Ecoul unui destin literar: In memoriam Ioan Romeo Roșiianu

Mihaela CD

Ioan Romeo Rosiianu, un reper al conștiinței culturale românești contemporane

Există oameni care scriu pentru a respira, pentru că așa simt că trăiesc. Pentru  aceștia a scrie înseamnă a da sens existenței prin cuvânt, pentru a înălța spiritul prin idee. Ioan Romeo Roșiianu a fost unul dintre acești aleși ai condeiului, un om al verbului viu, truditor neobosit în misiunea sa culturală, mereu în slujba literaturii, a culturii și a semenilor. Iubirea necondiționată pentru cuvântul scris și pentru oameni nu aveau hotare.  
Plecarea sa prematură dintre noi, lasă un gol imens în mediul literar-cultural românesc din țară și din afara granițelor și,  în mod evident în cel maramureșean unde a fost un pilon de bază și un membru de seamă, lăsând în urma sa o moștenire de neșters, care îi va purta numele dincolo de timp.
Născut la 3 august 1969, în Roșiorii de Vede, județul Teleorman, Ioan Romeo Roșiianu și-a construit destinul literar cu o pasiune rară, modelată de un simț profund al responsabilității culturale. A debutat în 1983, în publicația ’’Teleormanul literar și artistic’’, cu un grupaj de poezii care anunțau deja o voce distinctă în peisajul liric românesc.

FLORINA NINA BREAZU, UN EXCUBITOR MODERN, ÎN ARIPI DE SERAFIMI

Valentin Lupea

          "Da, iată unul care a măturat văzduhul, a străpuns cerurile, s-a năpustit pe lângă stele și a trecut dincolo de hotarele luminii! Cheia curiozității sale silitoare a deschis vederii simțurilor și tuturor puterilor rațiunii toate cămările adevărului câte ni se pot deschide. El a dezgolit natura de rochia și vălul ei. NOLANUL a dezlegat spiritul uman și cunoașterea, căci se înăbușea în temnița strâmtă cu aer tulbure, dinăuntrul căreia, cu mare greutate și numai printr-o crăpătură putea privi nespus de îndepărtatele stele, și aripile îi erau retezate ca nu cumva să zboare și să despice vălul norilor"(Giordano Bruno, LA CENA DE LA CENERI, dialogul I, citat de Williams Boulting, GIORDANO BRUNO, Londra, 1914, p. 537).
          Prin cartea sa, simbolic intitulată, ARIPI DE SERAFIMI, Editura REÎNTREGIREA, 2O25, o carte care m-a fascinant și m-a atras încă de la prima răsfoire, o carte ce contribuie la înțelegerea sensurilor adânci ale suferințelor și necazurilor, fiind un adevărat ghid de vindecare sufletească prin răbdare, crez și rugă întru cele sfinte, printr-o rugăciune continuă care metamorfozează durerea și necazul în lumină sufletească și trupească, pentru oricine care o citește și care crede în aceste meditații...

AUTOMĂRTURISIRE ȘI VALABILITATE GENERALĂ CU FLORINA NINA BREAZU ÎN SEMINȚE DE ROUĂ PENTRU TĂMĂDUIREA SUFLETULUI

Valentin Lupea

          SEMINȚE DE ROUĂ PENTRU TĂMĂDUIREA SUFLETULUI, Editura ECOU TRANSILVAN, Cluj-Napoca, 2024 este cea de-a treia carte a doamnei Florina Nina Breazu, în linie cronologică a apariției, după O SINGURĂ INIMĂ, (proză), 2022 și DRUMUL SPRE LUMINĂ, (dezvoltare personală și spirituală), 2024, urmată apoi de POVEȘTILE NINEI,(carte de povești pentru copii), 2024 și ARIPI DE SERAFIMI, (un veritabil ghid de vindecare sufletească prin răbdare, crez și rugă), 2025.
           Și cartea de față aparține aceluiași timp de literatură creștină filosofico-meditativă, cu concentrare pe valorile, credințele și învățăturile creștine, acoperind o paletă vastă de scurte eseuri cu tematică creștino-meditativă și moralizatoare, având la bază elemente legate de credința în Dumnezeu și de învățăturile biblice moralizatoare și tămăduitoare pentru suflet, elemente care propulsează iubirea necondiționată întru cele sfinte, speranța în viața de apoi și-n harul divin, literatură care apelează la aceleași principii ale dezvoltării personale și spirituale. 

