Aceasta scrisoare a fost scrisă de către un pensionar din Vrancea către nepotul său, cu puţine săptămâni înainte să moară.

                                                          Dragă Mihai,
           I-am spus domnului avocat Codarcea să ţină la el această scrisoare până când bunul Dumnezeu s-o gândi să mă ia la Dânsul. Dacă a deschis-o înseamnă că s-a întâmplat, iar eu nu mai sunt printre voi, ci undeva departe, într-un loc din care nu vă mai pot decât privi, iar voi nu puteţi face mai mult decât să vă amintiţi de mine.


            Dar să nu vă pară rău. Ca orice boală şi viaţa îşi are leacul ei. Am trăit o viaţă bogată, fără remuşcări şi fără regrete. Mi-am îngropat părinţii, iar în urmă cu un an mi-am îngropat soţia, pe buna ta Florica, iar acum, dupa cum mi-a fost târgul cu Cel de sus a fost rândul meu să mă aşez sub piatra veşnică. Îmi tremură mâna de la un timp şi de aceea m-am gândit să-ţi scriu acum, cât mai pot. Mi-am adus măsuţa aia veche din antreu şi aici, sub nucul meu bătrân, mai bătrân ca mine, îţi iscălesc câteva vorbe să le citeşti când le-a veni vremea.  
             De învăţat, dragă Mihai nu am ce să te mai învăţ. Tot ce-am ştiut i-am spus lui tată’tău iar el ţi-a spus ţie. Bune sau rele, nu ştiu. Cât ai acum? Ai 14 ani şi cred că eşti încă la şcoală. Poate ar fi trebuit să treci mai des pe aici pe la casa asta atât de goală în care eu şi cu bunică’ta, Doamne iart-o, l-am crescut pe tată’tău, pe unchiu’tău şi pe tuşă’ta. Dar nu mă supăr, nepoate. Tinerii la oraş, iar noi bătrânii la sat, unde ne-am născut şi unde ne sunt îngropaţi toţi cei dragi şi toate amintirile, frumoase o’ ba. Mai sunt eu şi bătrâna mea văcuţă, pe care o fugăresc seara prin şanţuri pe la oameni, doar, doar oi mai avea şi eu cu cine povesti o poveste. E bătrână şi ea. Ca mine şi ca nucul.
           Dar alta-i treaba Mihai. Altceva voiam eu să îţi scriu, ceva ce tată’tău şi mamă’ta nu  ţi-au spus pentru că nu-i de treaba lor să-ţi spună. Eu sunt acela care ar fi trebuit să-ţi lase o ţară, nepoate. Nu ei. Dar iată-mă, uscat după o viaţă de muncă, jumătate în mină – jumătate pe câmp, cum nu pot să îţi las decât nişte pământ şi nişte oameni. Dar o ţară… nu. S-a dus toată, dragule!
         Vei termina şcoala şi la cum te cunosc eu de isteţ, vei face şi vreo mare facultate. Iar când te vei trezi cu diploma în mână, ai să vezi şi tu că România, aşa cum o credeai, nu există.            Tinerii noştri, de la tine din oraş, de la mine din sat şi-au vândut mintea şi isteţimea altora care ştiu să îi plătească, iar nouă nu ne-au mai rămas decât vagabonzii şi nemernicii. Aici în Vălenii de Munte, doctorul are deja 67 de ani dar, nu-i găsesc înlocuitor. S-au dus toţi, astfel că atunci când vei fi şi tu bătrân, o să înveţi să te operezi singur. Inginerii noştri, care în urmă cu 50 de ani ridicau Palatul Poporului, poduri peste toate râurile ţării şi care săpau tuneluri prin cei mai îndăratnici munţi, azi repară trenuri şi şosele pentru francezi şi germani.
        Pământurile noastre, pădurile noastre, munţii noştri, sunt toate risipite. Ce nu au luat străinii, am distrus noi. Din falnicii noştri stejari, tot europeanul şi-a făcut mobila cu care se făleşte pe la vecini. Din stâncile noastre a luat fiecare aur, argint şi altele, iar noi românii am rămas cu pietrele şi rănile pe care şi azi, străbătând la pas Carpaţii le mai vezi, adânc săpate în chipurile munţilor. Urşii noştri, care erau cândva cei mai viteji apărători ai codrului românesc, au căzut răpuşi de gloanţele englezilor şi noi ar fi trebuit să ne punem stavilă în faţa acelor gloanţe. Câmpiile noastre nesfârşite, care cândva străluceau de atâta bogăţie, de atâta grâu şi orz, sunt toate semnate cu numele străin, iar cartofii aurii sunt urcaţi în tiruri şi olandezii, belgienii şi alţii, mănâncă ceea ce era de drept al tău şi al fraţilor tăi. Grâul, vagoanele, care se strâmbau sub atâta greutate; vagoanele cu grâu iau calea străinătăţii pe bani de nimic, în timp ce în Transilvania, ungurul vinde făina pe care o face din acel grâu. Nici măcar mămăliga pe care o mâncam eu şi bună’ta când eram mici, nici măcar mămăliga aia nu ţi-am lăsat-o. Era ţara ta, nepoate, dar eu şi parinţii mei am dat-o, bucată cu bucată, brad cu brad, pisc cu pisc.
         Conducători de ţară, conducători de obşte, au venit an după an cu aceleaşi minciuni, cu acelaşi promisiuni şi ne-au furat puţin câte puţin şi puţin câte puţin, au dat România altora. Azi au semnat pentru un pământ, mâine pentru o mină, poimâine pentru un codru şi aşa nepoate, azi ne-au mai rămas nişte linii pe hartă şi trei culori care candva se ridicau deasupra unei ţări bogate şi unite. Azi se ridică doar că le bate vântul, iar sub ele se văd săraci, mizerabili, trădători, mincinoşi şi tâlhari care şi-ar da în cap pentru un metru de pământ.
Şi când n-a mai fost nimic în ţară de vândut, am început să ne vindem pe noi străinilor.      Muncitorii noştri, ideile noastre, tinereţea noastră, toate s-au dus, iar când n-a mai rămas din noi nimic de vândut, ne-am vândut unii pe alţii.
           Am tăcut la vremea noastră. Am tăcut. Şi eu şi tatăl meu si tatăl tău, iar în timp ce tăceam, alţii ne vindeau până şi vorbele pentru binele lor. De asta îmi pare rău, Mihai dragă, că nu pot să îţi las mai mult. S-au dus toate Aurul, bogăţiile pământului şi chiar pământul sunt ale străinilor şi ei sunt cei care comandă peste români azi. Casa mea, nucul meu şi această văcuţă care, poate, va muri înaintea mea. Cam asta-i tot.. N-ai ce le face, nepoate, că au contractele semnate şi legi care îi apără. De ei trebuie să te milogeşti ca să ai voie să-ţi lucrezi pământul pentru care au murit ai noştri atâţia ani la rând. Şi de ei trebuie să te rogi să te lase să-ţi tai un colţ de pădure să te încălzeşti când va veni iarna. La ei trebuie să plângi ca să te lase să mai fii român.
             Asta-i tot ce voiam să-ţi scriu. Măcar acum, mort, să am şi eu dreptul să zic. Iartă-mă, nepoate. Ai grijă de tine, Mihai. Ai grijă de tine, de căsuţa mea şi de nucul acesta din care bunica ta, Doamne iart-o îţi făcea cozonac când erai copil. Astea-s singurele averi care i-au mai rămas ţării tale. Nişte amintiri şi nişte nuci.

