Târziu, în noapte flămândă, am fost chemat în sala ,,blândei” judecăți.
Erau prezente durerea, singurătatea, suspinul, oftatul, viața, timpul, ora, clipa, necazul, bucuria, sărăcia, bogăția, seara cu amurgul în brațe, dimineața cu soarele înfășat la piept, prânzul ce face umbra mică, iar într-un colț stăteau chirciți anii duși.
Atât de mulți și de multe erau, încât nu aveau loc la prezidiul unde se executa … judecata și … sentința, iar sala prea mare pentru mine… unul singur.


M-au trecut pe mine la…,,catedră”, iar ei cu ele au umplut scaunele sălii judecătorești.
- Inculpat al vieții deșarte! –
Prezent, am răspuns timid! Observ în fața mea, în dreapta, pe moșul cu barbă albă și cu ochii ca ai cerului.
Trecea totul în Procesul Verbal.
În colțul opus, în frac negru, haine negre și cu ochii corbilor, altcineva își nota în caietul de notițe, negru și el.
Offfff!
M-apucă frica!
Mi-e vară, mamă, mi-e vară și mi-e toamnă, mamă, mi-e toamnă, iar iarna … cu sentința se apropie…
- Inculpat al vieții deșarte!
Ridică-te! M-am ridicat.
Picioarele-mi tremurau, respirația și curgerea sângelui fugeau de mama focului.
Ochii-mi stăteau lipiți de moșul cu barbă albă și ochii cerului.
Toți și toate îmi puneau întrebări tari și răstite.
Clipa, vântul și timpul se vânturau de colo colo, parcă mă amenințau, însă nu știu de-a cui parte sunt.
A mea, a inculpatului, ori a judecătorilor…
Răsăpund rar, cu glas răgușit-obosit, dar și tremurând. Sentința ce urma, mă durea.
O rază de soare-mi făcea cu mâna prin gaura cheii.
Îmi zâmbea.
Parcă era mulțumită de răspunsurile mele.
-Stai liniștit, Gheorghe, parcă-mi spunea!...
Mai ai…
Tremuricii mă răscoleau puternic, broboanele de sudoare mă mângâiau peste tot și nici unul dintre judecători n-o lăsa mai moale…
Ochii blânzi și calzi ai moșului cu barbă albă parcă mă mângâiau. La cel în negru nu mă uitam.
Sângele lacrimilor mă durea.
De ce sunt la judecată?
De ce inculpat al vieții?
Am greșit eu mai mult ca alții?
Cuvintele nerostite mă dureau, tăcerea lor mă lovea din toate părțile. Indiferența se făcuse mică rău de tot.
Cu câteva nopți înainte stătusem cu viața de vorbă și am căzut de cuviință să ne bucurăm unul de celălalt.
Deodată, aici, viața mă mușcă de călcâi.
Așa… pe față…
Vai, ce m-am speriat!
Ce-am mai tresărit!
Mi-au trecut ochii și pe la dihania neagră ce zugrăvea morminte. I-am luat repede de acolo.
Cu frică am răspuns la toate întrebările. La toate.
Bătrânul cu barbă albă și ochii ca ai cerului parcă zâmbea.
Pe sfârșit fiind cu întrebările lor, dar și cu răspunsurile mele, juriul dorea plecarea mea pentru deliberare, pentru decizie, pentru… sentință.
M-au trimis pe o ușă albastru-mov din spatele moșului cu barba albă și ochi senini, într-o încăpere tot albastru-mov, unde trebuia să primesc sentința.
Trei zile și cinci nopți am așteptat până când viața a intrat peste mine și mi-a înmânat sentința într-un plic.
Parcă era zâmbitoare.
Încă alte trei zile și cinci nopți am păstrat sentința-n plic, la locul ei. Fără să-l rup.
Într-un târziu, în vis profund, vine la mine rezemat într-un baston lucios moșul cu barba ca lâna oii albe, cu ochii ca ai cerului și-mi spune cu voce blândă, dar apăsat:
- Deschide-l! …
În plic erau două zaruri.