Victor s-a născut într-o familie de oameni cucernici. Așa se vorbea despre ei în orășel. Credea însă cu adevărat și cu toată sinceritatea doar tatăl, Vasile Plămădeală. El era capul familiei, el câștiga bani, de aceea toți membrii familiei sale, credeau sau nu, se rugau cu râvnă, mai și respectând toate obiceiurile religioase. Plămădeală avea mulți copii, dar băiatul s-a născut ultimul și era unicul fiu din familie.

Părinții, în pragul bătrâneții, își puneau în el toată nădejdea. Aveau însă un necaz, băiatul a început brusc să evite tradițiile religioase ale familiei. Nu numai că nu se ruga, dar, împotriva tatălui, a devenit pionier. „Fie, e mic încă, va înțelege pe urmă, se va răzgândi”, se gândea tatăl. Victor însă nu s-a răzgândit, așa încât peste exact patru ani a devenit comsomolist. Vasile Plămădeală a căzut la pat și peste puțin a murit în urma unui atac de cord.
    Familia Plămădeală și-a îngropat stăpânul, iar copiii au luat-o care încotro. Cu mama nu a rămas decât fiica cea mare, care era și ea bunică. Rămăsese singura credincioasă în familie, nu putea să plece, căci mama avea nevoie de grija ei. Viața familiei își urma cursul, totul era acceptat precum voința lui Dumnezeu, iată de ce, atunci când lui Victor i-a venit citația de la comisariatul militar, a fost petrecut la armată fără prea multe lacrimi. Victor era și el bucuros să scape din casa părintească, de care i se făcuse tare lehamite.
    Toamna, Victor Plămădeală și-a început serviciul în regimentul de desant de instrucții în orașul Circik din RSS Uzbecă. Acolo pregăteau cercetași pentru participarea la acțiuni de luptă. E clar că după antrenamente a fost trimis în Afganistan. În toiul verii și al arșiței, avionul militar de transport IL-76, la bordul căruia se afla Victor, a decolat de pe aerodromul Tuzel din Tașkent și a aterizat pe aerodromul Șindand din Afganistan.
    Unitatea militară era dislocată în corturi și în căsuțe din panouri. Era cu neputință să scapi de arșița de cincizeci de grade în atare locuințe. Dacă ținem seama de faptul că Victor s-a născut și a trăit în Moldova, unde vara e fierbinte, dar alături e râul Nistru, sunt iazuri, ne putem imagina cu câtă nerăbdare aștepta el repartizarea. De aceea a răspuns afirmativ la primul loc pe care i l-a propus ofițerul care a venit din divizia de infanterie motorizată de gardă.
    În timpul carantinei, care era necesară pentru aclimatizare, a trebuit să descarce „șalande” cu cărbuni. Însă a sosit în curând și timpul luptelor. Primul lucru care l-a șocat pe Victor, când a ajuns la subunitatea de cercetași, a fost „patul celor morți”. Pe un pat soldățesc, așternutul cu albituri nou-nouțe, erau înșirate douăsprezece curele militare de soldat.
În ziua aceea Victor s-a hotărât în sfârșit să-i scrie o scrisoare mamei. Era pentru prima oară în timpul serviciului când a avut cu adevărat nevoie să povestească ceva despre el. A simțit pe neașteptate un fel de legătură cu casa. Până aici scrisorile erau formale. Toți scriu, lui îi scriu, scrie și el. Acum scria din suflet, cum se spune, după voia inimii. Probabil, de aceea scrisoarea era caldă și bună. Victor a sigilat plicul și l-a transmis ofițerului de serviciu. Gata, ajunge, e timpul să se odihnească, mâine merg la pozițiile de luptă.

*    *    *

Batalionul în care servea cercetașul Plămădeală s-a apropiat de trecătoare înainte să înnopteze, dar oricum mai târziu decât sperase maiorul Degteariov, comandantul batalionului. Pentru a nu întârzia la locul liniei atacului, comandantul batalionului a hotărât să trimită grupa de cercetași cu ­paza de luptă și, fără a aștepta ca ostașii să ocupe poziția pe înălțimile dominante, a dat ordin să se înceapă deplasarea prin trecătoare a forțelor principale ale batalionului.
În curând în munți s-a lăsat întunericul, a trebuit să facă halta de noapte. Între timp, batalionul s-a apropiat de răspântia a două defileuri. Degteariov a ordonat să se oprească tocmai în una din aceste trecători, pentru loc de mas. Soldații executau toate dispozițiile comandanților nemijlociți, înțelegând că anume prin această trecătoare ei vor purcede mâine la drum.
Înțelegeau asta și cercetașii adversarului. Un detașament mare al mujahedinilor a ocupat poziții de luptă în fața batalionului care făcuse tabără în defileu. La cotiturile drumului dușmanii au instalat mitraliere. Tot spațiul pe calea deplasării soldaților noștri era ținut sub observație și sub foc. Dușmanii s-au pregătit bine și erau siguri că nimeni nu va reuși să iasă din sacul de foc. În primul rând, lunetiștii detașamentului trebuiau să-i ucidă pe ofițeri și să distrugă rațiile rațiile. S-a luminat de ziuă. Toți erau pregătiți: unii să meargă spre linii, ceilalți să oprească această mișcare.
Batalionul înainta încet prin defileu. Mujahedinii s-au culcat la pământ și s-au pregătit. Ahmad și Said s-au pomenit unul lângă altul. Ambii taciturni, ambii ducându-și durerea provocată de pierderea vieții obișnuite de altădată, chiar dacă săracă, s-au pregătit, a câta oară, să ucidă. Iată că de după cotitură s-a ivit capul coloanei. Foc!!! Însă în frunte mergeau soldați simpli. Trebuia să aștepte un ofițer, dar coloana poate să cotească, să se ascundă în râpă, răbdare, încă câteva minute. Degetul lui Said a încremenit pe trăgaci. Trebuia doborât un ofițer, pentru el se plătește mai mult, apoi va demonstra că el l-a doborât pe superior, iar Ahmad va confirma.
Maiorul Degteariov îi zorea pe soldați dar se grăbea și el, deplasându-se de-a lungul defileului. Deocamdată, era iniște. Își făcea griji, deoarece grupa de cercetași cu pază de luptă nu dădea semne de viață. Trecuse mult timp, iar ei nu s-au întors. La sigur că se întâmplase o nenorocire, ce-ar fi să facă oare cale întoarsă și să plece la bază, dar spre dimineață a luat legătura cu comandantul regimentului spunându-i că cercetașii nu s-au întors, acela însă le-a ordonat să continue mișcarea înainte, dacă se întâmplă ceva, vor reuși să trimită elicopterele. Dacă… Dar „dacă” s-a întâmplat deja? Încolțit de aceste gânduri triste, maiorul pășea repede și grăbea subunitatea. Nu a auzit împușcătura, doar lovitura și… bezna. Durerea i-a străpuns ochiul stâng și Degteariov a înțeles totul într-un fragment de secundă. A reușit totuși să strige: „Culcat!”. I s-a părut că a strigat. Însă sergentul superior Reșetnic, care a făcut serviciul în Afganistan deja doi ani și-a dat seama ce s-a întâmplat și a continuat parcă strigătul comandantului batalionului:
– Culcat!!!
Reșetnic trebuia să fie de mult acasă, ordinul fusese semnat cu două luni în urmă, l-a convocat comandantul batalionului și i-a arătat ordinul de demobilizare. „În mod normal, trebuie să iei chiar mâine avionul, dar omenește te rog să mai zăbovești. Batalionul meu nu e completat, am lut niște boboci de la Circik, dar ce pot să facă ei? Învață-i, te rog.” Nu putea Reșetnic să-l refuze pe Tătuca, așa se face că a dat de belea din bunătatea sa.
Căpitanul Stroev a preluat conducerea batalionului.
– Pregătiți armele! a strigat căpitanul, dar ostașii erau gata cu toții, însă partea proastă era că se vedeau toți ca în palmă. Pe deasupra, batalionul a intrat în trecătoare fără a ocupa înălțimile laterale. Comandantul batalionului a propus conducerii să ocupe la început înălțimile dominante, apoi să se deplaseze, dar în armată totul se face de-a-ndoaselea și toată lumea întârzie mereu. Comandantul regimentului a spus că va trimite elicopterele, ele vor asigura sprijinul de foc. Unde sunt elicopterele? Unde e recunoașterea? Din cauza ploii de gloanțe e imposibil să ridici capul. Munții vuiau, se cutremurau de împușcături, dar ele nu puteau să înăbușe cu totul gemetele și răcnetele răniților. Batalionul se afla într-o trecere îngustă a defileului ca într-un sac de piatră sub focul încrucișat al mujahedinilor. Ei nu pot fi atinși, au pregătit bine capcana și s-au ascuns după stânci și pietre, fără a lăsa vreo șansă sovieticilor. Lunetiștii afgani îi împușcau pe ofițeri, alegând țintele, ca pe niște potârnichi. Reșetnic i-a propus odată comandantului batalionului ca ofițerii să nu se îmbrace țipător, să-și pună ținuta de campanie fără epoleți. Cu atât mai mult cu cât știu legile: mujahedinii nu numai se răzbunau pe șuravi1, ci și câștigau bani. Cu cât e mai mare gradul, cu atât mai mulți bani primesc pentru ucidere. Mujahedinul ia un sac de grâu, îl vinde și cumpără o mină, o pune în drum și așteaptă. Dacă merge vreo coloană, el va încerca să explodeze „cositoarea” (piesă aeriană propulsată), cel mai scump lucru și pentru ea se plătesc atât de mulți bani încât îți poți cumpăra o femeie nouă. Apoi tancul, dar și TAB-ul nu sunt de lăsat.
Ce-i de făcut acum, când aproape toți ofițerii au fost uciși. Soldatul transmisionist s-a ascuns după trupul locotenentului-major Garipov și a făcut totuși legătura cu punctul de comandă, dar când va veni ajutorul? Asta era întrebarea! În munți nu e simplu deloc, unde mai pui că nici transmisionistul nu a apucat să transmită coordonatele exacte, lunetistul l-a răpus. Căci dușmanii trăgeau fără nici o jenă, cum să ajungi la ei?
Soldatul Victor Plămădeală era și el la cotitură, sub ploaia de gloanțe. Ostașii care au mers înaintea lui erau deja morți. Ceilalți, sub comanda sergentului superior Reșetnic, au ocupat o apărare circulară. Sergentul era rănit la mâna stângă, dar asta nu îl împiedica să tragă în mujahedini. El și-a înjghebat un adăpost din trupurile locotenentului și comandantului batalionului. Cândva, sergentul l-a salvat de la o moarte sigură, reușind să-l împingă într-o adâncitură de la o bombă care explodase și acoperindu-l cu trupul său. Atunci Reșetnic a fost zgâriat de o schijă, a stat  tolănit în spital preț de o săptămână, în schimb, după aceasta se tutuia cu comandantul batalionului. Acum e rândul maiorului să-l ferească pe sergent de gloanțe.
Plămădeală a simțit lângă el o piatră, a început să o dezgroape, a reușit să o scoată și și-a ascuns capul după piatră. Dar nu va rezista mult, gloanțele răpăiau pe ea și fărâmele zburau, încă un pic și va crăpa. Era un fleac pentru dușmani să-l ucidă, căci trăgeau de la o distanță mică. Reșetnic s-a întins până la rație și a reușit să o tragă la el. Mujahedinii triumfau, nu aveau unde să se grăbească, trăgeau într-o veselie. Reșetnic a reușit totuși să facă legătura cu comandantul regimentului, acela însă îl cerea pe comandantul batalionului, cum să vorbească ditamai colonelul cu un sergent? Aici Reșetnic a început să înjure ca la ușa cortului, îl durea în cot cu cine vorbește, el era deja demobilizat, ce mai, ai înțeles, boule? „Comandantul batalionului e mort, celelalte potârnichi, de asemenea, dacă nu trimiți întăriri, mă scol din groapă și te găsesc.” A transmis încă o dată coordonatele unde se afla restul batalionului. Încă un glonț l-a nimerit pe sergent, de data aceasta în picior, iar celălalt glonț a rupt în bucăți rația. Ducă-se pe pustii, nu mai avea nevoie de ea.
Soldatul Plămădeală își ascundea capul, piatra nu mai era bună de nimic, așa încât două gloanțe s-au înfipt în același timp în ambele picioare, unul i-a zdrobit osul piciorului drept, iar celălalt – fluierul piciorului stâng. Capul i-a căzut în groapa din care a scos piatra și și-a pierdut cunoștința.
Dușmanii au încetat focul, căci au auzit zgomotul elicopterelor. Câtă vreme ei se uitau la cer, sergentul Reșetnic a strigat:
– E cineva în viață? La unu, doi, trei ne întoarcem în trecătoare, poate că avem noroc și reușim.
Au reușit, pentru că elicopterele au prins a trage în dușmani, aceștia au întors MDS-ul (mitraliera de mare calibru Degteariov-Șpaghin) în direcția MI-24. Sergentul superior a reușit să salveze, din întreg batalionul, peste douăzeci de soldați. Printre ei era și praporgicul Anin, de la depozitul de alimente, nu se știe cum a ajuns pe poziții, se prea poate că nu a împărțit bine produsele cu comandamentul și a fost pedepsit. Dar el nu ardea de dorința de a-și asuma conducerea. Praporgicul-medic era și el în viață și sănătos tun și a început să panseze răniții. Bine că a cerșit de la medicul-șef anestezice și alcool. Unii aveau nevoie de o injecție, alții de câteva înghițituri de alcool... După un stres ca ăsta toți doreau alcool, dar cisterna nu era cu ei. Soldații au reușit să se retragă și să ocupe poziții în defensivă în așteptarea întăririlor. Când toți au părăsit câmpul de luptă, soldatul Plămădeală zăcea fără cunoștință.
Au fugit în grabă și au apucat să ia cu ei doar pe cei care dădeau, oricât de mici, semne de viață. Plămădeală nu se mișca, avea picioarele zdrobite, cine putea ști dacă mai respira?
Era pe la orele 16, arșiță, frică, sete, dar erau în viață și asta conta cel mai mult. Întăririle au sosit spre seară. Ar fi trebuit să meargă să-și caute camarazii, dar cei mari și tari au spus să aștepte până dimineață. Răniții au fost cărați până la drum și urcați în TAB. Au fost duși la spitalul din Șindand, ocolind regimentul. Comandantul regimentului își dorea foarte mult să-l cunoască pe sergentul cel obraznic, dar nu i-a mers, întrucât deja peste două zile a fost transportat de la spital la Tașkent.
Victor zăcea întins pe spate, iar deasupra sa bântuia furtuna de plumbi. O durere ascuțită l-a silit să deschidă ochii, dar geamătul s-a oprit în gâtlejul flăcăului de douăzeci de ani (fusese mobilizat cu jumătate de an în urmă, la 19 ani). Era speriat de moarte. În jurul lui mișunau dușmanii, vorbeau cu voce tare, râdeau și îi omorau pe soldații care gemeau, soldați cu care ieșise cu două zile în urmă din dispozitivul batalionului.
Încet-încet, îi revenea cunoștința. Victor și-a amintit de sfatul legat de ultimul cartuș și s-a întrebat dacă are o armă: automat, grenade, iar dacă are, unde sunt? S-a uitat atent în lungul trupului. Doamne, Dumnezeule! Inima a prins să bată cu o repeziciune de necrezut, apoi tot sângele s-a retras și o sudoare rece, însoțitoarea fricii, i-a apărut pe frunte. Din pantalonii rupți, năclăiți de sânge, se vedeau oasele zdrobite ale ambelor picioare. De spaimă și durere, și-a pierdut din nou cunoștința.
Când și-a venit în fire, a văzut un dușman, unul bărbos, înfiorător, cu cuțitul ridicat asupra sa. Și-a adus aminte, într-o frântură de secundă, de tata, de rugăciunile sale, de povețele sale. Victor nu știa rugăciuni, dar i s-a întipărit în memorie șoaptele necontenite ale rubedeniilor în fața icoanei. „Mântuiește-mă, Doamne...”, a dat să șoptească Victor, dar a ieșit un sunet nedeslușit. „TATA”, a auzit Ahmad cuvântul care l-a făcut să lase cuțitul. S-a culcat alături de soldatul brunet, bronzat și a început să șoptească ceva în dari.
Dușmanii s-au îndepărtat mult, când Ahmad s-a ridicat și, punând oasele la loc, a bandajat picioarele lui Victor. Apoi l-a târât cu mare grijă până la prima peșteră și a dispărut în ea împreună cu soldatul sovietic. Peștera aceasta era, până nu demult, baza de transbordare a bandei sale. Acolo se păstrau munițiile, armele și medicamentele care veneau din Pakistan. Ahmad a cercetat toată peștera, sperând să găsească niște medicamente uitate întâmplător, dar degeaba. Va trebui să aștepte căderea nopții și atunci, fără a se teme să-l lase singur pe băiat, să plece la un alt ascunziș, unde va putea găsi toate cele trebuincioase. A ieșit din peșteră, și-a făcut rugăciunea și, întorcându-se, a început să-l scruteze pe flăcăiandru, care semăna uimitor cu băieții săi.

*    *    *

Ahmad era fiul cel mai mare în familia lui Sufii Ismail. Cândva, demult, Sufii a primit moștenire de la tatăl său o parte dintr-o potecă de munte, pe care circulau caravanele din India și Pakistan într-o direcție, iar din China, în altă direcție. Paznicii caravanei știau: pentru a trece fără teamă pe această potecă, trebuia plătit un tribut. Bani, mărfuri, nu avea nici o importanță. Important era să plătească. Și plăteau.
Sufii a murit în vara aceasta. Acum Ahmad era șef pe potecă. Strămoși săi făceau parte din tribul jadrai. Cu mulți ani în urmă, tatăl i-a dat o pușcă veche englezească rămasă din timpurile când englezii încercau să schimbe mersul istoriei afgane. Arma a rămas ca o moștenire de la acele războaie de gherilă. Ahmad a învățat repede să tragă și deja la vârsta de zece ani mergea cu tata pe potecă pentru a strânge birul. Nu se poate afirma că Sufii sau Ahmad erau niște bandiți. Nu. Așa trăiau ei. Așa au trăit strămoșii lor. Așa vor trăi urmașii lor.
Cândva, foarte demult, munții Suleiman au devenit adăpostul puștunilor, străbunii poporului afgan de azi. Fiecare tată de familie și-a găsit în acești munți o bucățică de platou drept. Întreaga familie căra în munți pământ fertil din văi și își amenaja un colț agrar. Familia creștea, iar posibilitățile de a se hrăni din acest micuț lot de pământ nu mai erau de ajuns. Anume atunci dechanii pașnici au început să ceară o plată de răscumpărare pentru trecerea caravanelor pe potecile pe care ei se credeau stăpâni. Paznicii caravanei înțelegeau că un dechan înarmat nu avea ce pierde. Așa a apărut acest obicei. Sunt deja câteva secole de când un atare racket era considerat de către toți participanții ca ceva obligatoriu.
Tribul jadrai trata întotdeauna cu ostilitate puterea centrală, dar această împrejurare nu deranja mersul regulat și obișnuit al vieții lui Ahmad. Era soțul unei femei și tatăl a trei fii. Va sosi și timpul când îi va transmite fiului cel mare poteca și răspunderea pentru familie. Așa credea el întotdeauna și nu-și făcea griji pentru viitor. Dar într-o bună zi totul s-a schimbat.
Avioanele au apărut pe neașteptate și au început imediat să coboare, distrugând și mutilând cu obuzele lor pământul. Băieții nu au apucat să se ascundă. Erau speranța și sprijinul său. Tustrei. Zăceau alături. Schilodite de schije, trupurile așteptau ca tatăl să aibă puteri să-i acopere cu pământ. În pământul acela adus din văi de strămoșii lor pentru a se întreține pe el și pe familia lor.
Odată a venit în ospeție la Ahmad muezinul Mahmud. Era muezin de bună voie, dar asta nu știrbea din respectul de care se bucura. Era autoritatea tribului său. Mahmud voia să ia băieții în detașament, să le dea arme și să-și facă din ei ostași, apărători ai neamului lor.
– Dar sunt încă mici, l-a contrazis Ahmad, mirat de îndrăzneala sa, e devreme să lupte.
Iată că acum Allah l-a pedepsit pe Ahmad pentru nesupunere. Cum a putut să uite legile strămoșilor, să uite că Allah vorbește cu el prin vocea muezinului…
Peste câteva ore, cu pușca tatălui pe umăr, Ahmad s-a alăturat detașamentului de refugiați. Mergea împreună cu cei care aveau să se răzbune până la ultima picătură de sânge pentru moartea celor apropiați. Așa a ajuns el în bandă… Durerea a amorțit, dar nu-l părăsea. Adormise parcă. În Afganistan au venit șuravi, păgânii! Păgânii trebuie uciși, nici vorbă!

*    *    *

    Ahmad îl privea cu atenție pe soldatul salvat de el, care i-a schimbat atitudinea față de ceea ce se întâmpla. Într-un târziu și-a dat seama că nu-l va putea ucide, dimpotrivă, el vrea ca soldatul acesta să rămână în viață. Ideea de „păgân” s-a retras atât de departe încât nu a reapărut niciodată în conștiința afganului. Ahmad a găsit medicamente și l-a bandajat pe soldat, i-a făcut o injecție. De când lupta în detașament, știa ce fel de medicamente trebuiau date celor răniți.
    El a obținut învoire de la șef pe trei zile, a plecat în cel mai apropiat sat unde locuia fratele săi mai mic și a cerut un măgar. Noaptea, pe cărărui doar de el știute, Ahmad ținea calea spre cea mai apropiată unitate militară a sovieticilor. Soldatul gemea, o dată a deschis ochii, erau la fel de negri ca și ai lui Ahmad. A șoptit ceva cu buzele uscate, dar Ahmad nu a înțeles nimic. Înțelegea puțin limba rusă, dar băiatul vorbea într-o limbă de neînțeles. I-a mai făcut o injecție și soldatul a adormit sau și-a pierdut cunoștința. Până locul de dislocare a șuravilor rămânea o oră de mers și Ahmad va ajunge acolo înainte de răsăritul soarelui.

