Într-un an închinat Centenarului Marii Uniri, cu largul sprijin al Consiliului Judeţean Maramureş, revista „eCreator”...
Continuare
Motto: „Nu pot să vorbesc,
să gândesc nici atât, fără
limba română”!
...
”Relaxarea”
Meditația transcendentală ”s-a întors” împotriva partidului. Căzându-i victimă nevinovată Institutul de Cercetări...
România se numără printre ţările din Uniunea Europeană în care guvernele alocă cele mai mici...
ContinuareOana Bujor
Pe 27 iulie, unele persoane au fost martore la cea mai îndelungată eclipsă totală de...
ContinuareeCreator.ro
Despre frumoasele fecioare zanatice se spune ca traiesc in inima padurii, iar in puterea noptii...
ContinuareRadu Alexandru
Invierea Domnului reprezinta evenimentul ce se afla la temelia credintei crestine. In acest sens, Sfantul...
Continuare
Transilvania-ținut cu evoluție milenară, locuit din vremuri străvechi-ultimele descoperiri arheologice atestă existența așezămintelor omenești de peste șase milenii- a dăinuit în timp datorită satelor ce au creat și păstrat frumuseți...
Continuare
Economistul şi scriitoarea italiană Loretta Napoleoni a lansat la Bookfest volumul "Coreea de Nord. Între fascinaţie şi teroare" (Editura Corint) şi a vorbit într-un interviu pentru MEDIAFAX despre distanţa dintre...
Continuare
Interviu cu poetul, jurnalistul şi criticul DANIEL MARIAN:
R: Daniel Marian, nu aș vrea să încep cu întrebările clasice: „când”, „unde te-ai născut”, să primim răspunsuri şi date ce nu interesează...
Continuare
Cea de-a doua ediţie a Taberei (Inter)naţionale ECREATOR se va desfăşura sub egida MARAMUREŞUL UNIRII în perioada 3 – 8 octombrie 2018 în Baia Mare...
Continuare
În contextul aniversării Centenarului Marii Uniri a României, Județul Maramureș intenționează să susțină și să promoveze, prin colaborare la nivel interinstituțional, proiectele privind celebrarea acestui...
Continuare
În 1881, s-a născut poetul George Bacovia.
George Bacovia a fost un scriitor român format la şcoala simbolismului literar francez.
El este autorul unor volume...
Daniel Marian
(Raul Constantinescu – Spre Aleph – Ed. CronoLogia, 2016)
Unde să fie miracolul pe care-l tot căutăm trecând pe lângă el... Atât de aproape, atât de departe doar că geometria ne fură în înaltul ei castel din cărţi de joc. „Sacru cer înstelat – Geometrie pură –/ Poesie sântă-a viselor de aur –/ Triunghi divin ochi – El – lumilor măsură/ a toate ce-s iubitor Izvor şi faur,/ Lumină viaţă dăruirii har nestins/ din entropii erupe zborul necuprins/ al mulţimilor de puncte vii în luptă –/ peste timpii noi minune ne-ntreruptă/ când din toate părţile noian se-ncearcă/ să intre Cuvânt în marea vie arcă” (Poiesie).
Cadenţa unei lupte, într-adevăr. Cuvintele au sensurile când fragede, când dure; când cuminţi, când hapsâne. Asta în încercarea de a se aranja în înţelesuri trebuielnice. Până când dau de El de Cuvânt. Iar Poesia e pe cale să se întâmple într-o dinamică concurentă cu un memorial în care pescăruşi căutând perle în buzunarele privirilor (o imagine mai veche a mea, când aşteptam feribotul la Pais-du-Calais spre cea mai anostă insulă-ţară-regat-imperiu).
Raul Constantinescu se cheamă şi este poet. Poet „Spre Aleph”. Carte grea şi frumoasă, frumoasă şi grea.
NICOLAE DINA
Opera literară a prozatorului CONSTANTIN T. CIUBOTARU ni se revelează prin luciditatea și spiritul incisiv însoțite de un umor sănătos, de sorginte populară și livrescă deopotrivă, al unui scriitor cu un talent indeniabil și cu harul narativ cu care a fost binecuvântat, toate acestea aflându-se sub semnul înțelegerii și al respectului față de om. În ultima vreme, după douăzeci de volume de proză, scriitorul a abordat alte genuri literare, semnificativ fiind volumul de memorialistică Memorii aproape oblice evidențiind un om și un scriitor la care sinceritatea, buna-cuviință, modestia și sociabilitatea se împletesc cu responsabilitatea și conștiința artistică a unui creator care iubește și respectă valorile dintotdeauna ale culturii și literaturii naționale.
