Când s-a întins în sat vestea că vine un farmacist în sat, lumea a privit întâmplarea cu o oarecare şovăială, cu îndoială. Nu prea vedeau ei, locuitorii acestui sătuc de sub Codru, cum ar reuşi el, Poticarăşu, să trăiască de pe urma puţinilor bolnavi care ar apela la bazaconiile lui ce le prepara în nişte vase ciudate, sucite, în care bolboroseau fără foc.

Cu vremea, însă, văzându-i pe membrii familiei oameni de treabă şi constatând că leacurile lor chiar alină suferinţele, sătenii i-au îndrăgit. În scurt timp, zvonul despre priceperea lui a depăşit hotarul satului şi i-a adus clienţi toată zona. Nevasta lui, poticărăşiţa, cutreiera toată ziua, cu pruncii alături, prin câmpuri şi prin locuri mai puţin umblate de unde culegea tot felul de frunze, rădăcini şi fructe de care sătenii nici nu se apropiau, crezându-le nefolositoare. Se zvonea că Poticarăşu – dar numai el – putea să colecteze veninul dintr-o mărgea de şarpe din care prepara un panaceu. Ba, mai mult, avea sub talpa casei, pe care şi-a construit-o singur în Valea lupilor, un şarpe mare pe care îl hrănea cu lapte şi îi colecta veninul.
      Poticarăşu venise din Ţara Lăpuşului, de unde s-a refugiat alungat de frica celor ce au început să-i vâneze şi să-i culeagă pe evrei spre a-i transforma în săpun, cum se zvonea în popor. Nevasta lui, însă, era româncă. A mai adus cu el pe sora nevestei, pe Palaghia, care în scurt timp s-a căsătorit cu popa din sat. Cei trei copii au început să meargă la şcoala din sat şi lucrurile pentru Domnu’ Roman au început să meargă bine. Câtăva vreme, până când copiii de la şcoală au început să manifeste semnele unui comportament ciudat: un fel de euforie, de lentoare şi nesiguranţă, de parcă erau beţi. Părinţii au început să se înciudeze şi să scormonească  printre puţinele lor cunoştinţe empirice cauza. Au început prin a-şi interoga odraslele asupra anumitor practici şi obiceiuri: ce-ai mâncat?..., unde-ai fost?...
     ... Până la urmă au descoperit că cei trei prunci ai Poticarăşului aduceau zilnic la şcoală nişte bomboane pe care le împărţeau copiilor. În faţa acestei constatări care constituia un real pericol, sătenii, adunaţi într-o Duminică dup-amiază la Straje, după ce s-au sfătuit revoltaţi, au luat o hotărâre categorică.
     - Să m’argă d´i und´e o vin´it! tranşă Grigore. Un fel de taroste de serviciu la toate nunţile din sat.
     - Să le poruncim că mâ’n´i să-şi strângă catrafusăle şi să o ieie p-aci-nculo, p’ângă Vale, hotărî cu îndoială şi nesiguranţă popa.
     A doua zi hotărârea a fost dusă la îndeplinire. Înainte de amiază, câteva căruţe însoţite de mai mulţi bărbaţi, în frunte cu Grigore, s-au înşirat la poarta Poticarăşului şi au început a încărca tot felul de lucruri pe care acesta le scosese deja afară. Omul nu s-a împotrivit, nu s-a opus în nicun fel. Vestea din sat a ajuns la el în scurt timp şi el s-a pregătit. L-au scos la hotarul satului şi i-au descărcat lucrurile.
    - Dumnezo ţ-ajute de-aci-nculo! i-a zis unul dintre săteni, zăbovind lângă el după ce au plecat ceilalţi, cu semne vădite de compătimire şi nedumerire.
    - Da-uar Cel di sus să vă crească brusturi pă talpă! blestemă domnu’ Roman deznădăjduit.
     Tihna locuitorilor, recunoscută în toate satele din jur, s-a aşezat din nou peste sat. Până la o vreme când, pe nesimţite, ca şi cum o jivină nevăzută ar scormoni la talpa pământului, a început să se perceapă o tulburare tăcută, dar prezentă, totuşi.
    Niciodată – înafară de timpul nefericitei şederi a farmacistului – aceşti oameni zdraveni, viguroşi şi tari ca bolovanii codrului nu au cunoscut doctori sau dentişti, decât o moaşă bătrână la care nimeni nu-i cunoştea vârsta(  toţi o ştiau de aceeaşi vârstă) nici de unde a venit – parcă din văzduh – şi care le-a tras la toţi pruncii satului , ca să-i facă să strige spre lumină, o palmă în fund.
     Pe nesimţite, zic, apa molcomă a traiului acestor oameni a fost tulburată din nou de o ciudată şi teribilă întâmplare pe care nimeni niciodată nu a putut-o desluşi, nu a reuşit să-i cunoască obârşia, cauza...