*    *    *
    Victor era fără cunoștință, delira, deoarece parcă visase, sau îl vedea aievea pe tatăl său, care ședea pe o înălțime, știa precis că era tatăl său, dar nu îi vedea fața, căci în spatele tatălui soarele strălucea tare, atât de tare încât ochii lui Victor lăcrimau. Victor a încercat să vorbească cu tatăl, să-i ceară ajutor, însă acela se îndepărta de el și îi arăta cu mâna să se întoarcă înapoi. A închis ochii ca să nu-l doară atât de tare, a simțit cum tatăl îi ținea capul și îi turna apă rece în gură. Când a deschis iarăși ochii, Victor a văzut o față smeadă, cu barbă, care încerca să-i dea să bea. Mâinile, nu încăpea îndoială, erau ale tatălui, le simțea. Dar fața nu era a tatălui. De durere, soldatul a scos un geamăt și s-a prăbușit din nou în neștire. De data asta, Victor l-a văzut pe tata, îmbrăcat în haine albe, alături ședea un bătrân afgan și ei beau ceai și discutau în pace. Victor se uita la ei de parcă ar fi văzut un film, auzea și vedea totul.
    – Sufii, ești un ajutor bun, ai venit nu demult în rai, ai să devii tu însuți în curând un înger păzitor, îmi pare rău că mă despart de tine.
– Dar o să ne întâlnim uneori, Vasile, o să bem ceai, o să ne amintim de viață… Îți aduci aminte de ai tăi, Vasile?
– Cum să nu-mi aduc aminte, Sufii, am avut doar un fiu și, ca să vezi, nu credea în Dumnezeu.
– Și al meu nu l-a ascultat pe muezin și și-a pierdut fiii. Să vedem acum, Vasile, unde sunt fiii noștri.
Au sărit ei de pe un nor pe altul și l-au văzut pe fiul lui Sufii cu cuțitul aplecat deasupra fiului lui Vasile care zăcea la pământ. S-a speriat Vasile, l-a apucat de mână pe Sufii și l-a rugat:
– Sufii, spune-i să-i dăruiască viața fiului meu, am să-ți îndeplinesc orice dorință.
– Ahmad, fiule, lasă băiatul în pace, ajunge să vărsăm sânge. Vezi cât de mult seamănă cu fiul tău cel mare. Nu există credincioși și necredincioși. Dumnezeu e unul. Dăruiește-i viața, mergi la soția ta, că o să-ți mai dăruiască un fiu, asta i-a sugerat Sufii fiului său Ahmad. Acesta a lăsat în jos pumnalul. L-a dus pe soldatul rănit în peșteră și a mers toată noaptea pe o potecă îngustă, sprijinind corpul soldatului ca să nu cadă de pe măgar. Înainte de răsăritul soarelui, Ahmad a ajuns la poarta de fier a unității militare. A așezat încetișor trupul soldatului pe pământ, a dus măgarul ceva mai departe, s-a întors și a bătut cu patul automatului în poartă. Când a auzit voci, a alergat la măgarul său, l-a apucat de căpăstru și a părăsit grabnic locul.

Îmbrăcat într-o cămașă albă și pantaloni de aceeași culoare, Victor îi scria o scrisoare mamei, a scris mult, povestind cum l-a visat pe tata, cât de mult tânjea după el. Și i-a mai scris mamei că a fost rănit și cu acest prilej i se dă un concediu, că se vor vedea în curând acasă, unde el va povesti totul în amănunțime.

***    


Misiune la război

– Drăcia dracului, am dat de belea! N-am putut face față, așa cum se cuvine, bodogănea mânios secretarul general al CC al PCUS, cum ieșim din încurcătura asta?
Brejnev a intrat în camera cu mobilă de nuc, situată imediat după biroul unde își ținea ședințele Biroul Politic al CC al PCUS. Tocmai în acest birou, pe 8 decembrie 1979, a avut loc consfătuirea unui „cerc îngust de persoane” – Andropov, Gromâko, Suslov, Ustinov.
Invitat la această ședință, N.V. Ogarkov, șeful Statului-major al FA ale URSS, mareșal al Uniunii Sovietice, a încercat să-i convingă, timp de douăzeci de minute, pe membrii biroului politic să renunțe la introducerea trupelor în Afganistan. Să verifice minuțios informațiile primite. Însă argumentele mareșalului nu au fost auzite. Andropov și Gromâko aveau încredere în oamenii lor, iar concepția introducerii trupelor se baza tocmai pe rapoartele lor.
În realitate, nimeni nu dorea război. Și trebuia să se întâmple așa ceva, ca să vezi. Nu e destul că au trebuit să dea explicații comunității internaționale, pe deasupra, sinuciderea asta…
În ziua următoare, după asaltul palatului și lichidarea lui Amin, Brejnev a fost anunțat că s-a împușcat generalul-locotenent Victor Paputin, prim-locțiitor al ministrului adjunct MAI. Cauza acestui gest nu stârnea nici o îndoială.
La sfârșitul lui noiembrie, Paputin fusese trimis cu o misiune secretă în Afganistan. Fără să înțeleagă în profunzime afacerile interne ale acestui stat, generalul s-a grăbit să raporteze conducerii PCUS despre situația dezastruoasă din RDA. În timpul vizitei, a comunicat mult cu liderul PDPA. Simpatia reciprocă l-a ajutat pe general să impună părerea sa secretarului general asupra posibilelor consecințe ale luptei crâncene dintre tabere, care depășise de mult limitele de partid. El a reușit să-l convingă pe Amin de necesitatea introducerii trupelor sovietice pe teritoriul Afganistanului.
Mai mult ca sigur, Paputin nici nu bănuia cu ce se vor termina toate astea. Înainte să moară, nu a lăsat nici un bilețel. Cine știe acum la ce se gândea și ce regreta generalul în ultimele minute ale vieții sale.
Sinuciderea unui funcționar sus-pus nu era decât începutul unui șir de necazuri care, aidoma bulgărelor de zăpadă, se abăteau unul după altul în primul an de război. URSS se pregătea de organizarea jocurilor olimpice de vară, iar în Afganistan, în același timp, armata a 40-a, formată în mare grabă, călca cu cizmele sale din pânză impermeabilă drumurile pline de praf ale țării sfâșiate de contradicții. Mujahedinii parcă atâta așteptau, să demonstreze comunității internaționale intoleranța lor față de păgâni. Dacă cineva din soldații noștri rămânea ucis pe câmpul de luptă, erau găsiți mai târziu fără urechi, limbă, ochi, mădular, picioare, mâini… Iată de ce, înainte de luptă, băieții erau sfătuiți să-și lase pentru ei ultimul glonț sau ultima grenadă.
Uimitor lucru, dacă în primii ani de război se scria despre răniți și uciși, multe cuvinte erau luate în ghilimele, acțiunile de luptă erau numite „exerciții tactice”. Când soldații erau decorați cu ordine și medalii, se menționa pentru succese în pregătirea de luptă și politică, sau în întreceri socialiste, nu pentru eroismul manifestat în lupte.
Situația soldaților sovietici era agravată și de faptul că ei urmau să lupte în munți, pe arșiță, în condiții de aer rarefiat. Comandanții raportau în repetate rânduri, la comandă, că în condițiile locale e indicat un echipament mai ușor, panamale și bocanci comozi. În plus, în instituțiile medicale uneori lipseau medicamentele elementare. Culmea, din când în când surorile medicale se vedeau nevoite să spele tifonul…
Pe birourile înalților șefi militari tronau teancuri de rapoarte ale comandanților unităților armatei a 40-a. Pentru a verifica aceste rapoarte și a „se familiariza cu situația la fața locului”, în Afganistan s-au întețit vizitele reprezentanților structurilor de forță în frunte cu generali.
La sfârșitul anului 1980, a venit cu controlul, dacă ne putem exprima astfel, într-o misiune demnă de un general, un oarecare Lisov. Nu a venit de unul singur, ci însoțit de alte persoane oficiale. Delegația a fost cazată într-o vilă din centrul Kabulului. În spatele gardului înalt de piatră, la umbra puținilor pomi fructiferi, generalul se plimba alene după un prânz copios din bucate grase afgane. Lisov era un bărbat scund, pe fața sa rotundă și gălbejită, trădând o înfățișare bolnăvicioasă, se evidenția nasul cârn, cu care încerca să prindă toate mirosurile și dispozițiile posibile.
Pășind agale pe cărăruile grădinii, generalul s-a oprit lângă un arbust care semăna cu liliacul nostru, a mirosit florile, a închis fericit ochii, apoi, răsucindu-se pe călcâie, l-a chemat pe ofițerul de stat-major. În afară de întâlnirile programate, Lisov a ordonat să fie trecută în revistă, în una din unități, pregătirea de luptă și politică a recruților, interesându-se totodată de operațiile militare reușite împotriva bandelor mujahedinilor. În decurs de cinci zile, el trebuia să vadă tabloul întreg al situației din Afganistan, pentru a putea raporta obiectiv cele constatate conducerii Uniunii Sovietice.

*    *    *

    Detașamentul salvatorilor în frunte cu Grigore Mocanu s-a bucurat de două zile de odihnă după o operație reușită în componența unei subunități militare. Tinerii au ieșit din baia de aburi și s-au așezat la masa de prânz. Glumeau întruna, râdeau, amintindu-și de unele episoade din ultimul marș.
După prânz, Grigore a fost convocat pe nepusă masă la statul-major unde i s-a adus la cunoștință că grupa sa trebuie să facă parte dintr-o coloană militară puțin numeroasă care îndeplinea o misiune secretă.
– Veți primi instrucțiunile la fața locului, a spus locotenent-colonelul Goroșnikov.
Pregătirile nu au durat mult, au băgat în raniță strictul necesar, au primit de la depozitul de arme automate cu țeava scurtă, cu două magazine și au purces imediat la drum. Aerodromul se afla în apropiere, avionul era pregătit, au ajuns la destinație fără accidente. Grupa lui Mocanu era așteptată, soldații au fost repartizați pe transportoare blindate și coloana a pornit spre Asahabad.
Nimeni nu le-a explicat dacă aceasta era o ieșire pentru luptă sau doar pentru instrucție. Batalionul de infanterie a fost completat cu boboci. Se aflau în Afganistan de două sau trei luni, nu mai mult, astfel încât nici vorbă de experiență. Soldații au participat la o singură operație de luptă, împreună cu batalionul de la Djelalabad. Bravada și aplombul lor inspirau îngrijorare. Din ignoranță sau naivitate, ei credeau că dușmanii o vor rupe la fugă doar văzându-i pe soldații sovietici și ei nu vor avea altceva de făcut decât să împuște și să-i facă prizonieri pe mujahedinii speriați de moarte.
Lângă o potecă de munte care ducea la Kunar se afla un sătuc în care, după informațiile agenților secreți, dușmanii lăsau peste noapte vreo zece patrule. Deoarece misiunea era urgentă, s-a hotărât să nu se mai verifice informațiile, cu atât mai mult cu cât efectivul coloanei depășea simțitor forțele presupusului adversar. Misiunea era simplă: a-l găsi și a-l nimici. Pentru patru plutoane și grupa de salvatori misiunea nu era complicată, iar timpul a fost ales nu poate mai bine, în zori. Singurul lucru care îi stingherea era apropierea frontierei cu Pakistanul, vreo cinci kilometri, nu mai mult.
Soldații pășeau voios, râdeau, ei ardeau de nerăbdare să încerce pe pielea lor tot ce învățaseră să facă. Își dădeau aere, de parcă ieșiseră la o plimbare. Trecerea râului le-a luat destul de mult timp, deși l-au traversat pe două bacuri. Maiorul Medvedev, comandantul batalionului de infanteriști, a început să dea semne de nervozitate, să-i zorească pe soldați, se vedea că era grăbit să îndeplinească misiunea la timpul stabilit.
Brusc, a răsunat o împușcătură. O întâmplare absurdă, un foc involuntar tras de sergentul Neladnâi2, un nume sugestiv. Glonțul nu l-a atins pe nimeni. Toată lumea s-a oprit, total dezorientată. Nu aveau să suspende operațiunea din cauza unui fleac, mai cu seamă că era, mai curând, una de antrenament. Înainte, marș!...

*    *    *

    …Între timp, în unitatea cantonată lângă Kabul a fost anunțată alarma de exercițiu. Efectivul se pregătea de vizita unei comisii de la Moscova în frunte cu generalul Lisov. Peste două ore, totul era gata. Superiorii observau cu satisfacție cum erau siliți soldații să alerge, sub razele dogoritoare ale soarelui, pe platoul de instrucție în echipament greu de campanie și în măști antigaz, îndeplinind comenzi, procedee de luptă cu armă și fără armă. Generalul vorbea obosit cu conducerea unității militare, făcea observații, urmărindu-i pe băieții năuciți de vipie. A sosit timpul prânzului și Lisov s-a grăbit să pună capăt acțiunii. Seara era prevăzută recepția consilierilor, comandanților unităților și prezentarea rapoartelor privind operațiile împotriva mujahedinilor.

*    *    *

    Soldații mergeau încet, pășind cu băgare de seamă, în șir indian. Au mers vreme îndelungată, într-o tăcere desăvârșită. Puțin probabil să aibă habar de misiune dacă până și ofițerii nu-și dădeau seama de scopul final al campaniei. Pesemne, erau totuși aplicații, nu o operație de luptă. Doar maiorul Medvedev și câțiva ofițeri apropiați comandantului știau că adevăratul obiectiv este caravana care venea din Pakistan, care trebuia capturată cu orice preț.
Au constatat deodată că au dispărut nu se știe unde afganii-podari. I-au căutat mult, timpul îi presa, în cele din urmă, i-au găsit. Unul din ei i-a șoptit maiorului că șuravii nu trebuie să intre în trecătoare, însă ofițerul, agitat, nu a dat nici o importanță spuselor afganului. El știa că pentru îndeplinirea acestei misiuni va fi propus pentru decorare. Asta i s-a promis la statul-major. Chiar și atunci când au dispărut doi afgani-călăuze, au hotărât să-și continue calea fără ei.
La revărsatul zorilor, au ajuns la posturile „verzilor”, așa erau numiți soldații afgani din trupele guvernamentale. Înainte să înceapă operația, au decis să-și tragă puțin sufletul. Potrivit planului prealabil, plutoanele al doilea și al treilea urmau să ocupe poziții pe înălțimile apropiate, iar primul și al patrulea, să cerceteze chișlacurile. Toată lumea îl aștepta pe Medvedev, care discuta cu comandantul bazei afganilor. Maiorul s-a apropiat și a spus:
– Dacă în chișlacuri nu vor fi mujahedini, ordon tuturor să plecați imediat în direcția potecii.
La auzul acestor cuvinte, Grigore s-a înfiorat, fără să știe de ce. „Totul se va termina urât, foarte urât”, s-a gândit căpitanul Mocanu. În trecătoare, lipsiți de acoperire, care urma să fie asigurată de plutoanele doi și trei, toți vor fi neputincioși.
– E într-adevăr ordinul comandantului? l-a întrebat el pe Medvedev.
– Da. Tu și băieții tăi urcați pe delușorul acela, iar noi cu cele două grupe vom cerceta chișlacurile. Așa va fi mai repede. Terminăm și mergem imediat înainte. Trebuie să ne grăbim.
– Și dacă?…
– Dacă ar fi să… Ordinele nu se discută. Executarea!
E adevărat. La război are dreptate cel care are mai multe drepturi. S-a hotărât că primul și al doilea pluton se vor îndrepta spre trecătoarea din partea stângă, iar al treilea și al patrulea, cu care era Medvedev, din dreapta. Salvatorii s-au pornit spre înălțime.
Cercetând chișlacul din dreapta, nu au descoperit nimic suspect. Grupa a ieșit din sat și Medvedev, făcând legătura prin rație cu celelalte plutoane, a spus plin de nerăbdare: „Gata, băieți, e timpul s-o luăm din loc.” Sergentul-transmisionist a răspuns că au mai rămas două case și că ei vor termina treaba. Timpul se scurgea, dar băieții nu se întorceau. Au încercat să ia încă o dată legătura cu primul și al doilea pluton – nu a răspuns nimeni. Au decis să meargă în întâmpinarea lor.
Nu au apucat bine să cotească spre sat că i-au zărit pe mujahedini. Erau mulți și au deschis pe loc focul, căutând să-i încercuiască pe soldații sovietici. Între timp, salvatorii au reușit să ocupe înălțimea și spre ai au început să se cațere, pe pantă, dușmanii apăruți ca din senin. S-a încins lupta. Mocanu și-a dat seama că nu se vor descurca fără ajutor. Angajând lupta cu mujahedinii în munți, ai nu puteau să-i acopere îndeajuns pe cei care respingeau atacurile la poalele înălțimii. Transmisionistul transmitea, a câta oară, rugămintea căpitanului Mocanu de a li se da sprijin de foc de artilerie sau de a  trimite elicoptere. În baza „verzilor” au rămas transportoare blindate, care acum le-ar fi prins bine. Drept răspuns, au primit ordinul să înceteze lupta și să se întoarcă la bază.
Desigur, salvatorii ar fi putut să se retragă, dar, fără ajutorul lor, toți cei de jos erau sortiți pieirii. Mocanu a ales să rămână. În vâlcea erau mulți răniți, și doar grupa salvatorilor avea un instructor-sanitar, pe nume Maria.
Mocanu a solicitat din nou prin rație de la comandantul batalionului sprijinul artileriei, însă în loc de ajutor, a primit ordinul de a se retrage. Două plutoane încercau să iasă din cercul de foc. Ajutându-se unul pe altul, câțiva ostași cu răniți pe brațe își croiau drum spre înălțimea unde se afla sora medicală. Au ajuns aproape de stâncă, sperând să se poată ascunde în spatele ei și să-și tragă răsuflarea, dar în stânga a răsunat o explozie, apoi încă una… În ciuda așteptărilor, aceasta nu era artileria sovieticilor, ci aruncătoare de mine ale mujahedinilor.
Sub ploaia de gloanțe, Maria pansa răniții. Jos, băieții încercau disperați să iasă din încercuire. Ei recurgeau la tot felul de manevre și alergau sub grindina de gloanțe și explozii.
Trecuseră aproape două ore de la declanșarea luptei. Plutonul al treilea a reușit să iasă și a dispărut îndărătul unor bolovani enormi. Salvatorii au mai cerut de multe ori prin rație ajutor, dar acesta nu a mai venit, nu tu artilerie, nu tu elicoptere. Doar ordinul de a se retrage.
Mujahedinii trăgeau fără răgaz, soldații sovietici rămași în viață și ascunși îndărătul bolovanilor, nici nu puteau riposta. Gloanțele zburau din toate părțile: și din jos și din sus. Piatra după care s-a ascuns Mocanu nu a rezistat și s-a spart în bucăți mici. Grigore s-a dat de-a rostogolul în căutarea unui nou adăpost. La stânga s-a ivit o văgăună între niște stânci enorme. Fără să știe cât e de adâncă, a sărit totuși în ea și a văzut că Maria i-a urmat exemplul. Văgăuna era adâncă de vreo trei metri și servea drept adăpost bun de cei care trăgeau de sus, iar ieșitura îi acoperea de cei care trăgeau de jos. Acum puteau spera că se vor salva.
Mocanu le striga soldaților să coboare spre ei, dar nimeni nu-l auzea din cauza bubuiturilor. Atunci Grigore a pornit târâș spre băieți. Lângă văgăună zăcea praporgicul Polișciuk. Ținându-se cu o mână de coastă, gesticulând cu alta, el îl ruga să se apropie. Maria a ieșit din adăpostul ei și s-a târât până la Polișciuk. Rana era adâncă și periculoasă. Făcându-i o injecție anestezică, ea l-a ajutat pe praporgic să ajungă la văgăună. În curând vreo câțiva soldați s-au apropiat târâș de văgăună.
– Unde sunt ceilalți? a întrebat Maria.
– Ceilalți nu mai sunt, Grigore i-a privit pe soldații rămași în viață, ne retragem la bază.
Pe drum, grupa formată din nou de căpitanul Mocanu, l-a luat pe sergentul-transmisionist, acesta le-a spus că locotenentul Volkov se retrage cu ostașii care au supraviețuit, iar nu departe de ei câțiva soldați din plutonul al treilea încearcă să răzbată la bază. Foarte puțini au rămas în viață. Sergentul din plutonul patru cerea ajutor, erau încercuiți din toate părțile, ei singuri nu vor putea ieși.
Mocanu le-a ordonat câtorva soldați să scoată răniții de pe câmpul de luptă, iar el și ceilalți s-au grăbit să-i ajute pe cei încercuiți.
Grupa cu răniții s-a retras ușor și repede, la început pe fundul trecătoarei, apoi la adăpostul stâncilor au ajuns la bază, unde îi așteptau TAB-ul. Au aflat că blindatele nu au putut să vină mai aproape de teatrul operațiilor din cauza hârtoapelor și a potecii tot mai înguste.
Grupa lui Mocanu s-a retras și ea, ajutându-i pe supraviețuitori să iasă din capcană.
Era ora trei de zi. După începutul luptei, era pentru prima oară când au putut cu toții să răsufle ușurați. Doar doisprezece oameni au ieșit din încercuire. Ceilalți au rămas pe câmpul de luptă sau, în cel mai bun caz, au găsit un adăpost în cotloane și peșteri mici. Grupa salvatorilor s-a întors iarăși sus, sperând să mai găsească pe cineva, dar degeaba.