Deși în volumele anterioare nu este exprimată în mod evident, cucernicia omului Constantin T. Ciubotaru este în afara oricărei îndoieli, reflecțiile sale asupra propriei identități spirituale concretizându-se în credința în Dumnezeu Tatăl și în Fiul Său, Iisus Hristos. Așa se explică publicarea monografiei Bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Roșiorii de Vede, al cărei enoriaș și consilier, participant frecvent la slujbe, mai ales duminica și la sărbătorile de peste an.
Daniel Marian
(Camelia Ardelean – Ecouri din tenebre – Ed. Armonii culturale, 2018)
Întotdeauna când ţi-e foame ori sete de tine te întrebi ce-i din tine de mâncat şi de băut. Cu ce să te hrăneşti, ai cu ce? Dar chiar eşti sau e doar aşa o adiere cu nume, cu prenume, cu poza din buletin cam aburită? Eşti cu un pas, cu un gram, înaintea părerii? În fuga asta degringolată după tine, există posibilitatea exact a fugii de tine. Deci eşti sau nu eşti?
De la o vreme, remarc cum tot mai mulţi poeţi se îndoiesc ba chiar se tem de condiţia lor, se tot răresc rândurile celor care îşi asumă cu subiect şi predicat imperfecta stare de poet. Aşa cum am am întâlnit recent la Raul Constantinescu, la Andrei Caucar, este recunoscută greutatea nedreaptă a poeziei în balanţă cu moartea, poate fi asta o explicaţie viabilă pentru câteodată abordarea în dungă a sinelui. Sau, ar mai putea fi şi acea frumoasă dar intimidantă sintagmă a lui Nichita Stănescu: „Nu există poeţi, doar poezie”.
Horia Picu
„ Sӑ nu spui niciodatӑ timpului cӑci doar el ştie paşii / secundei / Sӑ nu spui niciodatӑ iubirii cӑci doar ea ştie pulsaţia inimii / sӑ nu spui niciodatӑ tӑcerii cӑci doar ea ştie zvârcolirea / nesupusului / Sӑ nu spui niciodatӑ cerului cӑci doar el ştie sensul / cuvântului viaţӑ.” (Alina Narcisa Cristian)
„Când am intrat în viaţa ta pe geamul din spate al sufletului aveam o uşӑ lӑsatӑ mereu deschisӑ pentru mine în inima altcuiva ce plângea pe pagini de timp netrӑit într-o poveste de dragoste ce nu-şi bӑnuia sfârşitul...”
Am început cu versurile de început ale volumului, pe care le-am transformat – cu o minimӑ strӑduinţӑ (doar de aranjare în paginӑ) – în prozӑ. În original, fragmentul de la început e scris aşa:
„Când am intrat în viaţa ta pe geamul din spate al / sufletului aveam o uşӑ lӑsatӑ mereu deschisӑ pentru / mine în inima altcuiva ce plângea pe pagini de timp / netrӑit într-o poveste de dragoste ce nu-şi bӑnuia / sfârşitul...”
Daniel Marian
(Puiu Răducan – Femeia zâmbetului meu – Ed. Antim Ivireanul, 2015)
Sunt o grămadă de speranţe, urmate îndeobşte de iluzii, însă într-un mod crunt selectiv, mai rar se întâmplă ca unele să treacă dincoace/dincolo de pragul realităţii, fără a se împideca sau a da cu capul de grindă. Femeile care mai de care de-a valma cam în ciuda bărbatului, se lipesc destule de retină, doar de suflet e mai cu dichis. Şi e bine că e aşa, altfel cum ar fi cu puterea infinită a dragostei, multiplicată indefinit... Ei bine, asta nu c-ar fi neapărat o regulă, mai sunt şi unii ca mine care se-ndrăgostesc tot la cinci minute.
