Copil fiind, fredonam ,,Demult nu mai trag cu praştia-n vrăbii". Nu înțelegeam prea bine mesajul, până într-o zi, când totul a devenit realitate.
    Din curtea casei copilăriei până la şcoală, mergeam pe jos vreo douăzeci de minute. Trezit mai devreme de corul vrăbiilor, alergam din fața casei până la poarta, lovind cu picioarele o minge dezumflată. Pe aleea proaspăt pavată, o piatră zgrunțuroasă, desprinsă de la locul ei, imi incomoda vizibil driblingurile imaginare, încălțat cu tenişi noi chinezeşti, albaştri.

Cei albi, îi purtam doar duminica. Mă aplec si fără mult efort, se desprinde. Era de mărimea unui ou de găină. Negăsindu-i locul potrivit, arunc o privire spre gărduțul de sârmă împletit de tata, ce delimita curtea de grădină. Vrăbiile tocmai făceau repetiție. Un tril de soprane! Mai târziu şi eu cântam în corul şcolii... Vrând parcă să exersez aruncatul la țintă, arunc cu forță piatra spre ele. Una, cade fulgerată în iarbă. Alerg spre ea, neştiind să mă bucur sau cu gândul de a o salva. De atunci mi-a rămas imprimat pe retină, o pleoapă închisă pentru totdeauna. Ridicând-o cu mâna, am simțit căldura sângelui ce o cuprindea. Pe partea opusă, era greu de imaginat ce poate face o piatră zgrunțuroasă.
    Azi, am intrat în curte. Vrăbiile tac, se ascund printre frunzele de viță-de-vie. Acelaşi ochi, aceeaşi pleoapă închisă, pentru totdeauna. Cobor privirea pe aleea copilăriei şi văd locul pietrei. De atunci ele tac, cu pleoapa închisă...