În camera lui Mihăiţă e doar un aparat de radio vechi. Hârâie dacă-i dă drumul. Şi pe unde lungi, şi pe unde scurte. Se anunţă o zi posomorâtă. Dimineaţa trece aşa, cu ceaţă în loc de geam. El se concentrează la marginea patului. Aha, ceaţa nu se ridică până la doişpe! Aşteaptă şi cântecul patriotic. Urma totdeauna după ştirile meteo. În plin avânt se deschide uşa, iar mătuşa lui aşază tava cu mâncare pe masă ca şi cum ar pune libretul de operă, Să stai în casă, Mihăiţă! Tonul e solemn. Mătuşa Filomela lucrează la spital, în laborator. Mihăiţă e obligaţie de familie. Deodată Mihăiţă nu o mai vede. Ce-i cu tine, îşi spune. Geamul e aburit, soba de teracotă, caldă. În aparat, o voce de pământ. Că elevii sunt la cules de porumb în primele săptămâni de şcoală. Practică, asta înţelege Mihăiţă. Din când în când închide aparatul.

Alia trecu cu mâna prin firele de păr și își lăsă privirea obosită spre clădirea principală a spitalului oncologic. Se simțea oare ca un trâmbițaș ce trâmbița alarma bolii, ori chema ploile în sufletele celor care așteptau în fișa medicală o urmă a nădejdii? Își ridică ochii spre cer. Oare curcubeul atârna și peste ființele însetate de culori vii, iar ea avea impresia piticului într-o grădină cu umbre hidoase? Hârtia din mânile ei aducea numai vești negre, iar îngerii parcă o apăsau învinuind peste umăr. Salcâmii știau numai să își clatine aroma într-o tă- cere mistuitoare, iar cuvintele înșirate printre fișe strigau amenințător spre trupurile topite ca niște lumânări sub ochii morții. Ea trase aer adânc în plămâni, nu-și amintea de câte ori astăzi bătuse această cărare de nu își mai sim- țea picioarele, însă era un sentiment mai plăcut;

În memoria scriitorului Mihai Nebeleac

Cei ce l-au cunoscut pe profesorul şi scriitorul Mihai Nebeleac, Mişa, cum îi spuneau confraţii săi Echim Vancea, Gh. Părja, Ion Petrovai, fraţii Mihai şi Vasile Bărlea, Pablo Romaniuc,  Ion Ardelean şi alţii, care cunosc bine întâmplarea pe care vreau s-o istorisec şi pot să susţină că e adevărată. Eu pe atunci eram doar un biet umil ucenic al maestrului Mişa, care cu multă dragoste şi răbdare mă iniţia în arta scrisului şi în ritualul băutului de vodcă, jurându-mi în fiecare seară că v-a scoate din mine un adevărat scriitor. Eh, dar ce să-i faci?.. Mişa a plecat în cele veşnice, iar eu am rămas undeva între un bun băutor de vodcă şi un  scriitor slab. Dar să revin la întâmplarea cu pricina.

Am încercat

Am încercat să-mi potrivesc altfel versul, să fie mai ușor de citit . În loc să las cuvintele să curgă cum vin, eram atentă la numărul de silabe, iritarea punea tot mai mult stăpânire pe mine. Nu pot!
Dacă eu nu pot să scriu pe silabe, cum poate altcineva să mi le numere și de ce ar face-o? E ca și cum mi-ar număra bătăile inimii. Chiar și aşa, cât ar avea răbdare să petreacă timp cu mine să nu-i scape vreo bătaie? Uneori am tahicardie...ce și cum mai numără?
Ba chiar mi se pare că-mi trage la răspundere sufletul. Cum să facă asta?...sufletul meu, ca și al tău, ca și al lui, își poartă propriile greșeli, propriile realizări, propriile iubiri...cum vrea... sau cum știe, pe treapta pe care se află acum.

Predeal mergem

Refugiu
Fuseseră cinci copii, români băimăreni, din părinţi ce-au trăit în fosta Austro-Ungarie şi cărora le-a fost dat să se nască în ceea ce devenise România Mare. Leona („Tuşa” Leona) era cea mai tânără dintre cei cinci. S-a înţeles de minune cu fraţii ei Vasile, Dodo (Dezideriu, „Unchiul” Dodo) şi Alexandru, dar era privită de sus de sora ei mai vârstnică, Valeria, care, căsătorită fiind cu Ioan P…, un om considerat bogat, o trata cu superioritate. Ba, se mai zice ca Valeriei nici nu-i prea stăteau bine ochii în cap, dar asta nu face parte din poveste…
Soţul Leonei, un oarecare Miclăuş, a murit când fiica lor, Cornelia (Neli) abia avea 4 ani, după care Leona a crescut-o singură.
După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, „unchiul” Dodo a fost relocalizat la Sibiu, împreună cu clinicile universitare clujene, care au „plecat” în refugiu.