În ce-l priveşte pe Puiu Răducan, lucrurile sunt bine aşezate, există clar de tot „Femeia zâmbetului meu”. E până la urmă omeneşte, am spune, dacă nu ar fi vorba de un poet, şi aici se ţese acea nuanţă filigranată despre care voi face vorbire. Iar plimbându-mă prin larga paletă de expresie poetică, după cum mi-e firea, nu mă voi opri dintâi la textele care urmează canoane stricte, ci iată unde: „În parcul cu alei înguste/ Stau pomii rezemaţi de fuste.// Prin ramuri boite cu farduri,/ Priveşte lumea printre garduri,//...
Dan Lupescu
Pe cât de interesantă, poate, pe alocuri, ușor/ vag bizară, pe atât de carismatică, fragilă și inocentă pare doamna Rodica Nicoleta Ion – ca om îndrăgostit de visătorie și de a scrie necontenit, de a publica în cascadă, fără a se autocenzura câtuși de puțin, de parcă altfel s-ar sufoca, nu ar mai putea respira și ar trece instantaneu în neant.
Cel puțin aceasta este prima impresie, după ce îi parcurgi sumedenia de plachete, volumașe și volume tipărite până acum: 14 subintitulate versuri, ori poezii, altele șase titrate Cartea glosselor, de la I la VI, șapte antologii cu creații lirice, un volum de catrene și epigrame, altul de pamflete și un roman. Se sparie gândul – cum ar zice cronicarul din Evul Mediu -, când parcurgi lista conform căreia mai are în manuscris (în sertar) alte 14 posibile apariții editoriale: trei volume de versuri, unul de epigrame și pamflete combinate cu creații lirice de facturi diverse, și – nici mai mult, nici mai puțin – de nouă …romane, dintre care unul în cinci volume, iar altul în două părți ! Devine, astfel, cât se poate de clar că stacheta conștiinței artistice și a responsabilității pentru cuvântul așternut pe hârtie, cu...
Daniel Marian
(Geo Galetaru – Lumea abia mărturisită, Ed. Eurostampa, 2016)
Pare-se că noi chiar am exista, uneori frumos, alteori cum se nimereşte, şi tot pare-se că s-ar găsi cel puţin o lume pe care să se petreacă această existenţă. Dar singularitatea nu înseamnă nici eficienţă, nici satisfacţie deplină. Suntem făcuţi pentru reconstrucţie ideatică dacă nu cumva şi faptică, pentru că imperfecţiunile sunt vizibile la tot pasul. Ne ferim de multe ori să acceptăm şi să mărturisim lumea cea dată de-a gata; abia după ce-o dăm noi de-a dura cu propria personalitate.
Geo Galetaru ajunge tocmai în acest inedit punct viu care se înşurubează în vârful unui unghi aparent umbrit dacă nu chiar mort. A sa “Lumea abia mărtusită” vine ca un jurnal necesar, aşteptat, în care lucrurile odată scoase din vitrine, încep să umble libere până îşi găsesc locul potrivit. Astfel, entropia poate fi în cele din urmă dresată într-o realcătuire mai aproape de năzuinţe.
Regăsirile se succed firesc, deşi unele obişnuite fiind urmate de altele neobişnuite. Asistăm în acest periplu la tablouri rezonante, cu o latură cognitivă, cu o latură iniţiatică şi cu două laturi lăsate libere pentru interpretări şi pentru legături la trecerea...
Zinaida Ambroci
EȘTI UNICĂ
Cu cine seamănă femeia?
Unii spun că-i o icoană
La care cerul se închină,
Cu lună, stele, nori a ploaie,
Cu-o frunză toamna ce o să pice,
Cu-n fir de iarbă ce se-ndoaie,
Ca mai apoi să se ridice.
Cu cine seamănă femeia?
Cu-n îngeraş nevinovat
Care atuncea când greşeşte
Şi-îngroapă ochii în ţărână,
Virgil Diaconu
Viitor de aur!
Partidul roşu a dat goarna
în cazarma de cocoşaţi
şi spinările îndoite au ieşit să protesteze.
Până şi pietrele cubice de pe strada Vasile Lupu
s-au luat de mână cu găurile din pantofi
şi au ieşit să dea jos Guvernul.