*    *    *

    Între timp, din ordinul ofițerului de stat-major, pe teritoriul vilei unde fusese cazată delegația în frunte cu generalul Lisov, erau lăsați să intre consilierii provinciilor și comandanții unităților sosiți cu cadouri și rapoarte. A fost așternută o masă orientală copioasă. Băuturi și mâncăruri erau cât îți poftea inima.
    O noapte întunecată a învăluit munții și orașele Afganistanului. Comandanții sovietici de diferite ranguri și niveluri s-au împrăștiat pe la casele lor. La vila din centrul Kabulului se odihnea și delegația șefilor militari sovietici. Seara a fost grea. Multe întâlniri, iar mâine de dimineață plecau la Bagran și acasă. Lisov era satisfăcut de rezultatele controlului. Bineînțeles, sunt unele lipsuri, dar ele pot fi îndreptate. Pe o arșiță insuportabilă echipamentul trebuie să fie mai ușor, aprovizionarea cu preparate medicale urmează a fi îmbunătățită, personalul medical întărit, dar în general și în linii mari… A adormit legănat de aceste gânduri.

*    *    *

    Soldații ieșiți de curând din încercuire dormeau culcați cu spatele unul la altul. E mai cald așa. Noaptea au mai ieșit câțiva soldați. Ei au povestit lucruri îngrozitoare: mujahedinii îi omorau pe răniți cu topoarele, trupurile erau batjocorite, ochii scoși. Ostașii ripostau cu focuri de armă, fără să uite de ultimul cartuș, doar ca să nu fie făcuți prizonieri. A doua zi băieții din trupele speciale i-au nimicit pe mujahedini sus în munți. Tabloul apărut în fața grupei salvatorilor i-a îngrozit: trupurile sfârtecate ale soldaților sovietici zăceau pretutindeni. Soarele arzător și-a adus și el obolul în această priveliște sinistră. Cu ajutorul blindatelor speciale de munte, salvatorii au început să adune trupurile celor morți. Pe toată durata zilei, soldații le ambalau în sicrie de zinc pentru a fi trimise acasă, în patrie. Soldații nu aveau nici un act, soarele și mujahedinii și-au dat toată osteneala ca fețele celor morți să devină de nerecunoscut. Pe cine și unde să trimiți? Oricum, rudelor nu li se va permite să deschidă sicriele de zinc.
    Între timp, delegația, în frunte cu generalul Lisov, s-a întors deja în patrie. Cadourile generalului, care au încăput cu greu la plecarea din aeroportul din Bagram într-un microbuz „Letonia”, au fost aduse cu bine acasă. În exclamațiile pline de admirație ale familiei, generalul povestea despre Afganistan, despre particularitățile și peisajele sale neobișnuite. A atins în treacăt evenimentele militare, spunând că tocmai în timpul vizitei sale în munți a fost nimicită o bandă de mujahedini. Despre asta însă, nici o vorbă, nimănui, altminteri… Ai casei au dat înțelegător din cap…
    Au mai stat mult la masa de sărbătoare, ascultând poveștile capului familiei despre această țară orientală extraordinară, neobișnuită.

***    



Palatul lui Amin

    Amin s-a mutat, cu câteva zile în urmă, în noua sa reședință – palatul Tadj-Bek, renovat capital. Cu acest prilej, la prânzul de sărbătoare au fost invitați membrii Biroului Politic și miniștrii cu soțiile lor. Exista și un motiv formal – aniversarea formării PDNA-ului. Pe deasupra, ministrul Pandjșeri s-a întors de la Moscova cu vești bune. Amin era fericit, el și-a atins scopul – URSS va acorda Afganistanului un ajutor militar solid. Rămânea o simplă formalitate – discursul șefului statului la televiziunea afgană. Toată lumea aștepta când se va aduce de la ambasada sovietică textul declarației în care Amin urma să anunțe poporul că, la rugămintea guvernului RDA, trupele sovietice au intrat în Afganistan.
    Discursul era programat pentru orele 12.00, acum însă stăpânul palatului le arăta bucuros musafirilor frescele bogate de pe pereții ornați cu lemn și piatră. Aceste decorații, prezente și în apartamentele personale, și în sălile pentru recepțiile solemne, și chiar în bar au devenit obiectul unei mândrii deosebite a lui Amin, care presupunea în schimb o admirație pe măsură. Musafirii nu au înșelat așteptările stăpânului.
    Însă timpul stabilit s-a apropiat deja de sfârșit, iar reprezentantul ambasadei sovietice întârzia nu se știe de ce. Pentru a respecta toate regulile bunei creșteri, au hotărât mai întâi să ia prânzul. Mâncărurile alese și interiorul bogat confereau recepției un statut regal. În timpul mesei, liderul PDNA a vorbit cu înflăcărare că diviziile sovietice sunt deja aproape, că trupele speciale au debarcat în Kabul, că acum nu se mai temea nici de mujahedini, nici de opoziție…
    Amin înțelegea că puterea sa nu se va ține multă vreme pe frică. Poporul în care el s-a născut și a crescut va prefera mai curând să moară decât să suporte umilința la care era din nou condamnat. Alimentată de schimbarea frecventă și violentă a guvernanților afgani, opoziția prezenta o amenințare serioasă la adresa regimului existent. Trebuia prevăzut totul. Ceea ce a și făcut. Până și sistemul de pază a palatului era organizat sub conducerea specialiștilor sovietici din direcția a 9-a a CSS.
    Palatul însuși stătea pe un fundament solid: pereții de beton înalți de doi metri ai demisolului ascundeau în condiții de mare siguranță arme, muniții și rezervele de produse alimentare. În cazul unor probleme legate de alimentarea cu energie electrică a fost instalat un sistem de aprovizionare cu electricitate autonom. Accesul la palat era apărat de cazemate permanente și de o linie exterioară de fortificații. Câteva regimente ale unităților de elită afgane stăteau pe întreaga linie de apărare. Dacă cineva ar reuși să răzbată mai aproape de clădirea palatului, el va fi întâmpinat cu un foc puternic din ambrazuri. În general, până la sosirea trupelor sovietice, care vor ajuta negreșit la menținerea puterii populare, el, familia sa și anturajul său cel mai apropiat vor rezista ușor într-o cetate ca asta.
    Energic, inteligent, sigur de sine, dispunând de o rețea ramificată de cercetare și de servicii de contrainformații, Amin nu admitea gândul că el însuși se afla sub controlul neobosit al serviciilor speciale sovietice. Nu știa că în rândurile personalului de serviciu verificat în repetate rânduri este un bucătar-diversionist care a apucat deja să adauge o otravă letală în mâncărurile alese ale meselor stăpânului. Amin nici nu bănuia că forma gravă de hepatită a nepotului său Asadull era rodul unei tentative eșuate de otrăvire săvârșite cu două săptămâni în urmă. Buna dispoziție a lui Amin nu-l predispunea la astfel de reflecții. Tot ce i se întâmpla îl mulțumea.
    Nu l-a supărat și nu l-a tulburat câtuși de puțin faptul că reprezentanții sovietici, invocând niște treburi urgente, au plecat imediat după ce s-a servit felul doi. În sala vecină a fost deja așternută masa cu ceaiuri și toți cei care au rămas, făcând în continuare stăpânului complimente pline de admirație, au trecut în încăperea vecină. Pe neașteptate, mulți oaspeți s-au simțit rău. Au început să se ridice de la masă, să se miște spre ieșire, dar să-și piardă pe loc cunoștința sau să se lase ușor pe podea și să adoarmă, iar trezindu-se, să se chircească de durere. Printre victime erau femei și copii.
    Speriați, servitorii i-au ajutat pe șeful statului și familia să ajungă în dormitoare. Nu trecuseră decât două ore de la începutul festivității în onoarea palatului-cetate și, deși zidurile erau, ca și mai înainte, cu neputință de cucerit, ele nu l-au apărat pe nimeni. Haifizulla Amin zăcea în palatul să somptuos într-o stare gravă de comă. Ekbal Voziri, cel mai apropiat tovarăș de luptă al lui Amin, care a lipsit de la prânz, a plecat de urgență la ambasada sovietică după ajutor.
    Când Djandat, șeful pazei, și-a dat seama că aceasta a fost o otrăvire premeditată, el a luat măsuri suplimentare pentru apărarea reședinței. Ajutându-l să organizeze paza și apărarea pe mai departe a palatului, Habibu se gândea la cele întâmplate. El înțelegea că înlăturarea de la putere a lui Amin era o chestie de timp, dar acțiunea de azi nu putea fi organizată de serviciile speciale sovietice. De ce? Această otrăvire absurdă ar fi pus la încercare capacitatea de luptă a întregului serviciu al securității. În timp ce femeile, copiii și persoanele civile incapabile să opună rezistență, zăceau pe divanuri cu diferite grade de intoxicare, tot serviciul de pază care mânca separat se pregătea de asalt.
    Presupunerea că ai noștri erau autorii acțiunii, ținând cont de faptul că la masă au stat și consilieri sovietici, i se părea lui Habibu atât de absurdă încât s-a gândit că aici erau implicați mujahedinii sau opoziția necontrolată. Când însă la palat au sosit medicii sovietici, nu încăpea nici o îndoială – otrăvirea era opera inamicilor din interior. Însă toate încercările de a trimite victimele la spital s-au ciocnit de interdicția agresivă a lui Djandat. Medicii s-au pus imediat pe lucru, pentru a-l salva pe conducătorul Afganistanului. În ciuda puținelor medicamente de la punctul medical din palat, către orele 18.00 Amin și-a venit în fire. Prima întrebare a fost: „Cine a făcut-o?”, a doua – cum se simte fiică-sa care născuse nu demult un copil. La rugămintea lui Amin, medicii spitalului sovietic Alekseev și Kuznecenkov s-au dus în camera ei.
Nimeni din palat nu bănuia că s-a pus deja în mișcare un mecanism gigantic: sute de profesioniști, zeci de unități de tehnică de luptă, reuniți în grupe, au pornit spre scopurile trasate. La 19.00, ei au sosit la aliniament și au început să aștepte semnalul atacului. Totul era pregătit pentru desfășurarea părții militare a operației de cucerire a palatului Tadj-bek (obiectul „Stejarul”). Grupa „Zenit” s-a instalat, pe patru mașini blindate, la 500 de metri de palatul lui Amin. Grupa „Trăsnetul”, batalionul „musulman”, regimentul 9 de desanți se aflau pe aliniamentele lor. Sute de guri de foc erau îndreptate spre clădirea palatului, fiecare având o țintă fixată din timp. La șaizeci de kilometri de palat, la Kandahar, aterizau primele avioane de transport „Il” cu sute de desanți din divizia Vitebsk. Versiunea că sovieticii au venit să-l apere pe Amin era fără cusur. La 19.15, în eter a răsunat mult așteptata frază: „Furtuna-333”. „Foc!”, au strigat comandanții, și sute de gloanțe trasoare au lovit țintele.

*    *    *

    Deasupra palatului Tadj-Bek s-a dezlănțuit o ploaie de obuze. S-a iscat panica, pe coridoare alergau bezmetice slugile, musafirii încercau să-și găsească un adăpost. nimeni nu-i lua în seamă pe medicii sovietici care, fideli jurământului lui Hipocrate, își îndeplineau cu onoare datoria și acum căutau un loc sigur. La ordinul lui Djandat, Habibu îi ajuta pe toți civilii să se ascundă la etajul întâi, sub scară. Printre aceștia erau medici, așa că a pornit în grabă să-i caute. În drum a văzut că locuitorii palatului au început să adune arme, a ajutat-o pe soția lui Amin să care mitraliera lângă fereastră.
    De îndată ce prima mașină sovietică a trecut de cotitură, din reședința lui Amin au început să tragă mitralierele de mare calibru. Focul încrucișat neîntrerupt i-a silit pe toți cei neînarmați să se ascundă care și unde. Habibu i-a găsit pe medicii sovietici ascunși în sala de conferințe și a vrut să-i ducă într-un loc mai sigur, dar a răsunat o explozie și el s-a ascuns mașinal după o ieșitură, nu departe tejgheaua barului.
    La auzul împușcăturilor, Amin s-a dat jos din pat și a ieșit în coridor. „De ce s-a întâmplat asta în casa mea? Cine a făcut-o? E o întâmplare sau o diversiune?”, se gândea conducătorul Afganistanului, ridicând sus mâinile în care erau flacoane cu soluție fiziologică. Acele din vene îl făceau să sufere, dar el nu simțea durerea. Așa l-a văzut Habibu care urmărea tot ce se întâmplă din adăpostul său. În șorturi și tricou Adidas, învăluit din cap până în picioare în tuburi, el stârnea cele mai contradictorii sentimente.
    Alekseev a ieșit în fugă din adăpost, a scos acele, i-a apăsat cu degetele venele și l-a condus până la bar. Palid și năucit, Amin s-a rezemat de perete. În ochii lui nu se citea spaima, ci doar confuzia. Deodată, s-a auzit un plânset de copil. Din camera de alături a ieșit în fugă fiul său de cinci anișori, înecându-se în lacrimi. Văzându-l pe tata, el s-a repezit la el, i-a cuprins picioarele și a izbucnit în hohote de plâns. Amin l-a strâns de după umeri și s-au așezat ambii lângă perete. Abia atunci a apărut spaima în ochii lui. Spaima pentru fii, pentru fiice. Spaima pentru toți cei care îi erau dragi.
    Focul pe care îl executau apărătorii palatului îi silea pe soldații din trupele speciale să se lipească de pământ. În replică, focul ochit pe ferestre i-a permis unei grupe de desanți să pătrundă în palat. Ceva de neînchipuit se întâmpla în toate încăperile. O ploaie de gloanțe din toate părțile nu lăsa nici o îndoială – era o luptă de nimicire. Amin își dădea limpede seama că trebuia să facă ceva, dar în starea în care se afla îi venea greu să se concentreze. Șeful statului, în ciuda aspectului exterior el continua să fie șeful statului, a dat ordin adjutantului său să telefoneze și să pună la curent ambasada sovietică cu cele ce se întâmplă.
    Liderul Afganistanului era sigur că atacul asupra palatului era isprava adepților lui Taraki sau ai mujahedinilor. „Sovieticii mă vor ajuta, se gândea el, numai să nu fie târziu”. Când adjutantul i-a spus că împușcă sovieticii, Amin și-a pierdut cumpătul și a răcnit: „Minți, așa ceva nu poate fi!” A înșfăcat scrumiera și a aruncat-o în adjutant. Tentativele de a obține legătura cu șeful statului-major, comandantul brigăzii de tancuri au suferit eșec – nu exista legătură. Printre explozii și focuri de armă, din coridoare s-au auzit clar înjurături rusești. Amin l-a strâns la piept pe fiul său care plângea cu sughițuri și, mângâindu-l pe cap, șoptea: „Bănuiam eu, totul e adevărat, adevărat. Simțeam eu…”
    Urmărind această scenă, Habibu a încercat să-și închipuie că e la fel de mic, că i-a cuprins picioarele tatălui. A simțit chiar palma caldă pe capul său, dar… El nu a reușit să-și provoace niciodată un sentiment neîncercat încă. Părinții săi au făcut cunoștință pe front, pe 9 mai, în ziua când s-a terminat războiul. Soarta nu le-a dăruit decât câteva luni de fericire de familie. A fost însă o iubire pentru toată viața. El era medic militar, ea – soră medicală. Au luptat până la sfârșitul războiul. Frontul Belarus. De ce nu s-au întâlnit mai înainte? Pierzând legătura mentală cu patria materialistă, Habibu era bântuit de întrebarea asta. Poate că, într-adevăr, copiii născuți încă își aleg nu numai mama și tatăl, nu numai locul nașterii, ci și timpul. Timpul, asta contează…
    Strigătul soției lui Amin l-a scos pe Habibu din reverie. Ea a apărut pe neașteptate. Ochii ei speriați se uitau fără să clipească la micuțul care se cuibărise la pieptul tatălui.
    – Ia-l, a spus Amin, sărutându-l și dându-l pe fiu femeii, dacă poți, plecați. Știi unde să mergi.
    – Amin, Amin…
    – Am spus, plecați!
    Femeia a luat în brațe copilul plângând și a pornit în lungul coridorului, dar nu a apucat să se îndepărteze de valul de foc. Era imposibil să-ți scoți nasul, darămite să pleci.
    Trupele speciale atacau, aruncau grenade în toate camerele, apoi trăgeau din automate. Procedau după principiul războiului: ori noi pe ei, ori ei pe noi. Lumina era aprinsă în tot palatul. Pentru a se ascunde în întuneric, trăgeau în becuri, făcând și mai sinistru tabloul luptei. Ceva mai lugubru nici că se putea. Apărătorii palatului se apărau cu înverșunare. Pe o scară îngustă, obișnuită, ca cele dintr-un bloc obișnuit, sovieticii înaintau încet dar sigur la etajul doi. Era imposibil să te miști repede, fiecare treaptă trebuia cucerită la propriu. Trecând de la un adăpost la altul, ei țineau sub foc tot spațiul de jur-împrejur, abia după aceea alergau în fugă la un alt adăpost.
    Medicii sovietici se aflau acolo unde i-a surprins atacul asupra palatului. Habibu știa că nu va mai reuși să-i conducă într-un loc sigur. Scăpase prilejul. În haosul care se instalase nimeni nu va sta pe gânduri să se dumirească dacă sunt ai noștri sau ai lor. Nu rămânea decât să aștepte.
    O nouă explozie puternică a zguduit clădirea palatului. În urma unei lovituri de picior, ușa s-a deschis larg. Patru bărbați din grupa specială a KGB-ului „Trăsnet” au dat buzna în cameră trăgând rafale din automate. În potopul nesfârșit de împușcături, explozii și țipete, Habibu nu și-a dat dintr-odată seama că își pierde cunoștința. Lăsându-se încet la podea, el s-a rezemat de coloană și și-a ațintit privirea într-un punct. Îi vuia capul, nu se auzea nici un zgomot, în schimb l-a văzut clar pe tatăl său, așa cum și-l închipuia după povestirile mamei – frumos, tânăr, cu o față de tip oriental – în vălmășagul exploziilor și focurilor de armă, el își salva camaradul…
    Zgomotele au revenit și odată cu ele, durerea. Habibu s-a răsucit, stăpânindu-se cu greu să nu geamă. Nu putea să se trădeze. Prin fumul gros, Habibu a văzut cum medicul sovietic, pășind peste cadavre, îl scotea pe colegul său mort din sala în flăcări. Lângă tejgheaua de la bar zăcea cândva temutul lider al Afganistanului, și din umărul său zdrobit curgea sânge. Nu încăpea nici o îndoială, era mort. Câțiva oameni încercau să-l salveze pe fiul rănit al lui Amin. Băiatul avea o rană de schijă în piept, pierdea mult sânge.
    Deodată în ușă a apărut un om ciudat. A înțeles Habibu – era tatăl. Tatăl său. O căldură nepământească s-a răspândit prin tot corpul, s-a ridica ușor și a dat să se repeadă la tata, dar acela l-a oprit cu un gest și l-a îmbiat să-l urmeze. Habibu mergea în urma tatălui simțind un soi de tremur nemaipomenit în tot trupul. Știa când vor ajunge acolo unde îl conduce tata și unde va putea, în sfârșit, să-l îmbrățișeze. Au ieșit din curtea palatului, apoi s-au pomenit la marginea orașului. Tatăl s-a oprit. Undeva departe răsunau focuri de armă și explozii. Habibu cunoștea bine aceste locuri. A dat să se repeadă la tata, acela însă l-a oprit iarăși cu un gest și a spus: „Grăbește-te!”.
    Habibu și-a venit în fire. Revenind încet la realitate, a încercat să se ridice, dar a căzut din nou. În locul unde acum o clipă bubuiau împușcăturile nu era țipenie de om. Capul i se învârtea încă, s-a ridicat totuși anevoie și a ieșit din sală. Covoarele îmbibate de sânge lipăiau sub picioare. În palat mai răsunau explozii și împușcături. Focul și fumul au cuprins toate încăperile prin care trecea Habibu, urmând drumul arătat de tata. Vedea oameni necunoscuți îmbrăcați în uniformă afgană, la mâneci aveau legate niște brasarde albe, iar după parola „Mișa-Iașa” Habibu a realizat că erau oamenii săi. Nimeni nu-i dădea nici o atenție în întunericul, învălmășeala și harababura care domneau peste tot…
    Se îndepărtase mult de palat când afganii uciși și cei doi fii minori ai lui Amin au fost îngropați într-o groapă comună în preajma palatului Tadj-Bek. Înfășurat într-un covor, trupul lui Amin a fost îngropat în alt loc. Habibu nu a văzut cum s-a terminat asaltul, dar ceea ce i-a fost dat să vadă s-a dovedit a fi suficient pentru a părăsi, fără să se dea de gol, palatul. Nu era un moment de slăbiciune, ci o hotărâre asumată. Nu i s-a spus nimic nici despre diversiune, nici despre asalt.
    În general, toate cele întâmplate arătau de parcă cineva voia să prezinte moartea lui Amin ca fiind opera opoziției interne sau a mujahedinilor. Cât privește asaltul, acesta nu era altceva decât reacția de răspuns la rugămintea liderului Afganistanului. Judecând după ceea ce se petrecuse în acea zi la palat, Habibu a înțeles că misiunea trupelor consta în a ucide toată suflarea. Înseamnă că el era deja radiat de pe listă. Fie, ce ți-e scris în frunte ți-e pus…
    Fostul cetățean al Uniunii Sovietice, fostul cercetaș sovietic, fostul „tovarăș de luptă” al lui Amin pășea în neștire pe drumul pe care plecau în munți afganii simpli excluși din făgașul vieții obișnuite de intrigile politice ale conducătorilor lor. Între timp, conducătorii noștri își frământau mintea cum să iasă din situația în care s-au băgat. Căci discursul lui Amin, care explica apariția trupelor sovietice în Afganistan, nu a mai fost difuzat…

Proletari din toate țările, uniți-vă!

