Motto: Viața înțeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte poate fi!  
„Munții noștri aur poartă, am putea să fim bogați,
Însă nu ne sunt salvare, ci motiv să fim prădați,
Biciuiți de monștri  vremii și răpuși de neputință,
Am trecut peste milenii cu speranță și credință
Și am nădăjduit că poate neamul nostru într-o zi
Peste alte mândre neamuri ca o stea va străluci...”

Prima mea ,,excursie organizată" a fost în toamna anului în care începusem clasa a cincea. . Organizator d-nul profesor de istorie-geografie de la școala gimnaziala Produlești. Eram, fiind singurul profesor de profil, firește eleva dumnealui.
Era un profesor în vârstă, prin mâna  căruia trecuseră multe generații, însă prin ținută și comportament, era total diferit de ceilalți colegi profesori.
Pe atunci, ca și apelativ pentru profesor, era impus  prin reguli stricte cuvântul ,,tovarășu”….Nu știu de ce, în cazul de față, atât elevii, cât și caderele didactice din școală, precum și părinții elevilor ori simpli locuitori ai comunei, se adresau acestuia cu..Domnu” Ionescu”. Nimic din ținută, comportament, atitudine, prestanță , superioritate nu-l trăda ca …mare domn...era….

Copil fiind, fredonam ,,Demult nu mai trag cu praştia-n vrăbii". Nu înțelegeam prea bine mesajul, până într-o zi, când totul a devenit realitate.
    Din curtea casei copilăriei până la şcoală, mergeam pe jos vreo douăzeci de minute. Trezit mai devreme de corul vrăbiilor, alergam din fața casei până la poarta, lovind cu picioarele o minge dezumflată. Pe aleea proaspăt pavată, o piatră zgrunțuroasă, desprinsă de la locul ei, imi incomoda vizibil driblingurile imaginare, încălțat cu tenişi noi chinezeşti, albaştri.

1.
„Când Cosmin terminase de povestit câte se adunaseră pe capul tatălui său, hotărârea mamei sale era deja luată.
- Dacă nu are cine, îl voi însoţi eu la operaţie, spusese ea cu fermitate.
- După toate câte au fost...încă mai eşti în stare să faci asta? nu ai nici o obligaţie...putem angaja pe cineva...
- Dragul meu, nu-mi spune că tu îl îngrijeşti din obligaţie, este vorba de... tata.

În gara care trece accelerat pe lângă trenuri, șed tolănit pe pătuiagul de ani. Căpătâi îmi este snopul copilăriei. Aranjat așa... pe maldărul de ani, în vagonul aglomerat foarte, gânduri rebele mă trag de urechi.
De gaica ultimului an mă simt ancorat și zguduit  precum barja de vasul tractator. Întorc capul speriat și... ce văd? O băbuță cu un șorț mare, plin, mă zgâlțâia de brâu. Cu tot respectul pentru cei în vârstă, întorc capul în cealaltă parte, spre ce este frumos, spre geam, spre... senin.  O și mai mare zdruncinătură se produce la gaica anului de-abia-nceput - 67.