Nici poeții nu mai sînt  ce au fost, nu afli versuri despre vară, primăvară ori despre echinocții și solstiții. Intram în Grădina din Colonie, cum ai intra îm Grădina Raiului, de acuma, cu poetul Cosoi, să vedem ce mai face maestrul Olos. Îi spuneam maestru dar el însuși îl numea așa pe maestrul Hamza, omul cu bocanci de infanterist și nelipsita-i porsetă pe care o purta ca un pendul pe lîngă trupu-i masiv. Cobora și Ilie cel hîtru din cămăruțele atelierului, dinspre strada Victoriei. Ne așezam pe iarba de lîngă atelierul lui Mihai. Cel mai neplăcut era să merg eu să caut o sticlă de vin, ieftin și bun, în vreme ce ei mă așteptau.

De ce să merg tot eu, maestre, că doar și eu am contribuit financiar. Punea fiecare cît avea. Pentru că tu ești străin și ai crezămînt, m-a luminat maestrul. Deci eram străin în propria-mi țară. Bine maestre, frumos îți șade. Dar pe asta nu o rosteam, era fraza pe care o mestecam în gînd cînd mă îndepărtam spre magazinele  din preajmă. Vroiam să-l conving că și eu comit versuri. Ia să auzim: ” Ca un copil adoarme firul de iarbă”. Foarte frumos, versuri cît mai scurte. Iosif Balla, care trecea pe aproape, uneori, însoțit de un fel de cîine  a fost poftit la un pahar de vin franțuzesc, adus de Mihai. Bătrînul pictor și-a muiat buzele în păhăruțul cu vin rubiniu și a întrebat: ce vrei ? Arată-le ăstora cum se pictează, dar vezi că sunt scriitori și nici nu știi cînd vor scrie despre noi. Era pentru prima dată cînd Mihai ne acorda acest titlu. Ăla de acolo, am rostit arătînd spre coșmelia în care, mai tîrziu, Ilie își ținea iepurii. Pe ăsta l-am făcut de o mie și una de ori, a exclamat, încîntat,  pictorul cu plete albe. Eram numai ochi și urechi.Pictura în aer liber, plein air, gîndeam. Și-a  îndreptat privirea ageră spre clădirea principală a Coloniei, a mai tras o gură de vin, pe stînga pînzei, la margine a făcut un fel de cruce și s-a pornit cu pensula, parcă era un vrăjitor mînuind spume colorate. Ce culoare mai vrei ? Culoarea vinului din pahar.Poetul îl sîcîia pe alt chibiț și era să se bată că nu știu care nu respectă  legile creației. Moș Balla îi dădea înainte. De o mie una de ori am făcut asta, rostea încet. Ieșea ceva foarte colorat dar semăna cu coșmelia lui Ilie. Trăiam un sentiment straniu, tăceam și priveam, pe furiș, cum se naște opera de artă. O lecție de pictură în aer liber cu asistenți. Vreau să vă spun că poetul ... ăsta, Nichita, cînd a fost pe aicea avea ceva, așa o vîlvă, un corb  care s-a ținut după el tot timpul.Era o poveste frumoasă. A băut pînă la capăt  vinul din pahar, nu l-a îmbiat nimeni cu altul, deși vin mai era, și-a adunat sculele și a pornit, cu pînza într-o mînă  spre atelierul său. S-a lăsat o tăcere penibilă. Într-o vreme l-am auzit vorbind cu copiii: mă voi sunteți foame ? Vă frig slănină. Doar firul de iarbă dacă va mai răsări la fel peste pustiul care este acum acolo.Era un loc cu soare care îmi amintea de casa parohială din satul meu, este tot timpul pe soare, zicea bunicul. Hamza, după o vreme mă îndemna să trecem pe la atelierul maestrului Olos, că are ziua sa de naștere. Dar tu știi bine că este plecat ! Și ce dacă ? Intram în Colonie, pe  ușa dinspre Centrul Vechi, cîțiva ani la rînd în luna februarie, printre arini și brînduși parcă revedeam imagini din copilărie. Brîndușile păreau ireale. Hamza culegea căteva, se uita să vadă dacă nu-l ironizez, ia și tu, zicea de parcă am fi fost în grădina raiului. Le făcea  buchețel și le așeza pe fereastra atelierului lui Mihai, că era închis cu lacăt. Avea un bilețel scris de acasă, semnează și tu , zicea că nu se știe cînd sosește maestrul iar cînd va zări brîndușile se va bucura. Și peste o lună bilețelul și brîndușile erau la locul lor, neatinse.Pe atunci nici hoți nu erau.