PARTIDUL COMUNIST AL UNIUNII SOVIETICE, COMITETUL CENTRAL
STRICT SECRET
Nr.  127/220
Către tov. Brejnev, Kosâghin, Andropov, Gromâko, Suslov, Ustinov, Ponomariov, Zameatin.
Extras din procesul-verbal nr. 127 al ședinței Biroului Politic al CC al PCUS din 29 decembrie 1979

Despre răspunsul la apelul președintelui Carter prin linia legăturii directe privind chestiunea Afganistanului.
A aproba proiectul de răspuns al tov. Brejnev L.I. privind chestiunea respectivă (se anexează). A transmite răspunsul prin linia legăturii directe Moscova-Washington.

SECRETAR AL CC
Referitor la punctul 200
al procesului-verbal nr. 127
Strict secret

Stimate domnule Președinte,
    Drept răspuns la mesajul Dumneavoastră din 29 decembrie, consider că e necesar să vă comunic următoarele.
    Nu putem să fim în nici un fel de acord cu evaluarea pe care o faceți Dumneavoastră a ceea ce se întâmplă astăzi în Republica Democrată Afganistan. V-am prezentat deja cu titlu confidențial, prin ambasadorul vostru la Moscova, părții americane și Dumneavoastră personal explicația, bazată pe fapte, a ceea ce se întâmplă în realitate acolo, precum și a motivelor care ne-au îndemnat să răspundem pozitiv la rugămintea guvernului Afganistanului privind introducerea unor contingente sovietice limitate.
    Arată cel puțin straniu tentativa întreprinsă în mesajul Dumneavoastră de a pune la îndoială însuși faptul rugăminții guvernului Afganistanului privind trimiterea trupelor noastre în această țară. Mă văd obligat să menționez că faptul de a percepe sau de a nu percepe această stare de lucruri, de a fi de acord sa de a nu fi de acord cu ea nu determină câtuși de puțin situația reală a lucrurilor. Iar ea constă în următoarele.
    Guvernul Afganistanului ni s-a adresat, în repetate rânduri, pe parcursul a aproape doi ani, cu această rugăminte. Apropo, una din aceste rugăminți ne-a fost expediată pe 26 decembrie a.c. Despre asta știm noi, Uniunea Sovietică, despre asta știe deopotrivă partea afgană, care ne expedia atare rugăminți.
Țin să subliniez încă o dată că trimiterea contingentelor sovietice limitate în Afganistan urmărește un singur scop – a acorda ajutor în respingerea acțiunilor agresiunii externe, care au loc de mult, iar acum au căpătat proporții și mai mari.
Este cu totul inacceptabilă și nu corespunde realității nici afirmația din mesajul Dumneavoastră precum că Uniunea Sovietică a întreprins ceva pentru răsturnarea guvernului Afganistanului. Trebuie să subliniez cu toată hotărârea că schimbările din conducerea afgană au fost făcute de afganii înșiși, doar de ei. Întrebați în acest sens guvernul afgan.
Nu corespunde realității nici ceea ce se afirmă în mesajul Dumneavoastră despre soarta familiilor foștilor conducători afgani. Datele de care dispunem dezmint informațiile pe care le-ați primit.
Trebuie să Vă declar mai departe cu toată claritatea că contingentele sovietice limitate nu au întreprins nici un fel de acțiuni militare împotriva părții afgane și noi, bineînțeles, nu intenționăm să le întreprindem.
Ne reproșați, în mesajul Dumneavoastră, că nu ne-am consultat cu guvernul SUA în privința chestiunii afgane înainte să introducem contingentele noastre militare în Afganistan. Dar ne îngăduiți să Vă întrebăm – V-ați consultat cu noi înainte să începeți concentrarea masivă a forțelor maritime militare în apele Iranului și în Golful Persic, precum și în multe alte cazuri pe care ar fi trebuit, cel puțin, să ni le aduceți la cunoștință?
În legătură cu conținutul și spiritul mesajului Dumneavoastră, consider că e necesar să explic încă o dată că rugămintea guvernului Afganistanului și satisfacerea acestei rugăminți de către Uniunea Sovietică este o chestiune care nu privește decât URSS și Afganistanul, care reglementează ele însele de comun acord relațiile lor reciproce și, bineînțeles, nu pot admite ingerințe din exterior în aceste relații reciproce. Ele au dreptul, ca și oricare stat-membru al ONU, la autoapărare nu numai individuală, ci și colectivă, lucru prevăzut la articolul 51 din Statutul ONU, pe care URSS și SUA l-au formulat  ele însele. Acest fapt a fost aprobat de toate statele membre ale ONU.
Desigur, nu există nici un motiv pentru afirmația Dumneavoastră că acțiunile noastre în Afganistan prezintă, chipurile, un pericol pentru pace.
În lumina celor spuse, bate la ochi caracterul excesiv al tonului unor formulări din mesajul Dumneavoastră. La ce bun? Nu ar fi fost mai bine să se evalueze mai cu calm situația, având în vedere interesele supreme ale păcii și nu în ultimul rând relațiile dintre țările noastre?
Cât privește „sfatul” Dumneavoastră, V-am anunțat deja, și o repet din nou, că de îndată ce își vor pierde valabilitatea motivele care au provocat rugămintea Afganistanului față de Uniunea Sovietică, noi intenționăm să scoatem cu totul contingentele militare sovietice de pe teritoriul Afganistanului.
Iată și sfatul nostru: partea americană și-ar putea aduce contribuția la încetarea invaziilor armate din exterior pe teritoriul Afganistanului.
Nu consider că activitatea privind crearea unor relații mai stabile și mai productive între URSS și SUA se poate dovedi inutilă, dacă, desigur, aceasta nu o dorește însăși partea americană. Noi nu dorim acest lucru. Cred că asta nu ar fi nici în folosul Statelor Unite. Judecând după felul în care se formează relațiile dintre URSS și SUA, suntem convinși că aceasta este o chestiune reciprocă. Considerăm că ele nu trebuie să fie expuse ezitărilor sub influența unor evenimente sau factori externi.
În ciuda divergențelor într-un șir de chestiuni legate de politica mondială și europeană, lucru de care ne dăm clar seama, Uniunea Sovietică este adeptul gestionării afacerilor în spiritul acordurilor și documentelor adaptate de țările noastre în interesele păcii, cooperării bazate pe egalitatea în drepturi și securității internaționale.
29 decembrie 1979
L. Brejnev

***

Elly

    Elly dormea tolănită pe patul maiorului Scorțescu. Așa dorm copiii mici, femeile fericite și câinii fără griji. Elly nu era un câine fără griji. Pur și simplu era ruptă de oboseală și îl iubea mult pe Petru Scorțescu. De aceea labele ei dinapoi, întinse cu nonșalanță pe plapumă, puteau să te inducă în eroare. Din când în când, una din labe i se zbătea ușor, sau îi zvâcneau ambele. Petru trebuia să doarmă și el de multișor, dar, privind-o înduioșat pe Elly, se temea să nu o deranjeze.
    Astăzi a fost o zi cumplită, o zi de câine. E adevărat că Petru Scorțescu avea liber, dar Elly a fost adusă cu câteva ore în urmă de la serviciu. În genere, ea avea un însoțitor, ei îndeplinesc împreună misiuni de luptă, însă soldatul tinerel, epuizat de arșiță, de cățărări și coborâri în munți și de senzația permanentă de pericol, doarme „fără picioarele dinapoi”. Ceea ce nu ai spune despre Elly. Câinele a oftat din greu și, fără a se trezi, s-a întors pe o coastă, eliberând locul. Maiorul a profitat imediat de posibilitatea de a trage un pui de somn. S-a culcat peste plapumă, a strivit perna sub cap și a căzut pe gânduri.
    Vasile, fosta călăuză, a isprăvit serviciul militar și a plecat în Uniune. Maiorul Scorțescu voia s-o ia pe Elly la el, dar… Elly nu era un „câine angajat civil”, ci unul militar. Ea a fost antrenată vreme îndelungată, ca să găsească fără greș tainițele dușmanului. Timp de câteva luni, i s-au pus în mâncare substanțe explozive folosite în mine, pentru ca ea să le poată găsi mai târziu în orice loc. Nici înainte nu era ușor să cauți mine. O mulțime de geniști au sărit în aer pe „italiencele galbene”, ascunse cu meșteșug de dușmani.
    Între plăcile de beton se afla prundiș, gudron și multe altele. Acestea erau scoase, lăsând o adâncitură cât mai mare. Tocmai în ele era băgată încărcătura de exploziv alungită, iar deasupra, lipind o bandă izolantă neagră, se presăra pietriș! Până și câinii care își îndeplineau cu onoare datoria ostășească săreau uneori în aer. Patrupezii camarazi de regiment erau îngropați într-un cimitir special amenajat nu departe de „orășelul sovietic” Kabul.
    După aruncarea în aer a digului, munca aceasta a câinilor a devenit deosebit de importantă. Multe hărți ale câmpurilor de mine folosite la deminare s-au pomenit inutile. Scăpând de zăgaz, torentul înspumat a spălat minele și ele au ajuns acolo unde au ajuns. Așa se face că Elly nu avea acum zile de odihnă. Uneori maiorul Scorțescu o lua la el, uneori o scotea la plimbare, iar alteori se juca pur și simplu cu ea. Oricât de cazon ar fi fost câinele, el era, înainte de toate, o ființă vie în stare să iubească și să dorească să fie iubită.
    Maiorul Scorțescu s-a uitat cu duioșie la câinele dormind și l-a scărpinat după ureche. Acesta a „grohăit” puțin și s-a trezit. S-a sculat încet și și-a întins picioarele de dinainte, și-a ridicat fundul și s-a lungit cu tot trupul său câinesc, devenind de o dată și jumătate de ori mai lung. Terminând exercițiul „întindere”, s-a cutremurat din nas până-n coadă. A sărit din pat, s-a apropiat de ușă, s-a așezat pe labele dinapoi și a început să aștepte. Petru s-a ridicat, și-a pus alte încălțări și a ieșit împreună cu Elly afară.
    Îi plăceau la nebunie aceste plimbări dis-de-dimineață. Soarele răsărea brusc, primenind priveliștea Kabulului. Orașul medieval cu ulicioare întortocheate și cu ziduri înalte de piatră cu un cat se deștepta numaidecât. La ora primei rugăciuni în minarete urcau muezinii și, înălțându-și mâinile la cer, se închinau lui Allah. Entuziasmat de frumusețea orientală, maiorul Scorțescu pășea încet în urma lui Elly, care mergea în direcția cimitirului canin. Nu demult, o mină l-a aruncat în cer pe Jack. Erau foarte buni prieteni. Acum ea îi ducea dorul. Cimitirul era îngrijit. Acolo se odihneau în pace prietenii care au salvat nu se știe câte vieți omenești. Niște movilițe, deasupra fiecăreia, o tăbliță. Înainte să ajungă la mormântul lui Jack, Elly a prins a urla. S-a apropiat de mormântul prietenului, apoi au mai trecut pe la alte movilițe. Rugăciunea muezinului, învăluind Kabulul matinal, se contopea în zona cimitirului cu urletul câinelui care îi deplângea pe cei pierduți.
    Acest duet trist îi sfâșia inima. Maiorul Scorțescu i-a dat de înțeles câinelui că sosise timpul plecării. Elly s-a supus fără crâcnire. A ieșit tăcută din cimitir. S-a oprit locului. Și-a săltat botul. Ochii omului și ai câinelui s-au întâlnit.
    – Ți-e dor? Înțeleg, Petru a dat să-i ciufulească ceafa. Limba deopotrivă tandră și aspră i-a lins recunoscătoare mâna întinsă. Elly și-a proptit nasul rece și ud în palmă.
    – Ei bine, fie, Petru Scorțescu a scărpinat-o după ureche, să mergem. Mâine avem o zi grea, trebuie să ne pregătim.

*    *    *

    Operația de capturare a depozitului de arme al mujahedinilor s-a desfășurat cu succes. Se întorceau bine dispuși la Kabul. Se gândeau la baie, la cină și la somnul de opt ore. „Spre seară vom fi acasă”, își spunea maiorul Scorțescu, pășind împreună cu un detașament mic pe o potecă îngustă între stânci. Elly încă nu se deprinsese cu noua sa călăuză, ea ba alerga alături de recrut, ba se întorcea la maior. Nimeni nu o punea la punct. La ce bun? Misiunea era îndeplinită. Pierderi nu suferiseră. Se întorceau cu izbândă. Mergeau încet, ca în munți. Poteca pe care se deplasa detașamentul s-a îngustat într-atât încât un om și un câine nu puteau trece împreună, darămite doi oameni. Detașamentul mergea în șir indian, Elly era ultima.
    Brusc, a sărit în spatele ofițerului care încheia coloana și, lătrând tare, a prins a alerga cu o viteză surprinzătoare pe capetele militarilor. Ajungând la capul coloanei, ea a sărit în fața primului ofițer, a rânjit și a început să mârâie. S-au oprit cu toții, examinând cu atenție poteca. Uite-l! Mai bine zis, uite-o – o grenadă bine camuflată, de care dușmanii au legat trotil. Încă una, încă… Patrupedul a descoperit câteva fitiluri pe potecă. Operația plină de riscuri a durat o oră întreagă, așa că au făcut un popas. Militarii îi mulțumeau lui Elly. În același timp, câteva mâini s-au întins spre salvatoare. Îi tipăreau ceafa, o scărpinau după ureche, o mângâiau. Cineva i-a întins un cubuleț de zahăr, de parcă era un cal nu un câine. Au început să-și aducă aminte fel de fel de istorii.
    – Ce ne-a mai ajutat să prindem pește! a exclamat tânărul ofițer Pavel Stepaniuk.
    În minte i se întipărise doar peștele. E tânăr „încă”! Las’ să povestească. Toată lumea a ciulit urechile. Cineva stătea la spate, cineva s-a lăsat într-o rână sprijinit de pietre, cineva stătea pur și simplu culcat, privind resemnat cerul.
    – S-a întâmplat nu departe de Surubi. Pe de o parte a lacului de acumulare, eram noi, pe de altă parte, dușmanii, și-a început Pavlo povestirea.
    Maiorul Scorțescu s-a întors și, mângâind-o înainte pe Elly, asculta cu atenție a câta interpretare a vechii istorii.
    – În lacul de acumulare era noian de pește, dar cum să-l prinzi? Te bagi în apă și în loc de pește prinzi un glonț al dușmanului. Să pescuiești cu dinamita, nu e o problemă. Ai aruncat o grenadă și ditamai peștii, iată-i, stau pe apă așteptând să fie luați. Păi, aici e buba, nu poți să-i iei – dușmanii atâta așteaptă, să intre lumea în apă. Stăm, ne gândim ce să facem, dar Elly a și născocit ceva. A sărit în apă, de pe celălalt mal nu se vede, s-a apropiat înot de pește, l-a apucat cu dinții și l-a adus la mal, a dat de câteva ori din cap și l-a aruncat pe mal. A făcut asta de câteva ori. Au fiert o ciorbă, s-a înfruptat și ea din mâncare.
    – Ei bine, a spus maiorul Scorțescu. Ajunge, ne-am odihnit destul! Altfel nu ajungem până deseară, atunci în loc de ciorbă o să mâncăm ce-a mai rămas din pâine. Fiindcă a venit vorba, păstrați apa. Beți numai în cel mai rău caz. S-au ridicat cu toții, și-a pus rucsacurile, și-au luat armele și au purces la drum.
    La următoarul loc de trecere, de îndată ce au intrat pe platou, un foc de lunetist l-a rănit de moarte sau poate l-a ucis pe Pavel. A căzut, dar a apucat să se întoarcă, într-un fel nefiresc, pe spate. Toți s-au culcat la pământ. Să revină pe același drum era cu neputință, exista o regulă nestrămutată: pe unde au trecut șuravi, acolo din munți au apărut deja dușmanii. Înainte! Dar cum să mergi înainte? Munți, iarăși munți și între ei un platou în vizorul inamicului. Înțelegeau cu toții: lunetistul nu le va permite să iasă, dar dacă nu va mai trage o dată, el nu va putea fi lichidat. În timp ce se discuta despre situația creată, Elly, șterpelind foaia de cort a maiorului, s-a culcat sub ea și a început să se târâie pe platou drept spre locul unde zăcea Pavlo, grav rănit sau poate ucis.
    Toți au înțeles intenția prietenului credincios și au pregătit armele. A răsunat o singură împușcătură a lunetistului și pe loc câteva automate și o mitralieră au tras cu rafale în direcția împușcăturii. De pe munte s-a deprins silueta unui bărbat și, trăgând după sine unealta omorului, s-a rostogolit pe stânci. Toți au rămas nemișcați. Ai fi putut crede că ofițerii se temeau de un alt lunetist și, zăpăciți, nu știau ce să facă. Nu era ceva nou, lunetiștii se ascundeau în munți în diferite părți ale platoului.
    Și dacă, mai știi, sunt în viață? Maiorul Scorțescu nu s-a mai putut reține și s-a târât spre locul unde zăcea, cu brațele întinse în lături, Pașka și foaia de cort sub care se ascundea Elly. Mai spera că era în viață. Vie să fie, chiar dacă rănită. Deoarece lunetistul țintea omul și putea atinge doar labele sau un alt loc, dar să o rănească, doar să o rănească.
    Maiorul Scorțescu a venit foarte aproape. Pe foaia de cort se răspândea o pată roșcată. Temându-se să o vadă pe Elly moartă, el și-a mutat privirea spre Pașka, locotenentul Stepaniuk… Cu ochii larg deschiși, acela scruta cerul străin. S-ar putea spune frumos, ca la Tolstoi, că ochii lui întrebau: „De ce?” Însă în ochii lui Pavlo nu se citea nici o întrebare. În ei nu era decât tristețea unei vieți netrăite.

*    *    *

    Maiorul Scorțescu își aminti, ca o străfulgerare, de episodul când Pavel a sosit în Afganistan după absolvirea școlii. Călăuza Vasili era un neîntrecut meșter la născociri. Glumele sale l-au făcut cunoscut în regiment. De aceea, când veneau ostași noi, mai cu seamă dacă printre aceștia era și un absolvent al școlii militare, vreun proaspăt locotenent, toată lumea se aduna la „concert”. Rolurile efectivului principal erau repartizate din timp. Cineva îl ațâța pe Vasili, afirmând sus și tare că Elly, câinele său, avea un fler înnăscut pentru mine. În rest, era neputincioasă. Pe scurt, nu putea fi dresată, căci reflexul condiționat, folosit la deminare, a șters puținele posibilități ale patrupedului. Alții îi luau apărarea lui Elly, susținând că ea chiar întinde laba, ce-i drept, o face rar. În timpul acestor discuții aprinse, câinele stătea tolănit la picioarele călăuzei. El putea să caște și, întorcându-se nepăsătoare pe altă parte, să-și culce capul pe labe. Făcea și asta parte din programul reprezentației. A sosit timpul partiturii principale.
    – Păi, dacă vreți să știți, o dată a primit parada, a declarat Vasili.
    Toți au prins a vocifera, izbucnind în hohote de râs.
    – Da, da. Numai că trebuie pășit în pas de marș, ca la parată, a replicat calm Vasili.
    Au început să caute pe cineva care să meargă frumos în pas de marș pentru a da pe față scornirea. Nimeni nu era pe placul instigatorului polemicii. În cele din urmă, i-au propus tânărului locotenent Stepaniuk să-și încerce puterile. Înfierbântat de atenția camarazilor de luptă, Pașka a început să mărșăluiască așa cum se face pe platoul de instrucție.
    – Întinde piciorul, piciorul, nu se astâmpăra Vasili, ea reacționează la piciorul întins!
    Toată lumea râdea, zâmbea și locotenentul, întinzând cu sârg piciorul. Elly se uita blazată la cei din jur.
    – Un-doi! Un-doi!
    Brusc…
    – Elly! Șef la stânga!
    Sărind în sus în același timp pe patru labe, Elly, aidoma unei strune întinse, s-a așezat pe labele dinapoi, ridicând laba dreaptă dinainte în semn de salut. Aplauze! Hohote de râs. Fața emoționată a lui Pavel. Toți îl bat pe umeri. Îi zâmbesc. Îi strâng mâna. Asta înseamnă: „Ești înscris!”
    Din ziua aceea a trecut doar o jumătate de an și poftim… Maiorul Scorțescu s-a lăsat în genunchi și și-a descoperit capul. Nu a urmat nici un foc de armă și toți ceilalți s-au apropiat, fără a se ascunde, de locotenentul Stepaniuk care nu mai era în viață. Călăuza a dat la o parte foaia de cort. Minunile se întâmplă. Lunetistul nu a fost destul de precis. Elly respira.
    Mai aveau mult de mers. De obicei, cei uciși sunt părăsiți, fiind chemat elicopterul. Însă elicopterul nu o va lua pe Elly, iar s-o ia pe Elly și să-l lase pe Pavel, nimănui nu i-a trecut nici prin minte. De asemenea, nu le putea trece prin minte nici s-o abandoneze pe Elly, care le-a salvat viața de două ori într-o zi. Învelită cu foaia de cort, Elly arăta ca un ostaș. În realitate, ea era un adevărat ostaș, numai că un câine. Pavel a fost pus pe foaia de cort și au purces la drum. Se schimbau des, drumul în munți îl istovește pe oricine, chiar și pe cei mai rezistenți. Însă maiorul Scorțescu voia s-o ducă el însuși pe Elly. Partenerii se schimbau, el însă nu încredința nimănui postul său… După ce a obosit de-a binelea, și a transmis-o pe Elly unui camarad, căuta să pășească totuși alături de ea.
    Pe Pavel l-au petrecu toți care făceau atunci serviciu. A fost un flăcău bun, mereu cu zâmbetul pe buze, avea ochi albaștri, o claie de păr blond și o puzderie de pistrui presărați cu dărnicie pe nas și pe obraji, înflorind sub cerul afgan. Sicriul a fost urcat într-un camion sovietic „Gaz-69” și trimis la Bagram, de acolo cu avionul la Tașkent, apoi în patrie.
    Elly a fost operată de cel mai bun chirurg din spital. Era un pacient foarte recunoscător. Dacă soldații răniți nu ascultau, fumau pe furiș, Elly nu a încălcat nici o cerință a medicului. I s-a spus să stea culcată, ea stătea culcată. Nu reacționa la injecții, nu scheuna. Zăcea în cabinetul chirurgului, iar maiorul Scorțescu venea imediat după serviciu. La popotă lucra o cunoștință, și ea din Moldova, și Petru a rugat-o pe Katiușa, sau pe Catinca, după cum ii spunea el, să gătească bulion de pui pentru Elly. Cea mai bună cățea din prăsilă a supraviețuit.
    Maiorul Scorțescu a suferit multe pierderi irecuperabile, dar nu a crezut niciodată că va tânji atâta după un câine. Și-a dorit întotdeauna să aibă un câine. La țară, tatăl avea întotdeauna câini mari, puși în lanț. Bineînțeles, ei nu erau dresați în mod special, în schimb, erau inteligenți și foarte devotați. În copilărie, se ascundea adesea în cușca câinelui, era îndelung căutat, doar sora mai mare își dădea seama unde putea fi găsit.
    Gheorhiță, fiul său, îl ruga mereu să-i aducă un câine, iar el îi tot promitea – uite, ne mutăm, cumpărăm un apartament… Acum, Petru s-a hotărât – nu o mai lasă pe Elly pe câmpul de luptă, o va lua cu el acasă.
    Viața însă își urma cursul. Peste câteva zile tânăra călăuză a primit un câine nou și a început să-l dreseze.
    Între timp, în Ucraina, într-un sătuc din Vinița, era înmormântat un simplu flăcău, Pavel Stepaniuk. Visa să devină militar ca să-și apere patria, ca s-o ajute pe tot mai bătrâna sa mamă, ca ea să fie mândră de el. A devenit militar, și-a apărat patria, nu va putea să o ajute pe mama, când aceasta într-o singură zi a devenit mai bătrână cu toți anii fiului său. El nu va ști dacă ea se va mândri cu el, dar va plânge… își va deplânge odrasla tot restul vieții sale singuratice. Știau asta și prietenii lui Pașka, și prietena sa, pe care o consola „rivalul” său mai norocos, și toți consătenii săi, care au așternut pe un drum de țară o masă bogată de pomenire. Pe acest drum a plecat Pașka în viața de dincolo…

