginean
Demult, tare demult, pe vremea când oamenii nu ştiau citi în calendare, ei trăiau şi munceau doar uitându-se după soare.
Când soarele răsărea şi atingea cu razele-i de lumină pleoapele pământului, oamenii se trezeau şi işi urmau fiecare treburile orânduite de tradiţia familiei. Femeile găteu, coseau, creşteau copiii şi se ocupau de rânduiala casei. Bărbaţii arau, semănau, adunau roadele pământului şi îngrijeau animalele. Flăcăii îşi ajutau taţii, fetele îşi ajutau mamele iar copiii se jucau supravegheaţi de ochii iubitori ai bunicilor. Toate îşi aveau rostul lor şi toţi trăiau în împărăţia bunei înţelegeri.
Zilele treceau, apoi săptămînile, lunile, anotimpurile. Primăvara, după ce rândunelele-şi regăseu bucuroase cuiburile, iar pământul îşi schimba mantaua de zăpadă cu verdele crud al firelor de iarbă, oamenii, bărbaţi şi flăcăi, ieşeau la câmp şi semănau porumbul. Şi toate mergeau din plin: porumbul creştea, roadele erau bogate, oamenii aveau mălai, animalele erau şi ele hrănite bine. Iarna trecea uşor iar viaţa tuturor era îmbelşugată.
Auzind de tihna oamenilor harnici, Vânt Geros ce locuia în Ţinutul Gheţurilor, începu ai urî, deoarece el era nevoit să rămână izolat pe aceste tărâmuri. Doar iarna putea să zburde în voie pe meleagurile îndrăgite de el şi de oameni. Crivăţul, stăpânul Ţinutului Gheţurilor îi spuse lui Vânt Geros să-i sufle în ceafă deoarece căldura primăverii îi topeşte pletele de ţurţuri.
George PETROVAI
Întreaga acţiune se petrece în atriumul (curtea interioară) din imensul palat al lui Pontius Pilatus, procuratorul Iudeii. Ca în toate marile case romane, în mijlocul atriumului susură un splendid havuz, iar jur-împrejurul său se întinde porticul acoperit, loc amenajat nu doar pentru destindere şi odihnă atunci când căldura devine sufocantă, ci şi pentru desfăşurarea activităţilor specifice cancelariei celui mai important demnitar roman din zonă: consfătuiri, audienţe, punerea rezoluţiilor, alcătuirea rapoartelor şi a răspunsurilor la adrese.
Deşi e dimineaţă devreme şi soarele de-abia s-a avântat pe bolta sticloasă a cerului, deja aerul a devenit irespirabil, semn neîndoielnic că vine furtuna.
Deocamdată, înveşmântat în togă albă, cu căptuşeală sângerie, procuratorul se plimbă gânditor pe aleile ireproşabil întreţinute din preajma havuzului, savurând prin toţi porii aerul înviorat de stropii apei cântătoare şi jucăuşă. Trupul ciolănos, înalt şi drept este al unui militar de carieră, care circa jumătate din cei peste...
George PETROVAI
Rugăciunea de pe muntele Nebo
Iţi mulţumesc, iubit Părinte,
pentru a Tale multe daruri
în lunga mea viaţă,
ce ani numără douăzeci
peste a sutei împlinire,
scurşi ca-ntr-o-nchipuire
prin legea timpului din viu.
Poruncile în zeci de ani
Ţi le-am urmat după puteri
şi-un bun păstor am vrut să fiu
pentru sărmanii mei evrei,
George PETROVAI
Partea I
(Facerea)
Cândva,
într-un trecut atât de-ndepărtat
că timpul n-avea chip
și spațiul dormita,
doar Duhul făr-odihnă
prin haos rătăcea
și medita la planul prefacerii-n esență,
așa ca neființa să-și piardă-a sa prezență
în confruntarea cu ființa de nezăgăzuit
prin voia Celui care e viul infinit.