- Vezi să nu îţi rupă oasele şi de data asta,
i-a spus bătrâna pieptănată ca un ceas deşteptător
Sorina Ivan
Toamna clipelor
plutește în vânt
autumnal vis,
tărâm de poveste,
doar mistuite secunde
pângărindu-i ființa.
trecut-au anii,
frunze aruncate de soartă,
ce n-au apucat niciodată
nici adio să-ndruge
fiind mereu la răscruce.
Corina Ligia Patrascu
Răspuns
cerul nu deșiră încă stele
candela e stinsă
norii visează furtună
armăsarii pur-sânge
joacă macii înghițiți
de jarul apusului
iubite, nu țin minte sărutul tău
știu doar că inima mea
te caută în inima macilor...
Elena-Alina GRECU
AUTUMNAL
Ziua mică și rece ca de gheață ’ncepe iară
Cu-al păsărilor melodios glas afară,
Iubitoare de patria lor sau oaspeți de iarnă,
Afară cu freamătul de copaci jucăuși duios se-ngână.
Codrul cu ochii două stele,
Obrajii rumeni, buzele ruginii ca frunzele,
Îți șoptește liniștit, ca un fericit,
Că de iarnă-i pregătit.
Corina Nica
Partea I
Dunărea curge în disperare, spre dreapta, în urcușul ei nefiresc și învolburat.
Copacii de pe marginea apei fac plecăciuni respectuoase către râul minune care aleargă neobosit.
Klenzepark. Ingolstadt. Germania.
Frumoasă grădină! Păsări nevăzute își cântă trilul prin pomii răsăriți ca flori uriașe printre milioanele de floricele multicolore care împodobesc grădina de vis. Bănci binecuvântate pentru odihna celor fără tihnă, cum sunt eu, răsar din loc în loc.
Pierdută sunt în raiul acesta. Apele Dunării mă cheamă dar viața pulsează în mine mai puternic decat atracția negativului.
Vreau ca viața mea să capete sens. Vreau să aflu de ce sunt aici. De ce am venit tocmai aici de la mii de kilometri distanță?
Așa gândea fata cu părul balai.
Mariana David
Dragă cititorule, această poveste simplă, care s-ar putea numi ”Jilțul”, trebuie văzută. Spun văzută, pentru că asta e cazul să faci. Să vezi. Știu că te-ai învățat să asculți, te-ai obișnuit cu ”ochi străini”, dar, de această dată, mobilizează-te și VEZI!
Ce vezi? Un fotoliu pe o pajiște verde. Dacă ești cumva romantic, citește ”de smalald”. Fotoliul respira într-un cerc cu diametrul de zece metri. De ce zece? Sună bine. Are prestanță. Impune. Dincolo de acest spațiu, să-i zicem ”sacru”, stau de veghe cuminți brazii, cu tot ansamblul natural (iarbă, ferigi, pietre). E de prisos să-ți spun că pajiștea, corect ar fi ”poiana”, se află la o oarecare altitudine. Cum să te apuci să visezi așa, fără o minimă ”regie”. Un mic efort, vă rog! Aromele se simt. Aduc a copilărie. Nu cea cu prăjituri, gogoși sau chiftele. Cea cu gutuie, mentă rozmarin. Cea cu libertatea de a alerga pe...
Mugurel Sasu
Este destul de greu să ne imaginăm că ar putea cineva să aproximeze momentul în care a apărut violența omului, cea îndreptată împotriva semenilor săi. Când or fi apărut armele ca obiecte cu ajutorul cărora răutatea gestului violent să se poată amplifica? Dar toate acestea există și au evoluat și încă evoluează simultan cu evoluția speciei care se consideră, poate chiar este, stăpâna planetei. La început au fost forme primitive de violență și forme primitive de arme, apoi, când s-a ajuns la timpurile pe care scriitorii de altădată le considerau ale domeniului fantastic, nu numai armele au fost perfecționate, ci și utilizatorii lor. Astfel că modestele școli de gladiatori din antichitate au fost înlocuite cu centre de perfecționare, aici deja se creează artificial oameni cărora li se oferă o zestre genetică corespunzătoare asigurându-li-se dezvoltarea acelor caracteristici de care are nevoie luptătorul perfect, antrenat, dar și suficient de limitat în ceea...
