Nici poeții nu mai sînt  ce au fost, nu afli versuri despre vară, primăvară ori despre echinocții și solstiții. Intram în Grădina din Colonie, cum ai intra îm Grădina Raiului, de acuma, cu poetul Cosoi, să vedem ce mai face maestrul Olos. Îi spuneam maestru dar el însuși îl numea așa pe maestrul Hamza, omul cu bocanci de infanterist și nelipsita-i porsetă pe care o purta ca un pendul pe lîngă trupu-i masiv. Cobora și Ilie cel hîtru din cămăruțele atelierului, dinspre strada Victoriei. Ne așezam pe iarba de lîngă atelierul lui Mihai. Cel mai neplăcut era să merg eu să caut o sticlă de vin, ieftin și bun, în vreme ce ei mă așteptau.

Când o ușă se închide, o alta se deschide;
dar deseori ne uităm atât de mult la ușa închisă
că nu o mai vedem
pe cea care s-a deschis pentru noi”      
 Hellen Adam Keller

    Valeriu Simion se îndrepta grăbit spre clinica universitară din București, unde trebuia să înceapă practica de medic rezident, la secția de chirurgie.

O iubea pe Gherghina mai tot satul, de la mic la mare,și de la mare la mic, fiecare în felul lui, în funcție de vârstă, de gradul de rudenie, de ceea ce făcuse ea pentru fiecare în parte și pentru toți la un loc, ce mai, o iubeau până și dușmancele...dar invidioase nu arătau așa pe șleau, însă între ele, aproape totdeauna mai mult o lăudau decât o bârfeau.
   Era frumoasa, deșteapta și vrenica satului. Nu avea nici o vină  că se născuse așa...ba chiar de multe ori și-ar fi dorit să fie și ea ca celelalte fete de seama ei, să treacă neobservată, să nu dea apă la moară la gura satului, cum s-ar spune, să se vorbească toată ziua bună ziua , numai și numai de ea, ori de câte ori se întâlneau câte doi trei bărbați sau femei pe ulițele înguste ale satului.

Într-un sat din Oltenia, o oaie albă a fătat un miel negru cu şase picioare. Cum ne aflăm în era INTERNET-ului, vestea s-a răspândit cu repeziciune. Şi, în zona lui Petrache Lupu, s-a strâns lume, popor, presă scrisă şi audio-video, specialişti, analişti. Să dezbată.
         La început au ieşit la rampă radicalii. Mielul e negru, are şase picioare, s-a născut pe 13 ianuarie, e limpede că are pe dracul în el, deci trebuie împuşcat, înţepat cu cuţitele în inimă, ars până la ultimul oscior, iar cenuşa să fie îngropată la şapte metri adâncime.

Când m-a sunat cu un an în urmă pentru prima oară și i-am auzit vocea în telefon, voce pe atunci complet străină, m-a anunțat laconic că soțul meu a fugit cu prietena lui.
„Știu“, am spus.
În fine, nu știam nimic despre el, cine este, sau cum se numește, ori cine anume era femeia, știam doar că soțul meu nu se mai întoarce acasă. Eram nefardată, nespălată şi nu apucasem nici măcar să mă pieptăn, deşi era ora unsprezece.
„Ați dori să ne întâlnim să vorbim despre asta?“