George PETROVAI
1.Trei romane şi argumentele lor hotărâtoare
Scopul prioritar al literaturii, ca de altfel al tuturor producţiilor artistice, nu este de-a desfăta, ci de-a instrui şi de-a corecta, iar prin aceasta de-a transforma, adică de a-i face pe oameni mai buni, mai drepţi şi mai sensibili, într-un cuvânt mai umani. De aici rolul de demiurg pe care şi-l asumă artistul în vastul, complexul şi dificilul proces de replămădire moral-spirituală a omului, proces care – în cazul celor înzestraţi din plin cu har divin – rulează cu succes pe căile dăruirii şi responsabilităţii spre epifanie, ba chiar spre cosmofanie. Exemplul cel mai concludent în acest sens ni-l oferă inegalabilul Balzac cu a sa Comedie umană, despre care Al. Paleologu afirma în Prefaţa la ediţia din 1971 a romanului Femeia de treizeci de ani: „De aceea Societatea este pentru Balzac cum e natura pentru Sadoveanu, e epifanie a misterului cosmic sau, cum am îndrăznit să o numesc, o cosmofanie...”
Cum spuneam, asemenea scopuri demiurgice sunt rezervate de favoarea divină doar acelor supergenii, care – conştiente de misiunea atotumană ce le revine – se dedică cu trup şi suflet ridicării templului de neclintit al adevăratei valori, în interiorul sistemului tridimensional: concepţie concentrică şi totalizatoare despre lume – tehnici artistice întru redarea ideilor şi năzuinţelor – entelehia aristotelică, potrivit căreia perfecţiunea este scopul lăuntric al dezvoltării tuturor lucrurilor.
Daniela Harabagiu
Se întrevedea o dimineața de duminică, 10 noiembrie, caldă, cum nu îmi amintesc să mai fi trăit până atunci. Aveam destul timp să ajungem la aeroport pentru a ne îmbarca fără să alergăm disperați, cum s-a mai întâmplat în alte dăți, spre alte destinații, când ne-am îmbarcat chiar înainte de a se închide poarta.
De data aceasta, orașul mult râvnit pentru vizitare este Florența, Italia. Știam de această bijuterie de oraș din lecturi mai vechi, dar cea care m-a convins cel mai mult sa-l vizitez a fost cartea lui Dan Brown, Inferno.
După verificarea pașapoartelor, în scurt timp, ne îmbarcăm în liniște. Odată așezati pe locurile rezervate îmi scot din geantă o carte de citit, să o am în loc de tovaraș de conversație până ajungem la destinația dorită. Decolăm și după un timp, când corpul se obișnuiește cu altitudinea, mă apuc să citesc.
Descopăr un pasaj fantastic, cum de altfel este toată cartea. Cel în care este narată călătoria lui Burghezu în cer, și pentru că mă credeam în carte, adică uitasem că sunt în avion, deodată îmi dau seama că și eu eram în cer, călătoream în cer, dar nu cu carul mare, nici cu vreo căruta de-a lui Pelencea pictată cu flori, ci cu avionul și toate acestea erau cu mine în avion, împreună cu cartea, cu toate personajele umane din ea, cu casele, pentru că ele sunt personajele principale, și chiar cu autorul însuși, care cu însăși vocea dumnealui îmi citea din carte.
Zenovia Zamfir
Lumea satului românesc a fost mereu o sursă de inspiraţie pentru scriitorii neamului nostru, o lume mirifică, o lume în toate ipostazele sale, de la evenimente cu semnificaţie istorică (răscoală, război) la aspecte şi trăiri de zi cu zi (freamăt de copii, iubirea fericită sau nefericită, nuntă, înmormântare, viaţa câmpenească). În lumea satului românesc, oamenii au trăit şi trăiec frumos, liniştit, cea mai mare avere a lor a fost şi este pământul şi credinţa în Dumnezeu.În universul satului românesc strălucirea vine din doinele sătenilor, câmpiile, pădurile, vântul, ploaia, zăpada, soarele,holdele de grâu încolţit, dealurile, munţii şi văile, inocenţa copiilor.
Satul de astăzi numai este cel descris de Rebreanu, Blaga, Coşbuc, Creangă, Goga, Duiliu Zamfirescu, nici locuitorii lui nu mai sunt ţăranii de odinioară, cei care îşi amestecau munca, sărbătorile, bucuriile și lacrimile cu lutul care plămădește veşnicia dar el este încă păstrător de tradiţii şi obiceiuri, este parte din comoara neamului românesc.
„Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. De aceea, destinul nostru ca neam, ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului – creatorul şi păstratorul culturii populare, centru generator, binecuvântat şi rodnic” (Lucian Blaga).