Cum nu-i pădure fără uscături, tot astfel nu-i popor fără ciurucuri. Iar dacă facem o necesară comparație între România și Japonia, de pildă (două țări diametral opuse economic și geografic, dar mai ales spiritual și atitudinal), atunci concluzia se impune de la sine: Cu cât e Dumnezeu mai milostiv, cu-atâta-i omul mai parșiv!
    Într-adevăr, căci dacă românii au primit de la Creator cu carul (trecut fabulos, țară nepereche în ceea ce privește bogățiile solului și subsolului), niponii au primit doar cu paharul (trecut situat între incert și modest, arhipelag fără egal în ceea ce privește frecvența cutremurelor și taifunurilor). Dar în pofida diferenței ca de la cer la pământ dintre coordonatele natural-existențiale (climă, sol, resurse etc.) ale celor două popoare, iată că astăzi Japonia se situează cu autoritate printre cele mai prospere țări ale planetei (ocupă locul doi în lume ca putere economică și financiară),

Viața omului normal se compune din iluzii concretizate (partea practică) și din iluzii zburdalnice sau visuri (partea moral-teoretică), pe cele din urmă ținându-le în taină sub controlul rațiunii până în momentul când consideră că există șanse ca ele să fie înfăptuite. Prima categorie de iluzii ilustrează valoarea finito-aparențială a individului din punct de vedere social, iar cea de-a doua înfățișează valoarea infinito-substanțială a spiritului îndumnezeit. Fiind aparențiale, iluziile întrupate, întrucât reprezintă principala sursă a nefericirii, nu sunt în fond decât niște himere, pe când cele substanțial-metafizice sunt reale prin aceea că au puterea de a-l elibera pe om de sub tirania timpului și, în acest mod, de a-l face cu adevărat fericit.
Cu completarea că afirmațiile de mai sus n-au nimic de-a face cu oamenii eminamente pragmatici, ale căror iluzii sunt atât de precise și concret-aparențiale încă din fașă (stadiul mental), încât n-au niciun chichirez în afara banilor.

Schimbările care s-au produs în viaţa noastră în ultimii 100 de ani nu sunt greu de contabilizat, dar nu ne-au adus nici pe departe prea multe beneficii. Ba din contră. Ne împotmolim inteligenţa în telefoane de ultimă generaţie, dar stăm mai mult la lucru şi nu mai avem vacanţă.
Avem tehnici de ultimă generaţie, medicamente străine, dar bolile care se diagnosticau după 45 de ani ne schimbă, astăzi, viaţa la 25 de ani. Ba mai mult, ne lasă şi fără urmaşi, scrie Gândul.
Mâncăm fructe şi legume din import, fade, dar ne consolăm cu gândul că sunt bio.  Ne îmbolnăvim frecvent, fie fizic, fie mental. Suntem stresaţi şi ne-am pierdut echilibrul, în tot şi în toate.  Avem copii fără copilărie, dar dominaţi de o sexualitate exagerată.

Universul literar românesc contemporan este extrem de benefic divers, de fascinant dinamic.
Nu vă grăbiţi să categorisiţi afirmaţia de mai sus drept una demonetizată, care vrea să “sune frumos din coadă” ascunzând, de fapt, o inconsistenţă valorică! Nu, pentru că această afirmaţie - valabilă, este adevărat, şi-n alte timpuri - vrea să atragă atenţia şi să stimuleze intenţia de a redescoperi interesul pentru o explorare a acestui univers de o profunzime adesea ignorată.
Este vorba despre acel strat al tectonicii literare contemporane, dacă nu nebăgat în seamă de “oficialii” zilei, cel mult ignorat cu auto-suficientă argumentaţie tolerantă.
Acest strat foarte composit la care ne referim, face parte, vrând nevrând, din structura peisajului actual al literaturii române contemporane.

Eram la inceputul anilor '90,  pe santierul de la Babadag, cand Sebastian Morintz m-a aborat direct:
-Asculta, Muntene, de ce nu scrii o nota cu greseala frecventa din mass-media, despre "Ganditor"?
-?
-Tu nu vezi ca in toate ziarele -ba si la televiziuni- apare mereu "Ganditorul de la Hamangia"?
-Aaaaaaaa..... Pai ce sa le facem daca nu citesc arheologie?
-Scrie o nota despre descoperirea ei si ii dam drumul intr-o revista de popularizare. Ce zici de "Stiinta si tehnica"?
-Stiu si eu? E o nota cam mica, totusi.