Documente ale Biroului Politic al PCUS
    … „…Suslov: «Aș vrea să vă cer sfatul. Tovarășul Tihonov a prezentat un memoriu la CC al PCUS referitor la eternizarea memoriei ostașilor care au murit în Afganistan. Totodată, se propune a aloca fiecărei familii câte o mie de ruble pentru instalarea monumentelor funerare pe morminte. Firește, nu e vorba de bani, ci de altceva. Dacă vom eterniza acum memoria, vom scrie despre asta pe monumentele funerare ale mormintelor, iar în unele cimitire vor fi câteva morminte din acestea, atunci din punct de vedere politic aceasta nu e prea corect».
    Andropov: «Desigur, ostașii trebuie înmormântați cu onoruri, dar eternizarea memoriei lor este deocamdată cam devreme».
Kirilenko: «Nu are rost să instalăm acum pietre funerare».
Tihonov: «În general, bineînțeles, trebuie înmormântați, e altceva dacă se cuvine să se facă epitafuri».
Suslov: «Ar trebui să ne gândim și la răspunsurile date părinților ai căror copii au murit în Afganistan. Aici nu sunt permise exagerări. Răspunsurile urmează să fie laconice și mai standard»”…
(Ședința Biroului Politic al CC al PCUS din 30 iulie 1981).

***

              Agent dublu ghinionist

    Armata și țarandoi (miliția afgană – n.a.) ducea o lipsă alarmantă de soldați. Pe deasupra, aceștia aveau un fel de a lupta extrem de original. Unii apărători ai revoluției, în timpul operațiilor, împușcau în sus, alții stăteau pur li simplu culcați, acoperindu-și fața cu mâinile. Unii dintre aceștia o ștergeau cu prima ocazie, luând cu ei armele. Era bine dacă pe mai târziu nu era îndreptată împotriva șuravilor. În general, trebuie să fii cu ochii în patru. Și acești ochi existau. În orice caz, în miliția afgană. Până în 1983, consilierii sovietici ai MAI participau la operații împreună cu milițienii.
Unde sunt oaze și apă, oamenii își fac așezările. Dacă satul simpatiza cu mujahedinii, aceștia își instalau acolo baza. Combaterea banditismului în Afganistan a ajuns la o cotă atât de înaltă încât orice parte a armamentului de infanterie, chiar și un cartuș, servea drept motiv pentru împușcare, dacă se găsea așa ceva într-o casă. Sovieticii aveau cele mai mari împuterniciri. Prezența lor în timpul incursiunilor comune cu țarandoii îi silea pe comandanții afgani nu numai să se miște prin chișlac sau prin zona de patrulare, ci și să vadă ceea ce trebuia văzut, să facă ceea ce trebuia făcut și să-i aducă pe toți cei suspecți la punctele de filtrare.
Printre acești „suspecți” a fost și Mu-zafar. În timpul reținerii a fost calm, chiar dezinvolt. Și-a făcut rugăciunea la timpul cuvenit. Când a fost întrebat ce făceau în chișlacul de unde plecaseră de curând bandiții, a răspuns că a fost în musafirie la fratele.
– Dacă voi fi ucis, fratele îmi va lua nevestele și copiii. Trebuia să ne întâlnim, a explicat el.
– De ce să fii ucis?
– Facă-se voia lui Allah!
– Ai multe soții?
– Trei.
– Ești un om bogat.
– Fii nu am. Am fiice.
– Ești încă tânăr, vei avea și fii. Câți ani ai?
– 28, nu – 27.
Căpitanul Pavlov care îl interoga îl observa cu mult interes pe afganul ciudat. În timpul întregii discuții, nici un mușchi nu s-a clintit pe fața smeadă a bărbatului. Interpretul, un tadjik sovietic, traducea nepăsător cele ce-și spuneau convorbitorii. Interogatoriul de astăzi era al cincilea. Căpitanul a înțeles, câtă vreme „nu au adormit” toți, trebuia să treacă la fapte.
– Să întreții o asemenea familie, probabil, e greu, Pavlov se pregătea să-i facă lui Mu-zafar propunerea de a servi în țarandoi, cum te descurci?
– Facă-se voia lui Allah!
– Tocmai recrutăm acum oameni în țarandoi. Înrolează-te!
Pe chipul afganului a apărut interesul. Văzând prima emoție vie, Pavlov a continuat fără a se opri. El i-a descris cu însuflețire perspectiva materială și morală a serviciului respectiv.
– Facă-se voia lui Allah! Cu aceste cuvinte Mu-zafar și-a dat consimțământul să servească în țarandoi.
Milițianul începător însușea cu repeziciune și cu spor noile cunoștințe. Pavlov îl plăcea foarte mult. Au trecut în jur de două luni. Fluctuația în țarandoi era de necrezut. Afganii dezertau, plecând cu tot cu arme. Un grup de afgani, între care și Mu-zafar, participa la o nouă încorporare a recruților. Au venit la bazar, l-au încercuit. Tinerii care nu erau scutiți de  serviciul în armată au fost aduși la țarandoii lui Pavlov.
Completarea proaspătă nu era bună de nimic. Recruții urmau să însușească deprinderile de muncă elementare în miliție. În acea zi căpitanul îi învăța pe tineri procedeele reținerii și percheziției celor arestați. Interpretul tadjik ședea deoparte și traducea monoton. Ultimele zile Pavlov a fost ajutat la lecții de Mu-zafar.
Procesul „reținerii” a decurs în liniște. Toți se mișcau ca niște somnambuli. Căpitanul a realizat să sângele său începe să curgă mai încet prin vene. „Ce se întâmplă oare?” s-a gândit el mâniat. Tema următoare era percheziția arestaților. „Ei bine, acuși vă trezesc eu la viață!” cu gândul acesta Pavlov l-a înșfăcat pe Mu-zafir, l-a tras repede și brutal la clădirea cea mai apropiată, l-a pus cu fața la perete. Dând ordine scurte, a ridicat cu aceeași brutalitate mâinile „arestatului”, i-a îndepărtat picioarele, cu stânga i-a pipăit hainele. În timpul acestor instrucții în Uniune, de obicei se folosea mulajul unui pistol. Acum nu avea un mulaj și, pentru a fi mai convingător, Pavlov a scos cu mâna dreaptă pistolul, l-a înfipt în ceafa lui Mu-zafar și a răcnit ca un apucat:
– Spune! Spune, liftă păgână!
Interpretul s-a trezit primul, traducând cu sughițuri somația căpitanului, recruții s-au înviorat, iar Mu-zafar a căzut în genunchi în fața lui Pavlov și a prins a bolmoji ceva în limba farsi. Judecând după gesturi, se ruga să fie cruțat. Căpitanul voia să-i explice asistentului speriat că pistolul nu era încărcat, că nu era decât o lecție, dar aici a venit în fugă interpretul, intrând definitiv în stare normală de război, și a început să traducă repede spusele lui Mu-zafar.
Fire sensibilă, afganul a crezut că s-a aflat despre legătura sa cu banda și s-a speriat că va fi împușcat. Vorbea încâlcit, mult și fără șir despre familie, lipsă de bani, despre bandiții care l-au amenințat silindu-l să le vândă cartușe sovietice pe care el, ca o persoană de încredere a căpitanului, trebuia să le dea compatrioților săi pentru desfășurarea operațiilor.
Mu-zafar a mărturisit totul, dar a trecut sub tăcere faptul că, pe când făcea parte din bandă, îi ucidea pe soldații sovietici. Se îmbogățea atunci când reușea să-i taie celui ucis capul cu tot cu urechi. Atunci pentru fiecare ostaș primea 5000 de afgani, iar o dată a reușit să decapiteze un comandant, pricopsindu-se cu 80 de mii. Nu a mai spus că a fost trimis de căpetenia bandei pentru a culege informații despre activitatea milițienilor. Cartușele nu erau decât un pretext pentru ca, în caz de nevoie, să recunoască furtul și să explice bandei veniturile reale. A făcut întocmai cum s-a înțeles cu șeful. Însă el voia să trăiască. El trebuie să trăiască. A intrat în bandă nu din considerente ideologice, ci numai din cauza banilor. După primul șurav decapitat, el și-a putut cumpăra prima soție și să-și aranjeze locuința. Adevărul e că soția costa 300 de afgani, dar el își dorea nevastă pe placul lui, Acum avea trei soții și pentru fiecare a plătit mai mult. Acum are tot ce își dorea din copilărie. El va trăda banda și va scăpa de toate învoielile sale.
Căpitanul Pavlov a pregătit minuțios documentele și l-a dat pe „businessman” pe alte mâini. Acum misiunea lui Mu-zafar consta în a arăta poziția bandei. După confruntarea tuturor datelor, s-a dovedit că în zona în care se află chișlacul unde se adăpostiseră bandiții nu se putea ajunge pe pământ. În acest caz, pentru dirijarea pe țintă a loviturilor cu rachete și bombe era folosită aviația. Punând la punct toate formalitățile, s-a luat hotărârea ca Mu-zafar să plece la bordul unui elicopter și să arate chișlacul cu cuibul de bandiți. La sol i s-a explicat totul, el dădea servil din cap și se bucura, nu se știe, de aventura neobișnuită sau de eliberarea grabnică din „prizonierat”.
Mașina lua înălțime și, cu fața lipită de hublou, Mu-zafar privea exaltat pământul care se îndepărta. Nu era un om sentimental, dar priveliștea extraordinară a munților cu podișurile lor în care s-au ascuns chișlacurile, oamenii micșorați până la niște dimensiuni de necrezut, toate acestea au adus-o pe călăuza afgană într-o stare de ușoară euforie. Pentru o vreme, a uitat de ce s-a pomenit la înălțimea aceea și ce se aștepta de la el. Pur și simplu, Mu-zafar se desfăta. Avea impresia că ceva mai bine nu se putea.
Deodată, el și-a văzut satul, casa, noua soție, o fată tinerică de tot. Era sigur – copilul pe care ea îl purta în sânul ei era fiul, va fi primul născut, moștenitorul său. Bucuria care îl copleșea avea nevoie de o ieșire. L-a apucat de mânecă pe însoțitor și a început să strige că aceasta era casa lui, lângă casă soțiile lui și că în curând i se va naște un fiu.
– Ce, e cumva aici? l-a întrebat zâmbind comandantul.
Mu-zafar a dat bucuros din cap, vorbind și arătând pe degete că are trei soții și patru fete.
– Ce ne arată? s-a adresat comandantul însoțitorului, care nu era interpretul.
– După cum se vede, spune în care casă e căpetenia și în care armamentul.
– E tot un drac. Acușica totul se preface în scrum. De parcă artileria noastră va alege pe cine să nimerească în primul rând. Ce, dau coordonatele?
– Dă-le!
Elicopterul și-a schimbat direcția. Mu-zafar se uita înainte, zâmbind, în hublou, observând cum se îndepărtează casele care aparțineau familiei sale și vecinilor. Chișlacul încă nu a dispărut din vedere, că focul de artilerie care s-a abătut brusc asupra așezării înfloritoare a prefăcut-o într-un morman de ruine. Văzând cele ce se petreceau, afganul a prins a se zvârcoli prin elicopter, a răcni și a-l trage pe comandant de mânecile scurtei de vară.
– Ce-i cu el?
– Naiba să-l ia, a răspuns însoțitorul.
– Calmează-l, e pe răspunderea ta, așa am putea să nu ajungem acasă.
Parcă intraseră dracii în Mu-zafar, a trebuit să fie legat. Doar după aterizare, datorită interpretului, s-a făcut lumină.
– Păi, iată ce înseamnă să nu cunoști limba, a spus consilierul, trebuie să-i dăm bani ca pentru nimicirea bandei.
Când lui Mu-zafar i s-au dat toți afganii promiși, și-au cerut iertare pentru greșeală și au explicat situația, văduvul neconsolat s-a uitat la consilier și a spus ceva printre lacrimi. Ochii interpretului-tadjik s-au preschimbat în două farfurioare. Consilierul l-a bătut pe umăr prietenește pe Mu-zafar.
– Iartă-mă, frate, apoi, întorcându-se spre interpret, a întrebat:
– Ne blastămă?
– Nu, a răspuns interpretul, cere bani.
– Păi, i s-au dat ca pentru banda nimicită. Ce mai vrea?
– Da. Zice că pentru soții ar trebui mai mult.
Acum ochii consilierului s-au transformat, la rândul lor, în două farfurioare. I s-au mai dat bani. Mu-zafar s-a înveselit dintr-odată, și-a șters lacrimile și a început să-i mulțumească consilierului pentru generozitate.
– Mulțumesc, frate! cuvintele interpretului l-au scos pe consilier din starea de șoc.
– Du-te-n p… în  acea clipă nu a mai putut spune nimic.
Interpretul l-a privit zâmbind pe consilier.
– Dumneavoastră l-ați numit frate, nu-i așa?
Frate, frate, dar ducă-se în brânză, consilierul a scuipat înfuriat pe locul unde cu un minut în urmă stătea afganul plângăreț, care acum pășea radios și sigur spre viitor, strângându-și la piept arginții.

***

Sergent în termen

    În familia lui Ghenadie Răut, colonel în trupele de grăniceri, creșteau doi copii, o fată și un băiat. Soția, simpatică și veselă, o ucraineancă sau o româncă din Bucovina, nu l-a lăsat niciodată pe soț singur, îl urma la toate pichetele, a fost în toate fundăturile până când acesta nu a fost avansat la gradul de colonel și a primit un post într-o localitate normală, în Cernăuți, un oraș frumos și cald, aproape că în grădina mamei soacre, după cum glumeau tovarășii săi de serviciu. Colonelul și-ar fi dorit să servească în Chișinău, ca să rămână la pensie la baștină. Ce-i drept, nu era din Chișinău, ci din Orhei, dar care nu era departe de capitală.
    Anna Valentinovna Răut era în al nouălea cer. Nu s-au iscat niciodată probleme cu serviciul, căci era un medic extraordinar. Copiii s-au făcut și ei mari, erau deștepți și bine crescuți, căci au fost educați într-o familie cumsecade. Nimeni nu punea la îndoială alegerea profesiei de către copii – fiul va urma exemplul tatălui și va deveni militar, iar fiica, mândria mamei, va deveni medic, chirurg.
    Însă planurile pământești și cele ale cancelariei cerești nu sunt pe același picior, chiar dacă picioarele sunt încălțate cu cizme din pânză impermeabilă. Fiul s-a încăpățânat și nu a vrut în ruptul capului să încalțe aceste cizme, așa că Iurie a intrat la cel mai banal institut, cel pedagogic. Însă ceea ce l-a jignit cel mai mult pe colonel, aproape până la stupoare, e că fiul a ales totuși literatura, nu matematica sau fizica, lucru care l-ar fi făcut să crească în ochii tatălui. Ceea ce l-a dat gata însă a fost că ea, credincioasa lui soție, îi lua apărarea băiețandrului: „De ce să te moștenească? Lasă-l să facă ce-și dorește dacă-i place.” Gheorghe Ivanovici a dormit trei nopți în cazarmă, ca să nu-i vadă pe ai casei.
    A patra zi, Anna Valentinovna s-a prezentat la serviciul soțului și l-a adus acasă. Știa să găsească vorbele potrivite la nevoie, căci după atâția ani de căsnicie, îl cunoștea mai bine ca oricine pe acest grănicer încăpățânat...
    În schimb fiica – ce fată deșteaptă! – a absolvit medicina și s-a angajat în spitalul militar ca dentist. Chiar dacă nu a devenit un chirurg în sensul adevărat al cuvântului, dinții au și ei nevoie de tratament.
    Liduța nu rima cu Lidia Gheorghievna, și nu pentru că nu era serioasă sau nu făcea față muncii sale. Da de unde! Avea mână bună, găsea cuvintele potrivite pentru a-și calma pacienții în suferință, așa încât la ușa sa era întotdeauna coadă. Totul venea de la înfățișarea ei. Subțire ca paiul, cu părul negru, tunsă scurt, arăta mult mai tânără la cei 24 de ani ai săi. Ochii albaștri enormi cu gene negre te priveau ca un copil, în plus, vocea ei era subțire și slabă. Cum să o iei în serios și să o numești cu numele după tată?
După absolvire, Lidia lucra deja de un an la spital și le pregătea rudelor o surpriză.
Sunt tot felul de surprize, nu întotdeauna dintre cele mai plăcute, iată de ce Liduța nu se grăbea și nu îndrăznea să împărtășească familiei planurile sale. Și asta nu pentru că era fricoasă, pur și simplu îi iubea mult pe mamă-sa și pe taică-său și nu voia să-i supere. Iar noutatea era de natură nu numai să-i indispună, ci și să le pună în pericol sănătatea. Lidia tot amâna momentul, până când odată pe colonelul Răut l-a întâlnit comisarul militar, un vechi tovarăș, care l-a întrebat dacă Lidia Răut este cumva rudă cu el.
– E fiica mea, ce s-a întâmplat, ți-a scos cumva un dinte sănătos?
– Ba nu, cu dinții mei totul e în regulă, dar fiică-ta are, pesemne, probleme cu capul.
– Spune, amice, nu te lua cu vorba. Spune clar despre ce-i vorba? Sunt mândru de fiică-mea, n-am să las să fie călcată în picioare.
– Care călcat în picioare, mândria ta și-a pregătit documentele să plece în Armata a 40-a.
Ochii albaștri ai grănicerului s-au făcut mari cât cepele, fața la început i s-a înroșit, apoi s-a făcut, brusc, galbenă ca ceara.
– Cum! Care Afganistan? Noi n-am știut nimic...
Când Lidia a venit de la lucru, a întâmpinat-o o liniște mormântală. Se uitau cu toții la ea, dar nimeni nu a răspuns la salutul ei. Vă amintiți de tabloul pictorului Fiodor Reșetnikov „Iarăși un doi?”. Așa se uitau la Lidia membrii familiei sale, ca la un copil care a făcut o șotie. Apoi au prins a vorbi toți deodată: cum, de ce, ce-i lipsește? Nu s-a lăsat înduplecată nici de povețele tatălui, nici de lacrimile mamei, nici de înțepăturile fratelui.
În anii optzeci nu mai existau ardoarea comsomolistă, pământ desțelenit, magistrala Baikal-Amur, toate aceste au fost date uitării. Fetele voiau să se îmbrace frumos, iar băieții remarcau în mulțime fetele îmbrăcate frumos. Pe urmă le vor petrece după straie, dar vei fi oare petrecută dacă încă nu ai fost remarcată și ești întâmpinată totuși după îmbrăcăminte? Lidia avea deja 24 de ani, locuia împreună cu părinții și cu fratele, cum să inviți la tine un prieten? Supusă unui interogatoriu încrucișat de cei ai casei? Destul! Nimeni nu o ia în serios, toți o consideră o fetișcană, o să le-o arate ea!
Parcă în glumă, așa, ușurel, fata și-a strâns lucrurile, dar când a urcat în avionul pentru Tașkent, s-a speriat brusc. Nici să gătească nu știa, căci acasă era scutită de toate grijile și problemele, în fond era o cuconiță... Îl avea întotdeauna alături pe fratele care, deși romantic, era atât de zdravăn că nimeni nu îndrăznea să se apropie de Liduța.
În timpul zborului a încercat să-și ascundă lacrimile. Nu se știe de ce, avionul făcea escală la Groznâi, acolo se întâmplase ceva, astfel încât zborul a fost amânat pentru a doua zi dimineața. Trebuia să petreacă noaptea în aeroport. În jurul ei toți făceau tărăboi, vociferau, se indignau, doar Lidia ședea lângă geanta sa, tăcută și abătută.
– Fetițo, cu cine și unde zbori? auzi ea o voce de bărbat cu accent caucazian.
– Sunt singură și merg la Tașkent, uite cu mulțimea asta.
– Păi, avionul va zbura la opt dimineața, eu lucrez până dimineață, să mergem, ai să dormi la mine, nu te teme, nu mă leg de fetițe, iar mâine dimineață te ajut să urci în avion.
Nu se știe de ce, Lidia l-a crezut, a dormit în tihnă în fotoliul din biroul cecenului, iar dimineața el i-a arătat fetei cum să ajungă la avion, mormăind ceva în barbă: „De ce rușii își trimit copiii singuri la drum?”...
Tașkentul era un punct de transbordare și acolo se povesteau lucruri de groază despre Afganistan, dar aproape toate femeile, din cine știe ce motive, zburau într-acolo deja nu pentru prima oară.
Pleacă în concediu și revin, dacă a expirat contractul, îl prelungesc, nu roagă să fie trimise în Ungaria, RDG sau Cehoslovacia.
Din Tașkent a decolat IL-76, un avion militar de transport. Lidia nu era în apele sale, o spaimă i se cuibărise în suflet, avionul ducea oameni și tot felul de lăzi și produse.
Kabulul, celălalt punct de transbordare, era mai rău decât Tașkentul, însă Lidia a avut noroc și nu a așteptat mult, peste trei zile era gata de muncă și de apărare în spitalul din Kandahar.