ContinuareDumitru Augustin Doman
Cadrul: o linie de munte împădurit, o şosea, Oltul, altă linie de munte împădurit. La câţiva paşi, Mănăstirea Cozia, liniştită ca o turmă de oi toropită de căldură la umbra sălciilor pletoase. Simion, Luca, Teofil, Gherasim şi toţi ceilalţi stau înghesuiţi în jurul unei mese pline de pahare. Că de aia sunt prietenii pe lume, zice Simion (sau poate Gherasim), de asta sunt prietenii, să pună umăr lângă umăr şi să se unească împotriva tăcutei urgii.
*
Apa Neagră este un fir mai subţire decât firul de păr şi care nu seacă totuşi niciodată şi străbate lumea, nevăzută, neauzită, după meandre de nimeni ştiute. Cine nu bea niciodată nici un strop din ea nu mai moare. Până acum nu i s-a întâmplat nimănui.
*
De moartea vecinului meu, om avut şi generos, care dăruia oricărui trecea pe stradă 50 de lei, spun impresionaţi cei din...
Dana Toader
Îi iubea felul în care pășea, felul în care se urca în tren și modul în care reușea să nu atingă oamenii decât din priviri. Îi iubea privirile pe care oamenii i le intoarceau și modul discret în care ea le evita. Îi iubea genunchii strânși cuminți sub ea, fusta în carouri așezată cu grijă și curiozitatea prost disimulata a bărbatului din față.
Îi iubea felul în care nu îi plăcea să poarte conversații cu necunoscuți și diplomația de care dădea dovadă de fiecare dată când răspundea doar afirmativ sau doar negativ, îi iubea pauzele prin care dădea de înțeles, spațiile dintre ea și ceilalți prin care delimita, felul în care se prindea de bară să nu cadă când trenul frâna neașteptat de brusc.
Îi iubea poezia ascunsă sub o șuvița blondă și încapacitatea de a da la o parte trecutul odată cu șuvița. Îi iubea încăpățânarea cu care...
Ana-Cristina Popescu
Piesă de teatru într-un act
Decorul: Camera de lucru a înțeleptului, un birou pe care sunt împrăștiate mai multe cărți, un scaun pentru birou, iar într-un colț al camerei se află o măsuță, un scaun, o canapea.
Personajele: Înțeleptul, Alcoolul, Bețivul, Conștiința bețivului, Femeia, Mincinosul, Minciuna, Adevărul, Domnișoara, Omul Lacom, Lăcomia, Cumpătarea, Invidiosul, Nevasta, Moartea, Copilul, Vecinul, Solistul, nuntașii, îngerii. figuranți.
Scena I
Înțeleptul 1 (se află pe scaun, la birou și caută prin cărți. Pe birou se află o plachetă pe care scrie înțeleptul. La un moment dat se ridică și se plimbă prin cameră rostind): Puternice sunt viciile, Doamne! Cum mănâncă ele trupul și sufletul omului! O clipă îl ia de mână de parcă l-ar mângâia, pe urmă îl leagă la ochi și-l târăște prin toate mizerile. Când omul devine aprope neptincios îi dezleagă ochii, îi eliberează mâinile și-l lasă să se târască fără niciun...
Ana-Cristina Popescu
Piesă într-un act
Personajele:
Omul ce culege raze de soare
Vânzătorul de iluzii
Iov
Ignatie Teoforul
Iona
Noe
Bogatul căruia i-a rodit țarina
Îngerul 1
Îngerul 2
Îngerul 3
Sfântul Pantelimon
Bătrânul
Mihai Atanasie Petrescu
Scena I – Martie 2001, Sala de Consiliu a Primăriei Dealunalt
De mai bine de două ore, dialogul era extrem de vioi. Se aşezaseră la masă două delegaţii oficiale, cu scopul de a lua un dejun de lucru, dar, dupa scurt timp, componenta „lucru” s-a dizolvat în vin dulce, iar delegaţii se transformară în prieteni de când lumea. De la discuţiile legate de scopul delegaţiei franceze din localitatea St. Jean-des-Collines, înfrăţită cu orăşelul Dealunalt s-a trecut, pe nesimţite, la convorbiri pe teme personale, la glume, la confidenţe şi promisiuni. Cumnata primarului de Dealunant, care se oferise voluntar-alergător, punea pe masă farfurii cu feluri de mâncare cu denumiri greu de pronunţat şi imposibil de memorat, iar soţul ei, secretarul primăriei, la fel de voluntar, debarasa masa de farfurii goale, ceea ce era mult mai uşor pentru că nu trebuia rostită nici o vorba de-aia de „ţi se limbă plimba-n...
