Virgilia e nevasta lui Virgiliu. Mai în vîrstă decît el. Serioasă. Nu-l ia în seamă pe soţ. Virgiliu e inginer de îmbunătăţiri funciare. Cu ţinuta-i dreaptă, țanțoș, îmbrăcat în palton de stofă groasă şi fină, maro-închis, puţin prea mare, bine încheiat la nasturi, parcă luat din vechea garderobă a bunicului, din noiembrie pînă-n aprilie, umbla prin judeţul Maramureş cu varii treburi. Mai avea doi ani pînă la pensie. Virgilia se pensionase deja, din învăţămînt. Cei doi locuiesc în Baia-Sprie, pe strada Bocor Wolf, într-un bloc de nefamilişti.

Virgilia e brunetă, faţă ovală, trăsături regulate, ten fin, distinsă, păr negru corb, moale, lucios şi pieptănat într-un rulou întors pe dinăuntru, prins cu o agrafă, gît subţire.
Din noiembrie pînă-n aprilie, Virgilia purta un batic de mătase colorat. Paltonul lui Virgiliu şi baticul Virgiliei se aflau în contrast. Zilnic, Virgilia croşeta pînă la ora cincisprezece. Apoi pleca la mănăstirea de lîngă oraş. Mai multe doamne ca ea se întîlneau cu călugărul înţelept Halmaghi. Astfel, Virgilia aflase de: „Sfîntul Apostol care zicea către Filipeni: Fraţilor...”, de: „Doamne-ndură-te de noi” şi de: „Dă-ne Doamne nouă”.
Împreună cu doamnele: Şarolta, Aurora, Bika şi Manda, Virgilia aflase și de reîncarnare, de Cartea Morților, cea tibetană, ori de cea egipteană, unde inima mortului e pusă pe unul din talgerele balanței, pe celălalt stînd Justiția, și de spovedania mortului: „Am dat pîine celui care a răbdat foame, l-am protejat pe cel slab contra celui puternic… N-am făcut să plîngă pe nimeni, n-am ucis...”. Vocea călugărului Halmaghi era susurătoare, blîndă. Virgiliei i se încredințase una dintre prețioasele chei ale bibliotecii mănăstirii. Studia. Abia pe la ora zece seara doamna lui Virgiliu se întorcea în apartamentul de bloc de la etajul trei.
Virgiliu şi Virgilia erau modeşti, cinstiţi, unde trebuiau să pună umărul ca să ajute, îl puneau, dar erau cam lipsiţi de dinamism. Mai ales Virgiliu, care număra zilele pînă cînd va veni eliberarea, pensia, pacea, liniştea. În douăzeci şi doi februarie seara, 2016, cînd Virgiliu mai avea 611 zile pînă la fericirea finală, toate s-au dus dracului.  
S-a întîmplat cam aşa: Virgiliu mînca în bucătărie un sandvici cu somon şi un caltaboş vegan negru, orele douăzeci şi două, cînd a scrîșnit cheia în yală. Virgilia a intrat pe coridor. S-a dezbrăcat și s-a îmbrăcat în hainele de casă. Virgiliu continua să mestece. Virgilia s-a aşezat pe un scaun de bucătărie în timp ce Virgiliu medita la îmbunătăţirile funciare din judeţul Maramureş. Virgilia l-a privit ţintă în ochi pe soţul ei. A început să turuie. Virgiliu a prins a face ochii mari, tot mai mari, gata să-i iasă din orbite.