*    *    *

    Alexandru lucra cu tatăl său la uzină. Danil Ignatievici era lăcătuș-reglor de categoria a șasea. Mai mult nu se putea: și maistrul, și inginerul îi cereau sfatul, până și șeful atelierului îi strângea cu respect mâna. Nu era băutor și nici pe tovarășii săi de lucru nu îi încuraja să bea. Îi plăceau pescuitul, vânatul, căci la nordul Moldovei sunt atâtea păduri și iazuri încât ai fi invidios pe tine însuți că te-ai născut în raiul acesta. E adevărat că iarna e frig, dar trupul trebuie călit. În schimb, cât frumusețe vara și toamna!
    Alexandru era nespus de mândru atunci când cei în vârstă îi strângeau mâna, căci era fiul lui Ignatici în persoană.
    A absolvit școala, nu cu eminență, dar nici cu media trei, și-a dorit să intre la Institutul Politehnic, însă nu a trecut concursul. Nu face nimic, la toamnă va pleca la armată, după care concursul nu are nici o importanță.
    Unde să trimiți un flăcău brav ca acesta, lat în spate, statură de 190, cu alură de sportiv, pe deasupra mai e și deștept. La trupele aeropurtate, bineînțeles.
    Toate fetele din școală și din curte au venit să-l petreacă pe Alexandru la armată. Multe au făgăduit să-l aștepte, numai că Alexandru nu a rugat-o pe nici una, era devreme să se gândească la fete. Iată, va termina slujba, va termina institutul și atunci... Ce va fi atunci încă nu știa, nu-și făcea planuri mari de viitor.
Ca recrut, nu prea a avut de suferit Alexandru Dănilă, nu arăta el a om care să fie silit să lustruiască cizmele sergenților său să alerge să aducă vodcă. Au încercat, desigur. Nu pentru asta s-a ocupat totuși Alexandru de box și avea categoria întâi ca să fie silit să șteargă flegmele „babacilor”. Alexandru le era recunoscător educatorilor din subunitatea de instrucție, aceștia l-au lecuit pentru totdeauna de maximalismul tineresc, așa că era gata la orice nu numai din punct de vedere fizic, ci și moral.
    Erau antrenați pe viață și pe moarte. Dănilă știa deja după trei luni că vor fi trimiși în Afganistan, așa că își dădea toată osteneala să învețe totul, să dobândească experiență și să fie pregătit să facă față oricărei situații. În ultimele zile erau alergați prea mult pe câmpul de instrucție, li se dădeau bilete de voie. Pe sergentul Dănilă a venit să-l vadă tatăl său. Au petrecut împreună o zi întreagă. Despre ce au vorbit? Despre toate, și-au adus aminte de Ocnița, de escapadele la pescuit, de uzină, au mâncat plăcintele mamei. A doua zi dimineață, tatăl era taciturn și a spus că el și cu mama îl iubesc foarte mult, ș chiar dacă i-au spus asta mai rar, să știe că el este unicul lor ajutor și sprijin. Tatăl a mai dat să spună că a venit să vorbească cu comandanții ca să nu fie trimis în Afganistan, el e unicul fiu și potrivit legii trebuie să-și facă serviciul militar în Uniune. Nu se știe de ce, s-a simțit stânjenit și nu a cutezat să-și spună păsul...
– Tovarăși desanți! a ținut un discurs plin de patos locotenent-colonelul. Vouă v-a revenit cinstea de a vă continua serviciul în brigada de desant de asalt, care își face datoria internațională în Republica Democrată Afganistan. De altfel, dacă îi e frică cuiva, el poate ieși din front și el își va face serviciul în altă unitate.
„Asta nu ne privește”, se gândi Alexandru.
Brigada a fost dusă în Afganistan, aruncată pe un platou lângă aerodromul din orașul Kandahar – faceți armata, dar nu cum vreți voi, ci așa cum se cuvine. Băieții nu numai că au supraviețuit în aceste condiții, ci au și luptat.
Nu, ei nu au fost trimiși în prima zi la misiuni de luptă, dar nici lăsați să trândăvească.
Compania a fost condusă pe poziție, așa se numea împrejmuirea de protecție înălțată în jurul aerodromului și al brigăzii. Ai stat la post patru ore și gata, ai liber opt ore. Poți să dormi, poți să te uiți în pod sau să citești poezii. Dănilă și-a luat de acasă o culegere de versuri și citea cu nesaț. Singurul lucru care îl îndreptățea în ochii camarazilor și nu le permitea să râdă de el erau pumnii săi enormi, pe deasupra, lupta mai bine decât alții și nu se ascundea în spatele prietenilor.
În timpul liber stăteau de vorbă. Despre ce? Despre femei. Doar în armată bărbații mint cel mai mult în povestirile lor. Cum mulți dintre soldați nu au reușit să devină bărbați în sensul sexual al acestui cuvânt, mințeau copios, cu însuflețire și neîndemânatic. Un paradox al vieții: au fost învățați să ucidă, nu și să făurească o viață nouă. Tinerii se uitau la femei precum motanii la smântână, la popotă sau la punctul sanitar, dar nu se încumetau nici măcar să vorbească cu ele, sau poate că nu aveau posibilitatea.
Alexandru avea un prieten, Andrei Ciumac, s-au împrietenit încă în timpul instrucției. Seara, compania a coborât în vale să păzească drumul. Era o noapte fără lună, întuneric beznă. S-au întins de-a lungul drumului. Alexandru și Andrei stăteau alături culcați pe spate și vorbeau încetișor. Deodată au auzit pe cineva mișcându-se. Căpitanul Makariev a dat alarma, ridicând compania la luptă. Spre șuravi3 alerga o ceată de mujahedini. Luați prin surprindere, aceștia s-au zăpăcit atât de mult încât au nimerit în cercul soldaților sovietici. Au fost luați ca din oală, fără nici un foc. Însă compania nu avea întotdeauna noroc.

*    *    *

    În ianuarie, nopțile domnea un ger de crăpau pietrele. Lidia s-a culcat îmbrăcată, învelindu-se cu o pătură subțire. Dar nu putea adormi. Gândurile se reîntorceau la familia sa, dimineața va trebui să scrie un răvaș. Ce să le spună? Firește, că totul merge strună, aici e ca la sanatoriu, e cald și e foarte frumos... Unde a nimerit, Doamne? Întrebarea asta îi rodea conștiința.
    Două luni la spitalul militar au zburat ca o zi, repede și oarecum liniștit. Dar nici vorbă de liniște când dorul de rude, de casă îți macină și îți întorc pe dos sufletul! Locuia într-o cameră cu o soră medicală de la secția de chirurgie, Eugenia, o fată bună din Vitebsk. Fata se întâlnea cu bunul căpitan Oleg și adesea rămânea peste noapte la el. Iar Lidia citea cărți și respingea cât putea atacurile amoroase ale locțiitorului politic cel rău din batalionul de cercetare.
Nu că Lidia nu se gândea la bărbați, dimpotrivă, voia mult să-și găsească un prieten și mai dorea să se îndrăgostească atât de tare încât aceste sentimente să dureze pentru toată viața. Să fie și flori, și poezii, și să-i facă frumos curte. Medicul dentist e și el o femeie și tot ce-i femeiesc nu îi este străin, Lidia era o duduie sentimentală.
Așa încât locțiitorul politic, maiorul Taranin, nu se înscria câtuși de puțin în aceste vise despre un sentiment atât de înalt și de curat ca iubirea, doar înfățișarea  și purtarea sa tăind pofta de o simplă comunicare, fără a vorbi de ceva mai mult. Erau alți parametri... Liduța nu se va îndrăgosti niciodată de un bărbat căsătorit, asta în primul rând, în al doilea rând, ei nu îi plac bărbații jigăriți cu ochii fugind în toate părțile. S-a obișnuit să vadă în jurul său bărbați înalți, lați în spate, precum tatăl sau Iurie, fratele său. Nu importă că e josuță, subțirică, în schimb Lidia e fată. În general, pe nimeni nu-l privește gusturile ei, nu-i va permite nimănui acte de violență asupra sufletului său.
Într-o zi caldă de primăvară, Lidia Răut a primit peste douăzeci de bolnavi și făcea ultimele însemnări în registrul său. Deodată s-a deschis ușa și vocea maiorului Taranin a răsunat neașteptat de tare.
– Liduța, ce bine că ești aici, am venit să te invit la ceai.
– Nu Liduța, ci doctorul Răut. Nu primesc invitații la ceai de la bărbați căsătoriți și nu primesc pe nimeni fără a fi înscris ca bolnav.
– Ascultă la mine, neisprăvito, nu ți se pare că e o mare cinste pentru tine că eu, ditamai maiorul, bat pragurile tale deja de trei luni? N-am prea observat coadă la ușa ta, bărbații nu se bat pentru tine, de ce faci pe țâfnoasa?
La auzul acestor vorbe grele, Lidia și-a pierdut graiul. Nimeni în viața ei nu a fost atât de mojic cu dânsa. Cum îndrăznește să se poarte în halul ăsta cu ea... păi ea... păi el... De indignare, i-au rămas cuvintele în gât și i s-a pus un nod acolo. Din fericire, sau din nenorocire, s-a auzit o ciocănitură în ușă. Lidia a sărit și a deschis, dar nu a reușit să-și ascundă emoțiile, pe chipul ei drăguț a încremenit masca ofensei.
– Intrați, a spus Lidia cu o voce tulburată.
În prag stătea un sergent uriaș și se ținea cu mâna de obraz.
– Așteaptă la ușă, sergent, nu am terminat vorba cu doctorul, s-a răstit maiorul la sergent.
– Nu, nu, nu plecați, tovarășul maior iese acum, nu i-am putut lecui boala, treceți, sergent.
Se părea că fotoliul era prea mic pentru sergent. Maiorul a privit-o încă o dată pe Lidia din creștet până în tălpi și a ieșit trântind furios ușa. Doctorul a răsuflat ușurat.
– Numele dumneavoastră, sergent? Vocea Lidiei mai tremura.
– Sergent Dănilă, a răspuns el, apoi a adăugat: Mă numesc Alexandru. V-a jignit cineva, doctore?
– Ce vă permiteți, sergent, spuneți mai bine ce vă doare și de când?
– De ieri mi s-a umflat obrazul, și mă doare așa de tare că nu pot să dorm, nu că să mănânc.
– De ce nu ați venit imediat?
– Am fost pe poziție de luptă, abia azi ne-a venit schimbul.
– Deschideți gura, mai tare, și mai tare. Așa, e clar. Crește măseaua de minte. S-a inflamat fiindcă dinții trebuie spălați în fiecare zi. Acuși vă ajut.
Când Lidia a terminat procedura, Alexandru a spus că uneori se întâmplă să nu bea apă două-trei zile, nu că să se spele pe dinți. Și s-a bucurat pe loc: măseaua de minte, e bine, înseamnă că va fi mai deștept.
– Cum să nu beți apă, dar ce beți?
– Lidia Gheorghievna, eu servesc într-o unitate cu destinație specială, merg în munți, iar uneori apa se termină.
– De unde știți cum mă cheamă?
– E scris pe ușă, dar m-am gândit o clipă că m-am înșelat, nu semănați cu un doctor.
– Ce, sunt o neisprăvită? a întrebat provocator Lidia.
– Nu mai spuneți, doctore, semănați cu Degețica, eu am văzut numai în filme fete atât de frumoase.
– Ei, nu mai spuneți... Bine, sergent, luați sticluța asta, o să vă mai clătiți gura de trei ori pe zi. Dacă până mâine nu trece, mai veniți la consultație.
– Bineînțeles că va trece, doctore. Acum toate bolile mele vor trece de la atingerea dumneavoastră.
De obicei, Dănilă era modest, cu fetele era în general timid, iar în cazul acesta parcă s-a întâmplat ceva. Lidia Gheorghievna l-a privit mirată pe acest colos și și-a lăsat ochii în caiet, scriind istoricul bolii. Seamănă cu fratele. Sergentul și-a luat rămas-bun și a ieșit.
Deși viața a adus-o pe Lidia la război, ea rămânea aceeași fată naivă, care credea în prietenie, în corectitudine, în omenie. Cum să nu creadă? Nu voia să se lipsească de această credință. Fără ea nimic nu se poate.
A doua zi, intrând în cabinetul său, doctorul Răut a văzut un buchet de flori modest. Modest? Ba nu, florile nu erau deloc modeste, ci minunate! Lalele de câmp și maci, maci roșii, încântători, încă proaspeți. De unde? Lidia a deschis ușa și l-a chemat pe planton.
– Soldat, cine a adus florile?
– Nu pot să știu, tovarășe doctor, abia am intrat la post, a răspuns soldatul cu un puternic accent uzbec.
– Cine a fost înaintea ta?
– Soldatul Ahmetov. Uite-l, doctore, a trecut pe lângă fereastră.
– Cheamă-l.
Ahmetov i-a spus că nu cunoaște numele sergentului care a adus florile, e din brigada de cercetare. Un băiat înalt, zâmbitor.
Lidia i-a dat voie soldatului să plece, a zâmbit în sinea sa, și toată ziua a avut o dispoziție nemaipomenită.

*    *    *

    Maiorul Taranin a crescut într-o familie obișnuită, într-un sat rus obișnuit din estul Ucrainei. Nimic deosebit, în afară de năzuința de a evada de acolo prin toate mijloacele. Și-a dat seama că dacă va deveni un comsomolist exemplar, va ajunge pe linia comsomolului departe și sus. Vasili spera mult că nimeni nu-l va putea opri din calea sa.
    Era prezent la toate activitățile organizate de comitetul raional al comsomolului, însă atunci când a sosit timpul să meargă la universitate, i s-a spus că nu-l va ajuta, cu notele sale, nici o recomandare comsomolistă. S-a întristat Vasili de-i venea să-și plângă de milă. Mai exista o șansă pentru salvarea zelului comsomolist: Școala militară superioară din Leningrad. Va deveni locțiitor politc sau secretar, cum îi va fi norocul.
Norocul lui purta numele de Cristina, fiica locțiitorului comandantului de divizie. Și nu pentru simplul motiv că ea îl iubea la nebunie pe comsomolistul exemplar, ci pentru simplul motiv că la cei șaptesprezece ani ai săi era însărcinată, iar babacul ei nu a reușit să afle cine este tatăl viitorului său nepot. Iar Taranin a nimerit la țanc. O urmărea prea lacom cu ochii pe frumoasa blondă sus-pusă, nici în cele mai frumoase vise nu spera să devină tatăl copilului ei. Colonelul a observat odată cum cursantul încercă să facă cunoștință cu Cristina și, studiindu-l, și-a dat seama că nu are tărie de caracter, în schimb, avea cu prisosință dorința de a se cățăra pe scara ierarhică. A vorbit mai întâi cu Cristina, fata asta pârdalnică are să-l bage în mormânt, e leit maică-sa.
Fiica a făcut scandal, se putea altfel, trebuia să-și arate caracterul! Însă sâmbătă a mers la dansuri la Casa Armatei și i-a permis, toată seara, lui Vasili să o invite la dans. Cursantul și-a pierdut capul și s-a îndrăgostit lulea, definitiv.
I s-a explicat simplu ce îl așteaptă. Dar parcă un copilaș poate deranja fericirea celor doi îndrăgostiți... Flăcăul de la țară, deși comsomolist, era un naiv. Nu era îndrăgostit decât el, iar Cristina nici pe copilul său nou-născut nu-l prea răsfăța cu atenția. Limbutul acesta i-a stricat toată viața.
Vasili însă l-a îndrăgit pe puști, venea în fugă de la cazarmă acasă și îl legăna cântând pe băiețelul care îi purta numele. Și Cristina purta numele lui, însă asta nu însemna nimic. Fapta nobilă a cursantului nu a făcut-o câtuși de puțin mai gingașă, iar în sufletul ei nu s-au mai adăugat nici un fel de sentimente bune. Taranin spera să primească o slujbuliță bună în Leningrad, să fie avansat în serviciu repede și fără obstacole. Însă colonelul era atât de supărat pe scandalurile fiicei sale dublate de cele ale mamei acesteia încât și-a dat silința să o trimită cel puțin pe fiică-sa cât mai departe. A dat doar din umeri în fața ginerelui, adică trebuie să înceapă de la periferie, REO4 nu e chiar atât de rea, iar în Kamceatka un an se consideră cât doi.
Regiunea, desigur, a fost mai apoi schimbată, nu puteau fi ținuți veșnic la rece în Kamceatka, așa că a găsit comandantul de divizie un alt loc, unde se plătește mai mult și unde anul este considerat, de asemenea, un an și jumătate – Kușka. Este și el departe, în schimb e cald, deși te pișcă țânțarii.
Cristina a născut o fiică, pe care Vasili a îndrăgit-o ca și pe fiu. Ea nu voia să nască, așa s-a întâmplat. Vasili era supărat pe tata socru, steluțele cădeau la timp pe epoleții săi, dar generalul îi ținea la distanță. Iată de ce Vasili s-a răzbunat pe el – a scris un raport cerând să fie mutat în Afganistan, iar pe soția sa, scumpa lui fiică, a trimis-o generalului: nu putea să o lase singură cu doi copii la Kușka.  Primiți și semnați, dragul meu socru, mănânc-o friptă...
Când se plănuiau misiuni deosebit de periculoase, maiorul Taranin lua certificate medicale în spital. La ce bun să riște? Tânjea după copii, dar câtă liniște era aici fără țipetele Cristinei, o minune, nu alta! Cât despre femei, îi ajung în viața lui, bani să fie.
Aceștia nu-i lipseau. Maiorul a participat deja la capturarea unei caravane. A adunat un sac întreg de afgani, pe deasupra, a mai luat și din rezervele soldaților. Va cumpăra de la dugheană cadouri și va merge în ospeție la fete. În plus, are și multe cecuri, că nu le trimitea pe toate acasă, lasă generalul să o hrănească și să-i cumpere straie scumpei sale fete. De parcă Taranin nu știa că Cristina se încurca cu comandantul regimentului, i-a tras în repetate rânduri pumni, iar pe comandant îl privea pe sub sprâncene, căci nu putea să-l provoace la duel.
Totul ar fi fost bine dacă nu era drăcoaica asta de doctoriță care făcea pe mironosița. O va îndupleca, nu va avea încotro. Și cât de mult seamănă cu Cristina, la fel de subțirică, cu nasul cârn și cu ochii albaștri, cu deosebirea că prima era blondă, iar a doua, brunetă. Nici caracterul nu e de mielușică. Vasili voia într-un fel să-și ia revanșa față de Lidia pentru toate umilințele și eșecurile în viața de familie.