George PETROVAI
După cum reiese din titlu, scopul acestui articol este să ilustreze, în măsura posibilităților, asemănările și deosebirile dintre Însemnări din subterană și Cu Dumnezeu în subterană, două remarcabile scrieri, care, situate în timp la peste 100 de ani una de cealaltă, se ocupă (cu mijloace filosofico-literare și/sau moral-estetice specifice) de subteranele condiției umane. Iar cînd spun condiția umană, am în vedere atât dimensiunea spirituală a omului (elevația sau, dimpotrivă, abjecția rezultată din crâncenele confruntări cu semenii), cât și cea fizică (lipsurile și suferințele generate de răutatea, inconștiența, egoismul sau cruzimea altora, în principal de ticăloșia cârmuitorilor).
Însemnări din subterană, prima dintre scrieri, este celebra nuvelă publicată de Feodor Mihailovici Dostoievski în anul 1864, despre care André Gide (dar nu numai el) va spune că o consideră „cheia de boltă a întregii sale opere”, pe când cartea Cu Dumnezeu în subterană, apărută în românește la Editura Casa Școalelor de-abia în 1994 (prima ediție a apărut în Anglia în anul 1968), este tulburătoarea operă a compatriotului nostru Richard Wurmbrand.
Victor Rusu
Între 1919 şi 1940, timp de 21 de ani, în localitatea Bistriţa, judeţul Mehedinţi, a apărut una dintre cele mai importante reviste de folclor din ţară, „Izvoraşul”, care a cunoscut o arie de răspândire impresionant de amplă, ajungând, prin neistovita risipă de energie a fondatorului şi directorului ei, preotul, învăţătorul şi folcloristul Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa, la comunităţile de români „de pretutindeni”, din Serbia, Bulgaria,Grecia, Basarabia, Bucovina, America etc.
Apariţia revistei „Izvoraşul” a declanşat o veritabilă, puternică resurecţie a activităţii de culegere şi cercetare ştiinţifică a folclorului românesc, pe adresa redacţiei sale fiind expediate mii şi mii de scrisori cu prestigioase colaborări ale unora dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi folclorişti ai vremii şi cu valoroase piese folclorice, culese de învăţători, profesori, preoţi, militari şi oameni simpli, ştiutori de carte, mai luminaţi, din lumea satului acelor vremuri.
Cercetând aprofundat întreaga colecţie a revistei „Izvoraşul”, am descoperit, în schimb nenumărate alte „cântece de cătănie şi război”, create în anii întunecaţi, tragici, ai Primului Război Mondial, precum şi în perioada imediat următoare, de către soldaţii-ţărani, de către cei care îi aşteptau „cu dor şi suferinţă” sau de către impresionant de mulţi poeţi populari, în bună parte, anonimi.
Dan Lupescu
Critic și istoric literar de rigoare bizantină și acribie benedictină (născut la Milești, județul Dolj, în același an cu acad. Răzvan Teodorescu), poet și prozator frenetic, autor de insolite romane de tip puzzle, din matricea narativă a lui William Faulkner, D.R. Popescu, Julio Cortazar -, profesorul craiovean Marian Barbu își continuă, cu fervoare de Comandante Che Guevara și elan adolescentin, călătoria prin tărâmul magic al literaturii române și universale.
Deși a promis - în două rânduri, în public, neprovocat - că NU va mai scrie niciodată… Periplul său pe valurile înspumate ale literaturii (cu sau fără valențe marine sau oceanice) are întreite virtuți:
1. Croazieră de plăcere;
2. Explorare, prospectare, disecare lucidă, dar prietenoasă, și evaluare a autorilor selectați în confrerie, critică literară de standard judecătoresc, cu sentințe irevocabile, gen Titu Maiorescu, G. Călinescu, Al. Piru;
3. Căutare a eului său profund, descoperire a chipurilor din străfunduri, prin temerare zile și nopți de meditație și contemplație, știind, deodată cu Solomon Marcus, zămislitorul Poeticii matematice, că reflexivitatea și autoreferința ilustrează capacitatea unui sistem semiotic „de a se întoarce asupra lui însuși, de a deveni propriul său obiect și de a se referi la sine”.