Târziu, în noapte flămândă, am fost chemat în sala ,,blândei” judecăți.
Erau prezente durerea, singurătatea, suspinul, oftatul, viața, timpul, ora, clipa, necazul, bucuria, sărăcia, bogăția, seara cu amurgul în brațe, dimineața cu soarele înfășat la piept, prânzul ce face umbra mică, iar într-un colț stăteau chirciți anii duși.
Atât de mulți și de multe erau, încât nu aveau loc la prezidiul unde se executa … judecata și … sentința, iar sala prea mare pentru mine… unul singur.

   Trecusem de Târgu Lăpuş, drumul se îngusta, drum de animale, pe unde călcaseră roţile atelajelor apa mîncase pământul lutos, roşietic. Pe unele porţiuni trebuia să fii  mai atent decît pe şosea pentru că roţile trebuiau să ruleze numai pe tăietura făcută de roţile carelor.
Cînd aţi ajuns în satul Larga nu era ţipenie de om.

Acum vreo 25 de ani,un prieten ce lucra prin zonă, în Centrul Vechi,mă ruga, uneori, să ne plimbăm de acolo pînă spre casa lui, în cartierul Săsar... De peste fosta Judecătorie apărea o lună ca un iatagan  sclipitoare, că odată i-am spus: este un astru de care îmi este frică, mai ales aici, în zonă...  Aceste gânduri îmi revin în memorie privind câteva lucrări de pictură ce redau Piaţa Libertăţii. Desigur că nu este momentul să-mi compun memoriile în direct, cum spunea un alt prieten al meu, de fapt un dobitoc, dar vis-a vis de locul unde  lucra prietenul meu Poetul, exista o cofetărie, îi spunea Cofetăria Tineretului.

Nici poeții nu mai sînt  ce au fost, nu afli versuri despre vară, primăvară ori despre echinocții și solstiții. Intram în Grădina din Colonie, cum ai intra îm Grădina Raiului, de acuma, cu poetul Cosoi, să vedem ce mai face maestrul Olos. Îi spuneam maestru dar el însuși îl numea așa pe maestrul Hamza, omul cu bocanci de infanterist și nelipsita-i porsetă pe care o purta ca un pendul pe lîngă trupu-i masiv. Cobora și Ilie cel hîtru din cămăruțele atelierului, dinspre strada Victoriei. Ne așezam pe iarba de lîngă atelierul lui Mihai. Cel mai neplăcut era să merg eu să caut o sticlă de vin, ieftin și bun, în vreme ce ei mă așteptau.

Când o ușă se închide, o alta se deschide;
dar deseori ne uităm atât de mult la ușa închisă
că nu o mai vedem
pe cea care s-a deschis pentru noi”      
 Hellen Adam Keller

    Valeriu Simion se îndrepta grăbit spre clinica universitară din București, unde trebuia să înceapă practica de medic rezident, la secția de chirurgie.