*    *    *

    La sfârșitul zilei de lucru la doctorul Răut a venit sergentul Dănilă cu obrazul său, e adevărat că nu era umflat ca aseară, dar sergentul se plângea de dureri. Doctorul nu știa dacă îl durea sau nu dintele, a făcut toate procedurile cuvenite și a spus că el, sergentul adică, este liber.
    Era liber, nici vorbă, dar nu voia în ruptul capului să plece. Ar lua-o, așa mică și fragilă, pe brațe și ar duce-o... e adevărat că nu știa unde anume. Gânduri despre așternut nici nu-i treceau prin mintea sa luminată. Să meargă cu ea în pădure și să găsească o poiană frumoasă cu flori, să împletească din acele flori o coroniță și să i-o pună, ca pe o coroană, pe capul ei frumos... Sau să meargă la lac, să prindă amândoi pești. Nu, desigur, îl puteau lua și pe tata cu ei, așa ar fi chiar mai interesant. Iar mama acasă, cu plăcintele...
– Sergent, mai doriți ceva?
– Nu, adică da. Pot să vin și mâine?
– Are să-ți crească până mâine încă o măsea de minte?
– Nu, dar am putea s-o scoatem pe asta, la ce-mi trebuie?
– A scoate nu e treaba mea. Cât privește florile, ele mi-au plăcut, mulțumesc.
I-a dat curaj împrejurarea că situația părea fără ieșire, căci el nu era acasă ca să o aștepte pe fata pe care o plăcea pentru a o conduce acasă. Dar de ce nu, nu o să-i taie nimeni capul!
– Lidia Gheorghievna, pot să vă conduc până la cazarmă?
– Poate să vă invit și la un ceai?
– Nici nu mă gândesc, dar se poate?
– Nu fi obraznic, sergent.
– Lidia Gheorghievna, mâine dimineață plecăm pe poziții de luptă, o să vă gândiți la mine?
„Păi, încă de ieri mă tot gândesc la tine, dragul meu”, s-a gândit ea, iar cu voce tare a spus:
    – Sergent Dănilă, în fiecare zi sute de soldați pleacă pe poziții de luptă, ar trebui adică să mă gândesc la toți?
    – Nu ajung gânduri pentru toți, dar pentru mine trebuie, fiindcă eu am să mă însor cu dumneavoastră, doctore. Azi sunt doar un sergent, dar în curând mă pun pe picioare.
    – Da, văd că și acum stați solid pe picioare. La revedere, Alexandru, și fiți cu băgare de seamă. Cu bine, să vă întoarceți teafăr și nevătămat. Am vrut să vă mai întreb ce nume de familie interesant aveți?
    – Un nume moldovenesc normal.
    – Ca să vezi, mai suntem și compatrioți!
    – Sunteți, și dumneavoastră, moldoveancă? Ce bine!
    – Păi, nu știu, nu am locuit în Moldova, tăticu’ își făcea armata mai mult pe la hotarele îndepărtate, s-au mutat nu demult la Cernăuți, tata s-a născut la Orhei, iar mama e din Bucovina, în același sat în care s-a născut Sofia Rotaru. Mama e tare mândră de consăteana ei.
    – Cred și eu!
    Și pentru că doctorița l-a numit pe numele mic, și pentru că e și ea aproape din Moldova, și deoarece i-a dorit să se întoarcă, i s-a strâns inima, a sărit până în gâtlej, apoi a coborât undeva în stomac. A ieșit soldatul valvârtej din spital cu senzația că toată lumea era la picioarele sale.
    Și Lidia? Flăcăul i-a plăcut, i-a plăcut atât de mult încât îi venea să cânte, însă ea se gândea așa: Flăcăul e mai tânăr cu vreo cinci ani, aici, în Afganistan, el poate să-i facă curte, iar pe urmă? Ce va fi acolo, acasă? Se va întoarce această mândrețe de bărbat cu pieptul plin de medalii, fetele se vor ține scai de el. Pe când Lidia era o făptură plăpândă, timidă, în general nu a avut niciodată pe nimeni, nu s-a îndrăgostit vreodată de cineva. Prietenul fratelui său Iurie nu contează, e pur și simplu o prietenie între copii care s-a stins de îndată ce a întâlnit-o pe Tamara cea dezghețată și guralivă.
    Lidia lucra înainte, citea cărți, scria scrisori, iar acum îl mai aștepta încă pe sergentul Dănilă să revină de pe pozițiile de luptă.

*    *    *

    Grupa era alcătuită din cincisprezece oameni. Cercetașii continuau să-i caute pe cei dispăruți fără urmă după ce luptătorii afgani au doborât avionul „Su-17”. Totodată, urmau să afle unde își aveau baza mujahedinii. Erau înzestrați cu un echipament excelent. Comandantul grupei era căpitanul Makariev. Acesta i-a împărțit în trei detașamente: unul în mijloc, celelalte două – pe flancuri. Se deplasau numai noaptea, într-o tăcere deplină, fără a scoate un sunet. La stația de radio se putea apela doar în caz extrem, pentru a chema în ajutor. Comandantul le-a amintit tuturor semnele convenționale: mâna ridicată în sus – atenție, rotirea circulară a mâinii – pericol, mâinile încrucișate ridicate deasupra capului – ținta e găsită, mâna lăsată brusc de sus în jos – haltă, mâna arătând înainte – mergem mai departe. Semnele se transmiteau de la unul la altul și se executau, dar nu în timpul atacului. În acest caz fiecare procedează după cum crede de cuviință, ca să nu se prăpădească el însuși și să-și ajute camaradul.
    Trei zile și trei nopți au rătăcit prin munți: ziua istoviți de o căldură de 40 de grade, noaptea deplasându-se ca niște umbre sau năluci. Scăpați teferi nu au găsit, au descoperit doar urme de sânge. Mujahedinii, dacă găseau pe cineva, îl aruncau în prăpastie. Rămânea de găsit baza insurgenților și să se întoarcă la locul de staționare  a unității și să facă mai departe armata. În a treia noapte au observat un detașament care venea dinspre frontiera pakistaneză. Caravana se deplasa pe o cărare de munte îngustă. Afganii nu erau prea prudenți, vorbeau în tropotul copitelor de măgar. Nu semănau cu insurgenții, mai curând aceștia erau niște negustori care aduceau din Pakistan mărfuri pentru magazinele lor. Caravana număra vreo trei sute de cămile și cai încărcați, întinzându-se în trecătoare aproape pe doi kilometri. Era însoțită de cel puțin trei sute de oameni. Dănilă știa că în acest fel din Pakistan în Afganistan erau adesea trimiși teroriști, printre care mulți adolescenți și femei. Trebuia să ia legătura cu punctul de comandă, dar în cazul acesta hotărârea o ia Makariev. Și el a hotărât să-i înștiințeze pe șefi. La punctul de comandă s-a discutat prea mult despre informația primită, dar au trimis elicoptere. Cercetașilor li s-a ordonat să continue căutările. Aveau urgent nevoie de apă. Puteau să o ia de la negustori, dar nu voiau să fie descoperiți. Aici zvonurile se răspândesc mai repede decât se schimbă noaptea cu ziua.
    După vârful muntelui a apărut elicopterul, a dat o lovitură de avertisment în fața caravanei, poruncindu-i să se oprească. Afganii au ridicat în sus armele, dar nu au urmat împușcături. Nu era pentru prima oară când erau opriți și jefuiți. Al doilea elicopter a apărut la fel de brusc ca și primul. Din primul aparat au prins a sări oameni în uniformă înarmați cu pistoale-mitralieră. Ei s-au culcat la pământ gata în orice moment să înceapă tirul. Au așteptat în această poziție până când din cel de-al doilea elicopter a coborât a doua grupă de soldați, la coada caravanei. Afganii s-au așezat în cerc și așteptau evoluția evenimentelor. Doisprezece oameni s-au apropiat de ei și le-au ordonat prin semne să lase armele la pământ. Îmbrăcați în uniformă de camuflaj, fără nici un fel de semne distinctive, cu fețele acoperite de cagule, nu puteai ști cine sunt și de unde vin.
    – Lucrează bine, i-a șoptit mirat la ureche Andrei.
    În aceeași noapte cercetașii au găsit locul de dislocare a unui numeros detașament de mujahedini. Au luat-o spre răsărit, au mai străbătut vreo trei kilometri, abia după aceea comandantul a făcut legătura cu baza și a transmis coordonatele insurgenților. A doua zi soldații au încercat să se sature de somn, apoi au început să caute un teren pentru aterizarea elicopterului. Au găsit unul potrivit abia în zori, aparatul a venit peste vreo patruzeci de minute și i-a luat pe toți la bord.

*    *    *

    Era târziu în noapte. O noapte rece, liniștită. Lidia pășea alături de Alexandru, hipnotizată parcă de prezența sa. Bucuria pe care a simțit-o la vederea flăcăului s-a risipit ca fumul. Și-a dat seama deodată că aceasta nu era liniște, ci un soi de vacuum, de la care adia răceală și ea clănțănea din dinți. Probabil, fata nu s-a simțit niciodată atât de dezorientată și scoasă din făgașul obișnuit. De ce? Parcă nu s-a întâmplat nimic, flăcăul pășea alături de ea fără a scoate o vorbă, tăcea și Lidia. Ei mergeau încet, și apoi unde să te grăbești într-o lume în care toate distanțele sunt deja măsurate? Fata se gândea că peste câteva minute vor ajunge la cazarma femeilor și... și gata, va rămâne iarăși singură. Pe Lidia a străfulgerat-o gândul că până atunci ea trăise ca o pustnică, fără aceasta adiere răcoroasă sau invers, descărcare pe care a simțit-o atingând mâna sergentului. Au ajuns acasă, el s-a întors spre Lidia și ea mai curând a simțit decât a văzut întrebarea mută din ochii săi.
    – Uită-te la cer, a spus Sașa.
    Lidia a privit cerul și i s-a părut că e foarte jos, e de ajuns să întinzi mâna și poți să le apuci. Sau ea a zburat până acolo? Iar pământul rece a rămas jos. Stelele străluceau atât de tare încât ochii i s-au înlăcrimat de la lumina lor. Acolo unde s-a născut și a trăit ea multă vreme nu sunt stele din astea, sau e pentru că Lidia se uita la ele fără Alexandru?
    – Aș vrea să mai stau cu tine.
    – Și eu, dar e atât de târziu...
    – Invită-mă la tine, vecina ta nu doarme aici.
    – Pe toate le știi, sergent. Nu te pot invita, mâine tot spitalul va vorbi numai de asta, că doctorul Răut își petrece nopțile cu soldații.
    – Doctorul Răut e o fată în toată firea, iar eu am demult pașaport. De ce nu ai dreptul să inviți pe cineva la tine, parcă pe altele le condamnă cineva, chiar și Eugenia are relații cu un însurățel, iar eu nu sunt însurat și te iubesc. Lidia, n-am să mă ating de tine, nu-ți fie teamă, aș vrea doar să mai stau un pic cu tine.
    Lidia tremura. De frig? De spaimă? Alexandru a îmbrățișat-o. Oare spaima i s-a cuibărit pe neobservate în suflet, sau presimțirea apropiatelor metamorfoze? Sentimente ciudate o copleșeau tot mai mult, pătrunzând în ungherele ascunse ale conștiinței sale, gata să strivească sau să sfâșie totul dinăuntru. Nu era spaimă, mai degrabă totuși presimțire. Presimțirea nenorocirii. Știi prea bine că ceva se va întâmpla, dar nu te poți opune. Și de ce nenorocire? Poate că asta e iubirea, neașteptată, cutezătoare, atotbiruitoare? Lidia nu cunoscuse niciodată așa ceva.
    Alexandru i-a atins fața, mângâind-o. Lidia a închis ochii, lăsând degetele să se plimbe pe față, cercetând-o: fruntea, nasul, buzele. A simțit o ușurare enormă de la atingerile lui. Stătea fără nici un rost la ușa închisă a cazărmii, parcă la poarta raiului, de unde fusese izgonită din cauza păcatelor. Nu a sărutat-o, s-a răsucit pe călcâie și a plecat fără a scoate o vorbă.
    A intrat în camera sa, și-a pus pijamaua, s-a culcat cu fața la perete, s-a făcut ghem, apoi s-a sculat, a controlat încă o dată dacă a închis bine ușa.
    Lidiei i se părea, nu se știe de ce, că dacă nu îl va invita pe Dănilă la ea acasă, nimeni nu își va da seama că între ei există ceva. Să stai în doi o oră în fața spitalului, apoi și mai mult în fața cazărmii femeilor, bineînțeles, nu intra la socoteală.
    A doua zi, nimic nu se discuta cu atâta ardoare în spitalul militar din Kandahar – nici retragerea trupelor, nici tragerile de ieri, nici lovitura directă în ultima cazarmă, din fericire, era ora zece și toată lumea era la lucru... Au uitat cu toții de cechiste, adică de femeile cu care se culcau soldații pentru cecuri, de faptul că comandantul forțelor aeriene a trimis un avion pentru Karelia Efimova, care era soția sa „de companie”. Noutatea principală: doctorul Răut se întâlnește cu soldații. Nu, nu cu un singur sergent a stat ieri de vorbă, ci anume așa: mironosița și țâfnoasa de Răut se întâlnește cu soldații.
    A venit cu sufletul la gură Eugenia, fata cea bună: „Ce faci, Liduța, ești ditamai doctorul! Nu ajung ofițeri în Kandahar, sau sunt puțini medici în spital, ce-ți trebuie ție un soldat?” Veneau în cabinet până și cei pe care nu i-au durut vreodată dinții, dar voiau să se uite la doctoreasa care se întâlnește cu soldații.
    Ce s-a mai mirat maiorul Taranin, s-a bucurat chiar: „Hopa, poftim, te-am prins!” de parcă ar fi prins-o cu mâna în buzunarul său.
    La sergentul Dănilă se uitau zâmbind, chiar cu un fel de aprobare: bravo, băiatule! Sergentul Dănilă nu a înțeles nimic, el era îndrăgostit, nu-i păsa de privirile străinilor. Dar Andrei l-a pus imediat la curent:
    – Să-ți fie de bine! Ai pus mâna pe o cocotă mișto și nu mi-ai spus nimic, nu-i bine, prietenii nu fac așa ceva.
    – Ce bați câmpii, Andrei?...
    – Păi, doctorița, toată lumea vorbește doar despre tine.
    Abia acum a înțeles Alexandru cât rău i-a făcut Lidiei. La sfârșitul zilei a alergat la spital, rugându-l pe Andrei să-l acopere.
    A așteptat la ușă și, când a văzut-o pe Lidia, s-a grăbit să o întâmpine, a dat să spună ceva, dar ea l-a rugat să tacă.
    L-a luat de braț și l-a condus acasă la ea, în cazarma femeilor. Eugenia, ca întotdeauna, lipsea.
    – Oricum, toată lumea discută despre viața noastră intimă, îmi placi, dar eu, îți plac? Ia loc, ăsta e patul meu. Numai că să știi, n-am să te învăț nimic, nu am avut nici un bărbat, dar odată și odată trebuie să începi...
    Alexandru s-a sfiit să-i spună că nici el nu a avut pe nimeni niciodată.
    A fost un pas prea îndrăzneț pentru o fată atât de timidă și de lipsită de experiență.
    Lidia s-a ridicat de pe divan... El a sărit ca mușcat de șarpe și a cuprins-o, a apucat cu mâinile sale enorme ceafa ei tunsă scurt, și-a aplecat spre ea fața arsă de soare și a început să-i sărute încetișor ochii, obrajii, gâtul, apoi și-a ascuns nasul în părul ei... Lidia s-a ridicat în vârful picioarelor, întinzându-se tot mai sus ca să ajungă la buzele lui. Se lipea mai aproape de el – ca și când se putea mai aproape! – apoi l-a sărutat repede... în ureche. Strângând-o de umeri, a tras fata în sus, parcă dorind să se convingă că ea nu va aluneca din brațele sale. Pe Lidia au trecut-o fiorii, a început să respire greu... iar arșița se răspândea prin tot corpul... i-a otrăvit sângele... și... i s-a urcat la cap, lovind-o ca un trăsnet... a coborât pe șira spinării și i s-au tăiat picioarele... Vai, ce năduf, arșiță și secetă... Alexandru a scos un geamăt pentru că nu mai putea suporta acest dulce chin, să țină în mâinile sale fața ei și să o sărute, să o sărute o veșnicie întreagă. S-a așezat pe divan, atrăgând-o la pieptul său, simțind bătăile inimii ei. Flăcăul înțelegea cu greu că părul ei îi orbea ochii și întunericul l-a învăluit împiedicându-l să gândească, să răsufle, încă o clipă și el se va înăbuși. Mâinile lui Alexandru s-au strecurat sub bluza ei, mângâind pielea Lidiei. Degetele sale au început să facă, pe dibuite, cunoștință cu corpul ei, pe urmă, ce-a fost pe urmă...

*    *    *

    Lidia Răut se invidia pe sine însăși, avea spor la lucru, de acasă primea scrisori, bârfele s-au potolit încetul cu încetul, Alexandru era tandru, duios, le-a scris părinților o scrisoare că are de gând să se însoare, că logodnica sa e doctor și a trimis chiar o fotografie părinților. Termenul expira în curând, și nu mai era mult până la retragerea trupelor.
    Maiorul Taranin a venit la locțiitorul politic al spitalului cu o plângere:
– Doctorul Răut încalcă disciplina, din cauza ei soldații părăsesc locul de staționare a unității. În general, trebuie pedepsită, ca să se învețe minte.
– Las-o mai moale, Vasili, ce tot îndrugi acolo, știu eu că i-ai dat târcoale, dar fata ți-a arătat ușa. Dă-le pace, am vorbit cu doctorul Răut, ei se iubesc. Iar tu, ocupă-te cu ceva folositor, întărește disciplina și ridică spiritul de luptă în altă parte.
A găsit un alt loc, silindu-l pe căpitanul Makariev să aibă grijă de disciplină și amenințându-l că dacă sergentul Dănilă va mai ieși o dată din dispozitivul unității, atunci...
Iar căpitanul știa că el se poate bizui pe Alexandru ca pe sine însuși, și nu era un comandant de grupă mai bun decât sergentul Dănilă. El i-a propus să scrie un raport și să rămână în armată ca reangajat – la început praporgic, pe urmă te pomenești că termină școala, însă Dănilă avea alte planuri.
Toate planurile s-au schimbat într-o clipă, când Lidia l-a anunțat că va fi tată. A spune că s-a bucurat înseamnă a nu spune nimic! Noutatea l-a zăpăcit, ridicându-l în slăvi. Au hotărât că ea va pleca la părinții săi, la Ocnița. Alexandru le-a scris, acolo e așteptată cu nerăbdare. Dar nu reușea în nici un chip să se pregătească de călătorie. La început, Lidia voia să facă un drum până la Cernăuți la ai săi, dar îi era frică fără soț, cu burta la gură. Mai bine va aștepta evacuarea, vor zbura împreună. Nu putea înțelege că nu pot pleca împreună, căci Dănilă trebuie să zboare cu coloana, el e comandant de grupă, iar ea – salariat civil al Armatei Sovietice, deci va zbura cu avionul. Spitalul din Kandahar avea și un ginecolog, care a perfectat concediul de naștere. La secția cadre i s-a dat un bilet până la Chișinău. În acea zi Makariev i-a dat învoire lui Dănilă să-și ia rămas-bun de la logodnică. Alexandru a petrecut-o până la avion. Lidia avea un geamantan și un rucsac, dar acolo băieții o vor ajuta să urce în avionul de Chișinău.

*    *    *

A doua zi și subunitatea în care servea Dănilă a fost trimisă în misiune. Compania a fost alarmată, trebuia interceptată o coloană a mujahedinilor care s-a instalat într-un chișlac în apropierea Kandaharului. E un mister cum a ajuns maiorul Taranin în misiune, probabil s-au terminat certificatele în spital. Chișlacul era mic, a fost blocat cu transportoare blindate și au hotărât să aștepte elicopterele. Taranin insista să atace imediat. Dar cine folosește elicopterele noaptea!... Makariev, care între timp devenise maior, i-a amintit locțiitorului politic funcția lui și i-a propus să se odihnească într-un transportor blindat.
Transportorul blindat al lui Dănilă și Ciumac staționa lângă drum. Din echipaj mai făcea parte și tadjicul Djalilov. Ei au hotărât să se întindă pe mai multe eșaloane de-a lungul văgăunii, îndreptând mitraliera spre drum și să facă de serviciu pe rând. Toți soldații și-au împlinit termenul, demobilizarea era aproape, așa că nimeni nu mai voia să se bage în calea gloanțelor.
Peste câteva ore, Andrei l-a ghiontit pe Dănilă și a șoptit: „Mujahedini pe drum.”
Acesta s-a uitat în înălțător și a văzut trei inși agitând o cârpă albă. Ciumac a alergat la Makariev și i-a spus în șoaptă că afganii vor să ne așezăm la masă. Maiorul s-a pornit cu ei spre drum și i-a chemat pe mujahedini să vină mai aproape. Djalilov i-a întrebat ce doresc. Aceștia i-au rugat să lase femeile și copiii să iasă din chișlac, aici nu sunt mujahedini, nu trebuie să moară oameni nevinovați. Makariev s-a gândit un pic și a spus că e de acord, ei vor scoate eșaloanele, iar oamenii pot să se ducă încotro văd cu ochii. Au făcut întocmai, cei trei au condus toate femeile, bătrânii și copiii. Dimineața în zori au sosit elicopterele și au ras chișlacul de pe fața pământului.
Cercetașii au mers mai departe. Au făcut o haltă la marginea unui chișlac pentru ca soldații să se odihnească și să mănânce. Taranin i-a ordonat lui Dănilă:
– Mergi și controlează casa din margine și totodată ai să ceri apă.
– Nu, Tovarășe maior, eu știu unde ne aflăm. Nu merg de unul singur.
– Du-te cu Ciumac, ordinele se execută, sergent.
Au plecat amândoi, au deschis poarta duvalului – un zid de piatră – și au intrat în curte.
– Stai aici, la colțul casei, mă întorc repede, a spus Alexandru.
Sergentul a venit la ușă și a deschis-o cu piciorul. Totul s-a petrecut într-o clipă, Alexandru nici nu a apucat să înțeleagă. De după ușă a apărut o mână, ținând un pumnal cu lama curbată și l-a înfipt până la plăsele în pieptul sergentului. Dănilă a reușit să se tragă puțin înapoi, dar se uita ca hipnotizat. După peste câteva secunde a scos un urlet sălbatic, și Andrei s-a repezit la prieten, încercând să-l ridice. Sleit de puteri, Dănilă a șoptit:
– Să-i scrii Lidiei, te rog.
Andrei l-a lăsat pe Alexandru în colbul din curte și s-a năpustit spre ușă. Aceasta era închisă. A încercat să o forțeze, dar ușa nu ceda. A tras o rafală din automat, apoi a scos din buzunar două grenade, s-a apropiat de fereastră și le-a aruncat înăuntru.
Două explozii au urmat una după alta, cutremurând pământul. Acoperișul s-a prăbușit, acoperindu-i sub rotocoale de praf pe cei doi soldați. Ciumac a împușcat tot ce mișcă: câini, găini, măgarul. S-au apropiat câțiva soldați și i-au smuls automatul.
– Ți-ai ieșit din minți? l-a întrebat unul din ei.
– De ce l-au ucis? Voia doar să ceară apă, atât!
– E viu, nu-l înmormânta înainte de vreme.
Soldații l-au ridicat pe Dănilă și l-au urcat în mașină. Praporgicul-medic l-a pansat pe Dănilă. Coloana a purces la drum, în urma ei alergau copiii, aruncând pietre și strigând:
– Șuravii sunt fasciști!
Când au ajuns la spital, viața lui Dănilă atârna de un fir de păr. Pulsul abia se simțea, căci pierduse mult sânge. Makariev a făcut legătura încă din chișlac cu spitalul, rugând să se pregătească de operație. Tocmai asta i-a salvat viața lui Alexandru.
A urmat un șir lung de zile în neștire... Dănilă trebuia să supraviețuiască, neapărat. Luptă, băiete, cațără-te! Ești așteptat acasă, nu, nu trebuie să mori, ar fi o trădare din partea ta. Hai, respiră, trăiește, băiete!
A fost dus cu avionul la Tașkent, unde au urmat două operații.