Virgilia continua să vorbească, dar acum nu-l mai privea pe Virgiliu, se uita fix într-un colţ al bucătăriei, unde trebăluia, la pînza lui aproape ţesută, un păianjen:
 „Am meditat foarte mult, Virgiliu, am citit în biblioteca de la mănăstire cîte șase ore pe zi, împreună cu doamna Şarolta. I-am pus des întrebări călugărului Halmaghi, am învăţat multe, la vîrsta mea m-am apucat iar de studiu, printre cărţile şi damigenele cu vin din mănăstire. Virgiliu, Halmaghi are un Volvo, mai multe case mănăstireşti, dispărea în oraş, cînd revenea ne plimbam prin grădina cu arbori rari sădiţi de mînuța lui, aduşi de pe unde a putut, de la Roma, de pe la călugăriţele baziliene de lîngă Brescia. Toţi s-au adaptat climei mănăstirești, Virgiliu. Tu, nu eşti atent. Mestecă, dar și ascultă. Cînd se schimbă stăpînirile, e nevoie de învăţături noi care să-ţi desluşească noile stăpîniri. Cam cum a fost și la noi după revoluţie, Virgiliu. Călugărul Halmaghi dă casă şi masă celor neputincioşi. Dă învăţătură celor care se silesc să desluşească. Dacă ar fi să definesc chiar acum Moartea, care pe tine te sperie și te înfricoşează, te face să pari cocoşat şi milog, Virgiliu, aş zice că e tot un drum al Vieţii, așa ca un drum interior, deşi noţiunile de ‘interior’ și de ‘exterior’ şi-au cam pierdut semnificaţia, mă folosesc totuși de ele pentru a-ţi sugera ție drumul, calea, nodul ori miezul fiinţal, dar cine ajunge să-l parcurgă în viaţă, măi Virgiliu, nu-l mai are de făcut, condensat şi intensificat, în clipa morţii. Poate că-i chiar așa, trebuie experimentat. Mă-ntreb de cîteva luni care-i diferenţa între ‘Bardo’, starea intermediară descrisă în Cartea tibetană a Morţilor, şi lumea din oraşul în care trăim noi?! Poate că nu-i nici o diferență. Nici călugărul Halmaghi n-are încă răspuns. După moarte, însă, Virgiliu, reperul e clar : Dumnezeu, Isus şi cuvintele Evangheliei. Fără cele trei, oare nu suntem hăituiţi şi-n viaţă, şi-n lumea de dincolo, Virgiliu? Cădem în amăgiri, false identităţi, idoli şi refugii imaginare, Virgiliu? Ce zici tu? Spaima, groaza nu sunt oare îndărătul fugii noastre? Nu suntem aruncaţi de colo-colo de fel de fel de valuri şi vijelii, care eu nu ştiu ce sunt, care ne sperie, ne înspăimîntă, fugim şi căutăm să vedem lumina, care ea, lumina, e deja peste noi, în noi?!
În Cartea tibetană a Morţilor se spune clar, am citit cuvînt cu cuvînt că ai doar o alternativă, adică cele două Mari Căi, Virgiliu. Vai! Lumina e atît de puternică şi necunoscută nouă că ne bagă în sperieți. De fapt, ne apropie de cele difuze, familiare, lumeşti, exact aşa cum faci și tu. Pînă la urmă aflăm că şi-n viaţă e tot aşa, tot luminos. Dar trebuie să fii conștient pe ce cale mergi, Virgiliu. Vai! Moartea nu pare a fi decît calea Vieţii.
Doar că doar supercondensat şi ‘obligatoriu’, fără fente şi eschive, putem să mergem spre centrul fiinţal trecînd (şi) prin propriile creaţii. Cam asta am înţeles eu, Virgilia ta, din Cartea tibetană și din cea egipteană a Morților, Virgiliu. Lepădarea de sine, eliberarea, lucru de care nu prea suntem capabili în viaţă!
Moartea conştientă din Apocalipsa lui Ioan, care e trăită, consumată încă din timpul vieţii, simbolică, ba alegorică, drumul spre lumină, ca să putem noi păşi din lumea asta în alta fără nici un zbucium, Virgiliu meu drag!”.
Virgiliu simţea că nu mai are aer. Se oprise de mult din mestecat. Se uita la Virgilia lui, care încă privea cu intensitate păianjenul ţesător.
„Tu cum ai vrea să fii înmormîntat, Virgiliu? Eu îmi doresc să fiu învelită într-un cearşaf alb, cu picioarele goale, şi pusă în pămînt, pentru ca fiecare dintre elementele trupului să reajungă rapid în Natură. Tu ce-ţi doreşti, Virgiliu?”
„Eu vreau să dispar din acest loc şi să ajung iute în altul”, îngăimase, terorizat iar nu speriat, Virgiliu.
„Aha, ești grăbit, ţie ţi se potriveşte Cartea tibetană a Morţilor, mai degrabă decît cea egipteană! Poate că ai dreptate! Şi eu aş putea să renunţ la cîte ceva din Apocalipsa lui Ioan. Ce zici, Virgiliu, sînt nebună?!”
„Cu siguranţă”, a mai spus inginerul de îmbunătăţiri funciare, simţind cum bucăţi pe jumătate mestecate din sandviciul cu somon şi caltaboşul vegan negru i s-au oprit în gît şi că-l înconjoară ceva negru, negru, tibetan ori egiptean.
„Mă suuufoc, Virgi...”, mai îngăimă Virgiliu.
„Dar eu măcar am curajul să spun ce simt şi ce cred, Virgiliu”, a încheiat Virgilia, pregătindu-se să sune la 112.
În cincisprezece minute, la scara blocului sosise ambulanţa. L-au depus cu targa pe Virgiliu în vehicol, au dat drumul la sirenă. Era o urgenţă.