P.S. Ani de zile la rând, am tot avertizat poporul român să se trezească la realitate, până nu va fi prea târziu. Scrisoarea de sus, este un avertisment plecat, dintr-un suflet pur românesc, către sufletele obidite care nu pot face nimic, dar și către nababii țării, care-și dorm somnul asemenea păsărelelor Poetului Nepereche. Dacă, ”TREZIȚI-VĂ, ROMÂNI!” și „DEȘTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!”, nu ne trezesc și nu ne deșteaptă, ne-a mai rămas doar ...RUGĂ CĂTRE..DUMNEZEU:
„Doamne Dumnezeul nostru, cel ce ai poruncit lui Moise ca fiecare din poporul lui Israel să te iubească cu toată ființa și să se iubească întreolaltă, iar acolo unde este pricină de neînțelegere între frați, aceștia să se înfățișeze înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul nostru, la preot și la judecător ca, astfel, să se stârpească tot răul dintre ei, cu umilință Te rugăm, ca să depărtezi toată mânia, ura și vrăjmășia dintre robii Tăi dreptmăritorii creștini, care formează POPORUL ROMÂN. Depărtează de la ei tot sfatul rău, însoțit de tot felul de lăcomie, de ceartă, de ură, de invidie, de zavistie, de viclenie, de înșelăciune, de dorințe și gânduri stricătoare de suflet și revarsă asupra lor din izvorul nesecat al bunătăților Tale, pacea și liniștea Ta cea sfântă, pentru ca gândurile cele rele pricinuite de lucrarea văzuților și nevăzuților vrăjmași să nu mai fie în sufletele lor, ca astfel SĂ TRĂIASCĂ ÎN DUHUL DRAGOSTEI ȘI AL IUBIRII”! Amin!