A fost odată ca niciodată un băieţel, Jamal, de origine berberă, care trăia printre nisipuri şi beduini, în deşertul Sahara, împreună cu familia sa. Era brunet, cu părul şi ochii negri, cu pielea măslinie, de la soarele arzător al deşertului.
    Sahara este cel mai mare deşert de pe Pământ, cea mai mare parte a pustiului este stâncoasă cu pietriş, pustiul de nisip ocupând o suprafaţa mai redusă. Ocupă Nordul Africii şi porţiuni din statele Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, Mauritania, Mali, Niger, Ciad, Sudan şi o mică parte din Senegal şi Burkina Faso. Flora este rara, aici nu se gasesc decât curmali, iar fauna este foarte săracă: scorpioni, şopârle, serpi, vulpi de deşert, struţi.
    Clima este tropical-deşertică, cu temperaturi medii ridicate (38 °C), deosebit de fierbinte şi uscată; vântul care domină tot timpul anului este uscat şi aduce ploi rare. Variaţiile mari de temperatură de la zi la noapte care au atins în unele cazuri 45 °C (noaptea 5 °C - ziua 50 °C) au determinat formarea deşertului. Aici, cămila a înlocuit treptat calul, care nu face faţă acestor temperaturi ridicate.

-    Elena, unde ești? Nu te văd! Se auzi o voce abia deslușită.
În jur doar ceață densă, întuneric și frig.
-    Elena, unde eștiii? Se auzi disperarea din vocea care repeta într-una un nume.
Pași grei se aud în întuneric, un tânăr merge șovăind și privind în jur cu frică, de parcă îl urmărește cineva, un vânt rece suflă prin pletele lui, iar ceața deasă îl scoate din minți. În capul lui se trezesc multe întrebări, cărora nu le găsește răspuns:
” Cine sunt? Ce fac aici? Nu mai țin minte nimic. E frig și vântul acesta îmi taie mădularele, de parcă e arctic. Îmi este greu să respir, ce se întâmplă, unde mă aflu? Și unde este Elena?”

Aroma plăcută a cafelei pusese stăpânire pe bucătărie. Invita la tihnă. Bărbatul, trecut de multișor de prima tinerețe, își odihnea picioarele în poala iubitei sale, nevastă de-a doua. Fără acte dar… nevastă. Își uniseră angoasele și tristețile și ajunseseră la concluzia că, decât să se chinuie târându-se singuri spre anii din urmă ai vieții, parcă mai bine ar fi să-i parcurgă de mână, împărțind ceea ce aveau mai de preț: iubirea. Decât trist, mai bine vesel. Decât o săracie, mai bine două. Nu, nu înțelegeți greșit: nu două sărăcii, ci două pensii!

De partea cealaltă, în dreapta bărbatului, mamaia – mama nevestei de-a doua – își savura, tăcut, ceaiul, alăturat unei felii de pâine cu unt și dulceață. Din cauza dinților – câteva cioturi ce-o mai ajutau ca vai de lume – trebuia să fie foarte atentă la fiecare mușcătură din felia de pâine. Când simțea că tăria acesteia depășea pe cea a ruptului dumicatului, se folosea de ceai pentru  o mai bună înmuiere.

Ce bucurie pe mine azi! Tata mi-a spus de asearǎ cǎ mâine, adicǎ azi, mergem la peşte.
Nu realizam eu cum e sǎ mergi la peşte, poate la pescuit, dar mǎ bucuram cǎ merge şi tata lui Zburlita şi o lua şi pe ea. O zi numai cu Zburlita. Era un vis, ce mai! Adevǎrat.
Am adormit greu, pentru cǎ numai la asta mǎ gândeam. De abia m-a trezit tata pe la patru dimineaţa. Încǎ era întuneric. Eu am zis cǎ-i searǎ şi voiam sǎ mǎ culc la loc. Am cǎscat de s-a speriat Pufuleţ care s-a întors pe partea cealaltǎ dând anemic din coadǎ.
Cei doi tǎtici ne-au urcat pe bicicletele lor şi vâjjj!.. spre baltǎ.
Tatăl lui Zburlita avea o barcǎ în care ne-am urcat şi am alunecat lin pe luciul apei.

Groapa este singurul loc unde pământul “cade” în sus.

     Am crezut că  înnebunesc în acea zi. Încă de la plecarea de acasă mi s-a pus în vedere dar şi sacoşa în mână, de către scumpa mea nevastă, să cumpăr nişte pâine şi ceva cartofi. Firesc, întreb:
- Câtă pâine, câţi cartofi ?
- Ia vreo două… sau trei.
- Trei, ce ?
- Tu câte zici ?
- Bucăţi sau kilograme ?
- Să fie proaspătă şi roz.
Continuarea discuţiei ar fi dus sigur la o ceartă aşa că, plec la cumpărături pe răspunderea mea convins fiind că nu o să-i placă ce-am luat şi deci, ceartă tot o să fie sigur. Nu făceam decât s-o amân.