     Într-o duminică, înainte de intrarea popii în biserică, a poposit în mijlocul satului un personaj ciudat, îmbrăcat cu un fel de halat ponosit, cu plete lungi şi dezlânate, cu barbă mare şi neîngrijită, subţire şi cocârjat ca un semn de întrebare. Avea obrajii supţi şi pielea feţei întinsă şi străvezie pe care, sub fruntea îngustă, străluceau ca arşi de febră doi ochi întunecoşi, aproape închişi în fundul găvanelor. În discuţiile care le ducea cu cei care se opreau lângă el mergând la biserică, pretindea că este un fel de călugăr singuratic şi că este înzestrat cu anumite puteri, mai cu seamă cele de vindecare. Mai spunea, cu o voce joasă, enigmatic, ridicând mâna dreaptă cu degetul arătător împungând cerul, că acest dar de a cunoaşte adâncimile fiinţei şi de a tămădui este consecinţa, rezultatul, altui dar câştigat prin practici mistice, acela de a vorbi într-un grai necunoscut oamenilor; deci vindecarea o realizează prin rostirea unei formule cabalistice în care foloseşte cuvinte dintr-o limbă ascunsă muritorilor de rând, cuvinte care au fost folosite încă de la întemeierea graiului de către primii oameni de pe pământ prin care au comunicat cu păsările venite din cer.
     A intrat şi el în biserică, dar ultimul, şi după ce a asistat smerit şi retras într-un colţ la slujbă, s-a înfiinţat la sărutatul crucii şi la împărtăşanie, primul. Aşa se cade unui oaspete, mai cu seamă că este şi faţă bisericească. După el s-au perindat o parte din cei prezenţi la biserică, ceilalţi amânând acest ritual pentru duminica viitoare; era prea mare înghesuiala. Aşa se obişnuia de când se ştia satul. „ Nu-i duminica asta sfârşitu’ lumii”, se motivau oamenii. Ciudăţenia era că nimeni nu l-a întrebat pe străin de unde vine, unde poate fi găsit, nici nu l-au pus la-ncercare asupra harului cu care s-a înfiinţat. Din moment ce nu erau suferinzi în sat!... Doar Florea îşi făcu loc încet printre cei adunaţi în faţa bisericii şi s-a apropiat de el, întrebându-l în şoaptă, ca să n-audă popa:
     - Părinte, da’ cu cititu’ psaltirii pântru blăstămuri, vă ocupaţ’?...
     - Dară... Cum nu?!... răspunse călugărul cu glas tare, nederanjându-l că mai multe capete s-au întors spre el curioase.
     Apoi oamenii, după ce au zăbovit în curtea bisericii mai mult ca de obicei, parcă fiindu-le greu să se despartă, au început să se desprindă şi să se reverse tăcuţi pe drum şi pe cărări spre locuinţe.
     Întâmplarea s-a pierdut aşa cum a apărut: ca un zvon care nu lasă nici un ecou, ca o ropotă de ploaie de vară care se evaporă în câteva clipe. Numai că, înainte de vecernie clopotele au început să bată în neştire, fără oprire. Localnicii au început să iasă pe la porţi. Nedumeriţi la început, apoi cu spaimă. Femeile îşi acopereau gura cu colţul de la năframă iar bărbaţii îşi apucau clopurile în mâna stângă şi încercau să alunge primejdia, încă fără chip, împingând din cruci.
     - Doamne, feri-ne de năcaz şi de primejdie! zise Laurenţiu. Numa când o fo bătaia ce’ mare o mai tras aşe clopotile...
     - Ba, mai tras-o şi când s-o slobozât boala ce’ re’, se tânguia la cealaltă poartă baba Dotia.
     Aceste schimburi de mirări şi de temeri au mai continuat câteva momente până când  de la o casă la alta s-au auzit strigăte şi vaiete: „ Tulvai, Doamne! O murit Iuănu mneu!”... „ Ai de mine şi de mine! M-o lăsat Victorica me’!”... Tânguitul clopotelor se amesteca cu jelania sătenilor. Zvonul s-a întins cu repeziciune peste sat şi pasărea spaimei s-a repezit cu aripile-i negre din văzduh, cu umbra primejdiei în spate.
     - Trizăci de morţ’, oamini buni şi de-ominie! striga bătându-şi palmele şi frângându-şi mâinile, Ilca Tomii în mijlocul celor ce s-au adunat pentru vecernie printre crucile mormintelor din cimitirul bisericii.
     Cauza acestei ciudate nenorociri nu o bănuia nimeni. Semnele începeau cu o ameţeală, cu un val de rău, apoi omul începea să se sufoce, să aiureze încercând să spună ceva şi făcând semne spre ceva, apoi în câteva minute îşi dădea duhul. În fiecare duminică, după ieşirea din biserică, acest spectacol sinistru s-a repetat până când în sat a rămas doar popa şi Grigore, un ateu convins. Abia acum spaima a fugit din sat, clopotul a încetat să se mai tânguie şi jelania locuitorilor s-a topit. După puţină vreme şi popa a părăsit satul şi s-a pierdut în lumea largă... La cine să mai slujească?
     Grigore îşi petrecea de-acum singur veacul. Cu cât trecea vremea, era tot mai nefericit. Patina vremii care trecuse peste el şi singurătatea îl sufocau zilnic cu pacea şi monotonia lor. Cotoroanţa cu coasa uitase de satul pustiu şi astfel, nici această salvare nu îi era la îndemână. S-a gândit într-un moment să folosească modul de trecere pe care l-a dăruit sătenilor lui împreună cu falsul călugăr, dar... „ Io nu mă bag în biserică”, îşi făcea el socoteala stând la poartă. „ Amu, aş pute’ să trec păstă asta, da’ în ce biserică să mă bag, că s-o răsuptit... Clopotile-s dusă p-acoale-nculo, crucea nime’ nu şti pă unde s-o zărăstit... O’, de călugăru’ acela?... Cine şti încătrău o luat...”.