*    *    *

Lidia se simțea bine în casa lui Alexandru, ea a fost întâlnită ca o rudă, înconjurată de grijă și dragoste. Alexandru semăna leit cu tatăl său, aceeași statură, aceleași brațe mari, aceiași ochi închiși pe jumătate. În schimb, mama era mică de stat, o femeie liniștită și zâmbitoare. Maria Dănilă, Suveică înainte de măritiș, lucra în calitate de corectoare la ziarul local.
Danil Iganitievici nu-și putea rupe privirea de la noră. Nu, după acte, desigur, încă nu e deloc noră, dar actele sunt un fleac. Sufletul, iată ce contează. Ce fiu minunat, ce fată și-a ales! Fiul meu, sângele meu!
Despre flăcăii care luptau în Afganistan se spunea că ei sunt copiii care luptau ai taților care nu au luptat. În ceea ce îl privește pe Dănilă, lucrurile nu stăteau chiar așa. Danil Ignatievici a luptat. Războiul era atunci pe sfârșite. Românii au plecat, nu l-au luat la armată, era prea tânăr, nu avea nici optsprezece ani. Iar rușii l-au luat, a terminat serviciul în Germania. Rană, contuzie. A îndurat totul, căci era tânăr și sănătos. Ultima oară a fost rănit la sfârșitul lui aprilie patruzeci și cinci. A zăcut prin spitale atât de mult, încât nu-i venea să creadă că a fost eliberat cu bilet alb, inapt pentru serviciul militar. A ieșit doar în iarna lui patruzeci și șase. Și a plecat acasă, în Moldova. A călătorit vreme îndelungată, cu transbordări, cu așteptări în gări, căci soldatul se întorcea tocmai din Germania.
Trebuia să se întoarcă acasă, acolo îl așteptau părinții și frumoasa Maria, o fată drăguță din vecini. Când a fost luat, avea cincisprezece ani, probabil acum e fată mare, de îndată ce se întoarce, tata îi va trimite pețitori. Erau prieteni cu vecinii. Și-au botezat copiii unul altuia. Când a fost luat la război, a reușit să-i șoptească Mariei să îl aștepte, că se va întoarce și se vor căsători. Ea s-a îmbujorat, nu-și lua ochii de la el și a făgăduit că da, îl va aștepta, numai să se întoarcă, îl va aștepta toată viața. Îl va aștepta așa cum așteaptă privighetoarea vara. S-a întors Dănilă de pe front, dar nu și-a găsit părinții acasă. A urcat treptele și a bătut la ușă. Fără să aștepte să i se deschidă, a tras de ușă, iar în prag stătea... o femeie străină. Aceasta a întrebat în rusește: „Ce vrei, soldat, cine ești?” Dănilă cunoștea limba rusă, poate nu satisfăcător, dar pe front a învățat-o bine. Doar accentul a rămas. El a răspuns: „Ce înseamnă cine sunt, m-am întors acasă de la război, unde sunt părinții mei?” „Mergeți la sovietul sătesc, acolo o să vi se spună.”
S-a pornit Dănilă la sovietul sătesc, dar de la poarta vecină i s-a făcut semn să intre în curte. A recunoscut-o pe mătușa Taisia, ea l-a privit din cap până în picioare și a spus:
– Bine ai venit, Dănilă, ce flăcău mare te-ai făcut... Ai scăpat cu zile, vasăzică...
– Mătușă Taisia, unde sunt părinții mei, cine sunt oamenii din casa noastră?
– În casa voastră trăiește secretarul comitetului de partid. Au intrat în casă chiar a doua zi după ce i-au dus pe ai tăi. Au venit și au căutat o casă în care să se așeze. De unde să avem noi case libere în sat? După ce ai tăi, și încă cinci familii, au fost ridicați, s-au eliberat câteva case. Ai tăi și cumătrul Petrache au fost ridicați primii. Așa s-au eliberat case pentru cei strămutați.
– Cum adică au fost ridicați și unde au fost duși? Unde să-i găsesc, mătușă Taisia?
– Nu știe nimeni, dragul meu! Noi tăcem chitic ca nu cumva, Doamne păzește, să nimerim pe liste!
– Ce fel de liste?
– Păi, acelea după care, dacă nimerești în ele, vin noaptea mașinile și te duc de acasă.
– Unde?
– Depinde, ca și în patruzeci, când au venit prima oară rușii.
– Păi, eu am luptat, am vărsat sânge pentru Uniunea Sovietică. Acum înțeleg de ce nu primeam scrisori.
– Dănilă, du-te la sovietul sătesc, poate că acolo știu unde au fost trimiși părinții tăi, în care Siberii. Numai nu trebuie să răcnești și să înjuri, băiete, nu-i cunoști...
– Mătușă Taisia, nu știu, nu înțeleg, cum se poate așa ceva? Îți aduci aminte cum am construit casa, cu tot satul, am făcut o clacă, toată lumea ne-a ajutat, iar ei au venit și i-au dat afară pe părinți, i-au dus nu se știe unde, de ce, că noi nu făceam politică... Și pe Maria Petrache au dus-o?
– Da, în aceeași noapte, toată familia. Vino la noi, Dănilă, avem loc pe cuptor, bunelul a murit la sfârșitul iernii.
– Mulțumesc, am să las rucsacul la voi.
Sergentul Dănilă a mers la sovietul sătesc, s-a prezentat noilor autorități, a întrebat unde să meargă dacă i s-a luat casa. Acolo au strâns din umeri și au spus că părinții săi sunt dușmanii puterii sovietice și au fost deportați. Ei nu știu unde, poate știu cei de la raion.
Dănilă a plecat de la comisariatul militar. Comisarul militar, un maior tânăr cu o mânecă goală, cu o cicatrice pe toată partea stângă a feței, l-a primit imediat pe sergent și l-a ascultat. Apoi a promis să afle despre familia sa, uitând să spună despre casa luată, a tăcut și i-a spus sergentului că va telefona la conducerea colhozului și îl va chema când va avea noutăți.
Dănilă nu a aflat ce s-a întâmplat, dar a doua zi șefii statului l-au găsit și i-au spus că va fi eliberată casa lui peste câteva zile și să nu mai meargă la șefi.
Comisarul l-a telefonat peste două săptămâni și i-a dat adresa părinților. A ajuns în Kazahstan după o călătorie de două luni. Era oprit de patrule, de miliție, fiind verificat, sergentul le arăta actele și spunea un singur lucru: a hotărât să-și schimbe reședința, acolo războiul a ras totul de pe fața pământului, așa se face că a venit să-și caute de lucru în Kazahstan. Dănilă și-a găsit părinții și a stat cu ei până în cincizeci și patru. Li s-a permis să revină în Moldova, în satul natal, dar fără dreptul de a locui în Chișinău, Bălți și în alte orașe mari. Nu aveau ei nevoie de orașe mari! Ei nu-și doreau decât casa lor.
Când a ajuns Dănilă la părinții săi, acestora nu le venea să creadă, de ce să te deportezi nesilit de nimeni? Nu se prea temea flăcăul ca cineva să pună ochiul pe Maria, ca ea să se mărite. Căci ea, visul și somnul lui, josuță, slabă, cu gâtul lung, ochii mari, cosiță lungă până la brâu, nu atrăgea atenția băieților. Semăna cu un nor, ușor și aerian. Aici erau la mare preț fetele cu bujori în obrăjori, cu sânii mari care ar putea opri un cal din fuga lui. Pe când Maria sa îi șoptea ceva la ureche calului și acesta se oprea și o asculta. Nu au făcut nuntă. Și-au înregistrat căsătoria, au stat la masă cu părinții și cu alte câteva familii din Moldova. Ce masă puteai face în patruzeci și șase?  Nu asta e principalul. Principalul e că și acum, după atâta amar de vreme, Dănilă se uita la Maria sa și inima i se umple de bucurie. Maria a purces gravidă după nouă luni, dar fetița s-a născut moartă. Munca istovitoare, lipsa de vitamine, femeia slăbuță, de medic nici vorbă. Toate acestea și-au spus cuvântul. A doua oară a rămas însărcinată în cincizeci, când viața devenise mai ușoară, Danil primise o cameră într-o casă bună ca unui veteran de război, însă copilul nu a trăit decât șapte zile. Nenorocire, mare nenorocire. Așa se face că fiul Alexandru este fiul lor întârziat. Singurul.
Se va întoarce în curând și vor trăi și ei ca lumea. E bine că Alexandru nu a tărăgănat cu fiul, așa că la apusul vieții bătrânii vor avea și ei o bucurie.
O duceau bine împreună, Lidia se gândea mereu să ia avionul până la Cernăuți, la părinți, dar nu putea acum, să vină Alexandru mai întâi și atunci vor vedea, mai bine să vină cuscrii la ei, uite ce ditamai casa au ridicat pentru copii, e loc pentru toți. Cernăuți e alături, e mai aproape decât Chișinăul.
Într-o seară, bate cineva la ușă, Lidia era lângă și a deschis-o fără să întrebe cine este. În prag stătea un căpitan cu chipiul în mână. Era un om plăcut căpitanul, a privit fata și s-a gândit: „Probabil e sora”, după care a spus apăsat:
– Aici trăiește Dănilă Danil Ignatievici? a întrebat el mai mult afirmativ.
– Aici. E pentru mata, tată.
Chiar din prima zi când a venit a întrebat dacă poate să nu le spună pe nume, ci „tata” și „mama”. Un val de mândrie a încălzit sufletul omului în vârstă.
„Da, e sora, ce drăguță e!” s-a gândit căpitanul, dar Lidia s-a îndepărtat de ușă și ofițerul a văzut burta umflată. „Soție? Dar în dosarul personal nu e menționat că el e căsătorit.”
– Intrați, a spus Dănilă. Mamă, pune ceainicul la foc.
– Nu trebuie, nu vom bea ceai, am o veste nu prea bună pentru voi, căpitanul nu se codea, vorbea clar, se uita numai la bărbat, ca și când i-ar fi adus doar lui această veste și dacă nu se va uita spre femei, acestea n-o să sufere. Iată, e pentru dumneavoastră, și i-a întins lui Dănilă un plic.
Bărbatul l-a deschis încet, a scos scrisoarea, a pus plicul pe masă, amânând parcă momentul lecturii. Fața sa a început să se schimbe văzând cu ochii într-una de om bătrân, buzele s-au lăsat în jos, fruntea i s-a acoperit de riduri, un tremur a prins a-i scutura mâinile.
Maria a ridicat mâna și, scoțând un oftat, și-a acoperit gura cu palma. Lidia și-a cuprins pântecul cu ambele mâini, ferindu-l parcă pe copil de nenorocire.
– Ce este, ce-i acolo, e de la Sașa?...
„Fiul dumneavoastră a căzut eroic și așa mai departe”, cu semnătura maiorului Taranin.
Maria Fiodorovna a leșinat, prăbușindu-se fără nici un zgomot, ușurel, ca un fulg. Căpitanul a dat s-o sprijine, dar ea zăcea deja la pământ și parcă i se tăiase respirația.
– Ușa, deschideți ușa și luați-i basmaua de pe gât, în baie avem amoniac, a strigat Lidia.
Mai devreme decât durerea pierderii, în ea a vorbit medicul. Durerea a ajuns-o imediat pe Lidia, și-a înfipt ghearele în inimă, apoi în șira spinării, și a prins a țipa abia auzit, fiindcă se începuse nașterea prematură.
Abia acum și-a venit în fire tata Dănilă și a început să alerge când la soție, când la noră, neștiind pe cine să ajute în primul rând. Căpitanul a telefonat la comisariatul militar și de acolo au chemat dintr-o dată două echipaje ale salvării.
Lidia a născut un fiu de șapte luni, deși prematur, dar un copil normal. Băiețelul a suflat un strop de viață în părinții lui Sașa.
Coșmarul încă nu s-a terminat, peste două zile a fost adus sicriul cu trupul pentru înmormântare. Un sicriu de zinc, nu era voie să-l deschizi. Timp de două zile lângă sicriu au făcut de gardă doi soldați, care se schimbau unii pe alții la fiecare patru ore. Tatăl sergentului Dănilă a încercat să ajungă la o înțelegere cu căpitanul, care a venit să petreacă trupul, ca să li se permită să deschidă cel puțin fața, să-și ia rămas-bun omenește. Însă căpitanul i-a arătat hârtiile în care scria negru pe alb și chiar cu ștampilă că este interzis să se deschidă sicriul.
Toate aceste zile și nopți Maria a stat lângă sicriu, lacrimile îi secaseră, vocea îi pierise. Ședea pe scaun cu mâinile spăsite pe genunchi, cu ochii ațintiți în gol, doar capul ei se clătina într-o parte și în alta, de parcă își legăna durerea. A doua zi Lidia a fost adusă acasă de la spital. Pruncul a rămas acolo, iar Lidia a venit ca să-și ia rămas-bun de la iubit. A intrat în casă fără răcnete, fără plânsete. S-a apropiat de sicriu, dar nu l-a atins. A căzut în genunchi în fața mamei lui Alexandru și și-a pus capul în mâinile ei – hai, leagănă-mă și pe mine, mă doare și pe mine, mamă. Atât de tare că durerea nu-mi încape în piept, mă strivește, mă arde. De durere, mi-a secat laptele. Ar fi plâns poate, lacrimile ar fi scos totul afară și s-ar fi simțit mai bine, numai că inima i s-a împietrit și nu se mișcă, nu lasă durerea să iasă din strânsoare. Se clătinau amândouă: mama cea bătrână și mama cea tânără, una pe scaun și cealaltă în genunchi. Dănilă tatăl a ridicat-o pe fată, a strâns-o la piept și a scos-o afară.
– Du-te, fiică-mea, du-te la fiu, acolo e mai multă nevoie de tine, noi aici, fără tine...
A intrat în cameră și s-a uitat lung la sicriu. Ar fi dat orice ca să deschidă această afurisită ladă de zinc. Nu, nu-i vine să creadă, nu-i vine, asta e, inima de tată strigă: nu crede, nu crede. Umbla în jurul sicriului, îi măsura din ochi ba lungimea, ba lățimea. „Nu, nu e fiul meu în sicriul ăsta, dacă e aici, înseamnă că i-au rupt picioarele sau capul, în lungime nu se potrivește defel.” Gânduri de astea îngrozitoare îi roiau prin capul cărunt. Deodată, un gând cu totul năstrușnic le-a umbrit pe toate celelalte. „N-o să mă păcăliți, veți îngropa mâine sicriul ăsta, dar eu am să-l dezgrop! Mințiți, fiul meu e viu!” S-a apropiat de soție, a cuprins-o duios de umeri, a ridicat-o și a dus-o în altă cameră. Cum o să treacă ea peste ziua de mâine, ce injecție să-i facă așa încât să se trezească poimâine...
Umbla încoace și încolo prin casă, fără să vadă pe nimeni, frecându-și mâinile și așteptând cu nerăbdare ziua de mâine. Avea prieteni credincioși, n-o să-l dea de sminteală, sunt prieteni din copilărie, au cunoscut împreună toate nevoile.
Ziua a fost grea, lacrimi, țipete, orchestra cu marșurile sale funebre. A trecut și peste ea. A așteptat căderea nopții, infirmiera a rămas cu Maria.
Iar el, bătrânul Dănilă, s-a hotărât să încalce legea aceea a lor care nu a fost scrisă pentru el, tatăl; fără nici un permis de exhumare a mers noaptea la cimitir și, împreună cu prietenul, a început să dezgroape mormântul, acesta fiind încă proaspăt. Lucrau repede, nu au apucat să obosească, și degrabă s-a arătat sicriul. S-au uitat unul la altul. Dănilă a dat din cap, adică, începe.
Vechiul prieten Nicolae a deschis cu aparatul de sudat sicriul, iar în el... în el zăcea un bărbat în vârstă cu înfățișare de uzbec. De emoție, Dănilă a sărit în sus. „Ce v-am spus eu?! Și voi nu credeați, păi, bineînțeles, nu-l știți pe fiul meu, nu putea să moară, nu putea și basta!”
Au fotografiat sicriul cu uzbecul în el, l-au îngropat din nou, iar a doua zi îi spune soției:
– Mamă, fiul nostru e viu.
– Maria s-a pus pe bocit.
– Ajunge, i-a zis el. S-a îmbrăcat și a plecat la maternitate la Lidia.
– Fiică-mea, spune-mi cine e maiorul care a semnat avizul de deces?
– Nu e un om bun, tată.
– E viu Alexandru, copila mea. E viu, nu e în sicriu, am verificat.
Le-a întors femeilor speranța, acum urma să-l întoarcă pe fiu.
A venit la comisariatul militar, nimeni nu a îndrăznit să-l oprească, a bătut cu pumnul său cât barosul în masa comisarului militar și a spus cu un glas înspăimântător de încet:
– Găsește-mi fiul, colonele, iar pe Taranin ăsta alungă-l din armată, altminteri va fi un mare scandal. A scos fotografiile și le-a pus în fața comisarului uluit. În trei zile te descurci, de nu, îți ridic toată Moscova în cap.
– Să lăsăm Moscova în pace, încep chiar acum să sun.
Însă Alexandru s-a găsit înainte să înceapă a-l căuta comisarul militar. Sergentul Andrei Ciumac a telefonat din Tașkent și a spus că Alexandru Dănilă, cel mai bun prieten al său, se află în spitalul militar din Tașkent, dar ar fi mai bine dacă ar fi transferat la Moscova sau la Kiev.
Aici au intrat în joc și rudele Lidiei, căci mamă-sa era și ea medic militar.
Sergentul Dănilă habar nu avea că i s-a ridicat parastasul. Și-a venit în fire după încă o operație, iar lângă patul său o femeie doarme șezând în capul oaselor. Păr de culoare închisă, tuns scurt, și semăna atât de mult cu draga sa Lidia încât a întins mâna și i-a atins ușurel fruntea cu degetul. Femeia, la rândul ei, se uita la el cu ochii Lidiei și i-a zâmbit, până și gropițele din obraz sunt ai Lidiei.
– Cine sunteți? a întrebat sergentul mai mult cu buzele decât cu vocea.
– Sunt soacră-ta, feciorașule, ți-am adus clătite, dar tu, uite, ți-ai găsit să te îmbolnăvești. Păi, când facem cunoștință, când facem nunta?... Dar tu încă nu știi că botezul va fi înaintea nunții...
– Unde-i Lidia?
– Lidia ți-a născut un flăcău voinic, ea nu poate veni aici, iar noi suntem gata de avion, mâine zburăm la Kiev. Ce nume o să-i dați fiului? Au și ieșit de la maternitate, dar copilul nu are încă un nume. Lidia te așteaptă.
– Daniel, a șoptit Alexandru.
– Daniel Alexandrovici. E solid. Tocmai asta am să le spun. Iar nepoțicăi, când o s-o aveți, am să-i aleg eu numele, e bine?
Dănilă a zâmbit, a dat aprobator din cap și a adormit. El trebuia să doarmă ca să prindă la puteri. Desigur, va prinde la puteri, căci acum se afla pe mâinile sigure ale soacrei. Unde mai pui că mâine îl așteaptă tata la Kiev.
Taranin nu a fost judecat, „greșelile și fărădelegile” sale au fost puse pe seama războiului, a confuziei, iar socrul-general a reușit să-l ajute să rămână în armată.
Alexandru și-a văzut fiul când acesta avea aproape două luni, creștea repede în greutate, mânca cu nesaț și le dădea tuturor cu tifla.
Cât privește fiica, ea a fost numită Ana-Maria, așa și-a dorit soacra, iar dorința soacrei e lege pentru ginere.