-Andrei, hai tată, trezește-te că e șapte.
          Aș mai fi dormit mult și bine dar cu tata nu era de glumit. Așa că mă dau jos din pat și mă îndrept spre baie târând picioarele. Apa rece îmi trezește puțin simțurile. Apoi mă îmbrac și mă duc la bucătărie.
         -Bună dimineața mamă.
         -Bună dimineața Andrei. Hai la masă.
          Tata deja plecase. Mama îmi pregatise o cană de ceai, pâine cu dulceață și puțină brânză.
         Vorbesc puțin cu mama, termin de mâncat după care îmi iau ghiozdanul și mă îndrept spre ieșire.

Londra, Marea Britanie

Dove,Dove?!...

Unul din bunii mei prieteni, ce l-am întâlnit acum ceva timp in urma la Londra, mi-a împărtășit una din peripețiile sale in timp ce voia sa ajungă in vest...mi-a povestit asta cu calmul lui de Oșean neaoș, si am ras de „mi-au sărit nasturii de la cămașă”...si de fiecare data când spun povestea asta altora pare sa aibă același efect.
Evident ca odată scrisa este posibil sa-si piardă farmecul vorbirii directe, dar am sa încerc sa o reproduc in dorința de a împărtăși peripețiile emigranților romani ce au suferit in tăcere in separarea de Romania draga, de prieteni si rude.
Nelu vine dintr-o familie de Români Oșeni, naționalist convins, dar internaționalist inevitabil...

    Era ora prânzului, ora la care simțeai cum soarele îți ardea pielea de pe umeri. Ridic privirea spre cer, apoi spre capătul rândului. Mai aveam cam o sută de metri de prășit până la capătul lanului de porumb.
      Reiau munca. Sapa părea tot mai grea și pământul tot mai tare.dar nu conta. Trebuia să termin și să mă duc să dau mâncare la copii. De trei ani de când soția mea a plecat la muncă în străinatate nu mai știam nimic de ea. Nu a mai interesat-o nici de mine nici de cei patru copii ai noștri. Ajung la capătul rândului. Sub o bluză aveam o sticlă de apă și ceva de mâncare. Desfac dopul și duc sticla la gură. Chiar dacă am încercat să protejez sticla de razele soarelui apa era clocotită. În pungă aveam un colț de pâine, o ceapă și o bucată de brânză. Dar nu mănânc. Hotărăsc să las la copii brânza.

Nimbul oraşului medieval încrustat pe ziduri respiră din uitarea solemnă şi bucuria trecătorilor. Arcade ale destinului istoric se agaţă de gândurile noastre rememorând vremurile apuse în cenuşa faptelor. Lângă turnurile cu creneluri, odihnesc reverberaţii mirate ale drumeţului grăbit de nevoile prezentului. La porţile impozante ale cetăţii de odinioară stau de veghe necontenit: aura trecutului, cenuşiul prezentului şi zâmbetul viitor al renaşterii sale. Poate numai aşa peste fardul ruginit şi colbul aşezat pe iluziile noastre înfăşurate în dorinţa de mai bine vor sosi vulturii din înălţimile la care aspirăm. Acum îţi împrospătezi gândurile în izvoarele nesecate ale moştenirii, ţi se dezvăluie trofeele câştigate prin spirit şi adversitate. De pe dealurile dezvelite care înconjoară cetatea, soarele reînnoirii îţi atinge fruntea şi-ţi binecuvântează surâsul. Duhul iertării se înalţă peste sufletele căzute în păcat şi din umbra păianjenului neobosit în ţesere, străbat razele luminii.

1
Ca într-o agonie a morţii ,era nemişcată într-un fotoliu şi privea cum ploaia cădea într-o perdea continuă.Se prelingea pe geamul ce înlocuia peretele exterior ,Lara cu ochii aţintiţi desena din privire diferite imagini ,trăiri anterioare . nimic nu ar fi făcut-o să se ridice .Telefonul suna pe noptiera tixită cu căteva cărţi care le citise de curând şi în care se regăsise aproape în întregime . totul părea o copie la indigo…Cineva insista să sune, nu auzea nimic ,nici nu clipea, o zduncinaseultima parte a cărţii abia terminată.mesageria telefonului o trezi din visarea destul de sumbră..Numărul necunoscut şi un mesaj simplu ,,bună , ce faci?o trezi din poveste imaginară,,nu avea nici cea mai vagă idée de unde poate fi şi aruncă telefonul.
Nu poate fi el.A trecut foarte mult timp.nu mai avea numărul lui,nu şi-l amintea.
-Ce vrea ?e prea familială intrebarea lui .