Am ajuns la țară spre prânz. După ce am descărcat mașina de bagaje, m-am dus să-mi văd „neamurile”, cum îi place cumnatului meu Vasile să spună. Prima vizită am făcut-o la  soră-mea Jeni, pe care n-o mai văzusem de câteva săptămâni. Se întorsese de curând de la Oradea, unde  urmase un  tratament medical dificil. Acum arăta foarte bine; dintr-o privire mi-am dat seama că lucrurile intraseră în normalitate și că era o învingătoare.

Deși știam dinainte că totul e bine, acum parcă mi se luase o piatră de pe inimă. M-a îmbrățișat și, printre lacrimile pe care nu și le putea stăpâni, i-am citit în ochi bucuria revederii.  Mi-a povestit multe și am lăsat-o să spună tot, căci simțeam că voia parcă să se lepede de toată povara ce-i ncovoiase umerii dintr-odată și pe nepregătite.  Eram liniștit acum, văzând că-și recăpătase încrederea în viață și în forțele sale. După un timp, schimbând vorba, îmi spune:
- Dacă ai fi sosit mai devreme, l-ai fi prins pe Cipri aici...  Acum un sfert de oră a plecat spre casă!
- Ce păcat... chiar  nu ne-am văzut de foarte mult timp!...
- Numa’… ne-am trezit dimineață cu el la poartă, continuă ea, cu aerul unui om care vrea să creeze suspans și, în același timp, arde de nerăbdare să ovestească.
- S-a întâmplat ceva? o întreb, gândindu-mă că Cipri nu ar fi făcut drumul de la Baia Sprie până la Uileac, așa fără de un rost, nefiind nici sfârșit de săptămână  și știindu-l și extrem de ocupat.
- Da, s-a întâmplat... și încă o dată mi-am dat seama că nimic nu se întâmplă fără rost pe lumea asta...  Să știi că și noi, la început,  am fost surprinși și puțin îngrijorați! Mai ales când am văzut cum ne îmbrățișează și ne zice: „Nu pot sta prea mult, am venit doar să văd dacă... sunteți bine!”.
Spunându-mi toate astea, ochii îi radiau o lumină plină de duioșie, iar tonul vocii trăda lacrimile care i se adunaseră în ochi, gata să izbucnească. Mi-am întors privirea spre geam, lăsând să curgă clipa atât de intensă și atât de liniștitoare și tămăduitoare în același timp pentru sufletul fiecăruia dintre noi. Gândul mi-a fugit la copiii mei pe care-i aștept oricum și oricând, fie că-i văd mai des, fie că sunt departe.  După o vreme, cu o voce bine controlată, a continuat:
- Simțisem că n-a venit  doar pentru atât...  Mi-am făcut curaj  și, cu  jumătate de gură, l-am întrebat: „No, dragul mamii, da’ Monica și Alexuțu’ sunt bine?”.  „Sunt bine!” ne-a zis, apoi, după câteva clipe de tăcere, care pe undeva m-au speriat, a continuat: „De venit încoace, însă, recunosc că Alex  e ... pricina... Dimineață, devreme, ne-am trezit cu el în pat. A pupat-o pe Monica după care a sărit  pe mine, m-a strâns tare în brațe, și mi-a zis: „Tati,  știi cât de mult te iubesc?”. Ne-am uitat cu Moni unul la altul și n-am putut spune nimic. Alex era atât de bucuros și de fericit încât, văzându-l, deși aș mai fi putut dormi o jumătate de oră, m-am sculat să mă joc și să stau de vorbă cu el. Vorbele lui mă unseseră la suflet și mi-au sunat în urechi multă vreme... Și, uite ... mă vedeți acum aici, să vă spun  că vă iubim... că... vă iubesc  foarte mult!”.
M-am ridicat de la locul meu și mi-am îmbrățișat cu drag sora,  căci acum, chiar dacă ar fi dorit să povestească mai departe, n-ar mai fi reușit...