Suflet de femeie (cuvântul editorului)

Johnny Ciatloş Deak

Cartea Suflet de femeie semnată de inconfundabila Mihaela CD,  s-a născut din vibrația unei harpe interioare, într-un  regal liric al sufletului în care cuvântul nu este doar purtător de sens, ci și de lumină, de muzică, de destin.
Mihaela CD scrie cu măiestria celor care trăiesc frumos. În versurile ei pulsează armonii, se țese muzica interioară a ființei, iar fiecare poem are parfumul unui gând netrăit până la capăt. Din fiecare strofă răzbate o blândețe regală, o înțelepciune care mângâie și luminează. Poezia ei nu vine din zgomotul lumii, ci din tihna sufletului care cunoaște iubirea, dorul, tăcerea și strălucirea clipelor în care timpul capătă răbdare. 
Cartea de poezii Suflet de femeie este scrisă cu seva inimii poetei Mihaela CD, drept ofrandă a sufletului, o arhitectură a emoției în care fiecare vers devine punte între om și divin, între amintire și speranță, între ceea ce suntem și ceea ce tânjim să fim. Poeta invită  la iubire transformând emoția  în împărtășire. 
 Poezia Mihaelei CD este frumoasă, înaltă și  clară precum o rugăciune rostită în șoaptă, impunătoare precum un imn scris în vitraliile unei catedrale interioare. Versul său se formează în aurora sufletului,  șlefuit cu migala unui bijutier, iar fiecare strofă pulsează...

Simfonia gândurilor (cuvântul editorului)

Johnny Ciatloş Deak

Mihaela CD este o autoare prolifică, cu o putere creatoare extraordinară, arzând până la ultima picătură pe altarul creației precum o lumânare. Fie că vorbim de proză, critică literară, aforisme, poezii sau articole, Mihaela CD este întotdeauna pregătită pentru noi proiecte.
Iată că și de această dată bine-cunoscuta scriitoare Mihaela CD ne invită la un regal de frumusețe, gingășie, finețe și noblețe sufletească. Ne aflăm în fața unei cărți deosebite, cu un titlu foarte sugestiv, SIMFONIA GÂNDURILOR, o carte ce adună cu rafinament, într-o simfonie de gânduri, lucrări de critică literară, eseuri și articole diverse. 
Așa cum ne-a obișnuit în scrierile sale în calitate de scriitor, poet, cronicar sau jurnalist, în cele peste 20 de cărți personale, autoarea Mihaela CD ne surprinde de fiecare dată cu prospețimea gândurilor şi ideilor sale. Fiecare carte pe care o scrie are acel ceva unic și magic în același timp.

Viață Violetă

Johnny Ciatloş Deak

Unele cărți  se nasc din necesitatea de a spune, altele din noblețea de a cânta. Există momente rare în care sufletul lumii se așază într-un trup de vers, momente în care timpul, cu toată neliniștea lui, tace o clipă și ascultă. În astfel de clipe se nasc negrăbit și deloc întâmplător cărți precum  Viață Violetă, dintr-o necesitate tainică a frumosului de a se face auzit. 
Volumul de poezii Viață Violetă publicat la editura Globart Universum  în anul 2025, ce poartă semnătura autoarei Mihaela CD,  este o invitație la  regăsirea de sine, la  acea stare de bine și frumos a sufletului după care tânjim cu toții.
Mihaela CD este un nume cunoscut în peisajul literar contemporan. Autoare a peste douăzeci de cărți personale de autor, poetă, romancieră, critic literar și un spirit profund implicat în promovarea valorilor autentice, este recunoscută nu doar pentru rafinamentul versului, ci și pentru eleganța discursului intelectual.
Într-o epocă grăbită, unde sunetul cuvintelor e tot mai adesea golit de rezonanță, Mihaela CD readuce în prim-plan arta poeziei în vers clasic așa cum trebuie  ea să fie: o artă înaltă, sonoră, cu ritm și rimă, o arhitectură interioară a unei voci poetice cristaline și inconfundabile. Poezia sa exprimă...

Poezii de Clara Margineanu

Clara Margineanu

Doar cei care ne sânt

Oamenii care pleacă nu ne mai încap,
Ne rămân mici, precum hainele din copilărie,
Arată precum paparuda care cheamă ploi în plin potop,
Stricând rima vieții și ceea ce chiar a trebuit să fie

Oamenii care nu pleacă nici n-au nevoie de întâlniri,

Poezii de Tibu Gelu B.

Tibu Gelu B.

Clipa,

"Uneori clipa trece grăbită prin ceasurile noastre,
ca un gând care ne încearcă cu tărie,
Și-mi spun că timpul nu fuge așa repede
doar ne privește altfel
când ne apropiem de adevăr.
Oricât ascundem suflețelul nostru
el se întoarce la ceea ce e cu adevărat important
ca să afle cine suntem.
Întrebările ne înghesuie lacrimile în ochii noștrii,
până când vrem să le rostim.

Poezii de Gelu Dragoș

Gelu Dragoș

Corăbii de cuvinte

Motto: „ Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...”
(Lucian Blaga)

Corăbiile de cuvinte, încărunţind, lângă o vâslă
mut, ca o lebădă, poetul stă rezemat de umbra lunii
pe mine mă tot latră iarba şi întunericul de pâslă
iar, prin abecedarul limbii mă-nţeapă viespea raţiunii.

Când zeii ospătează vifor, la-ncrucişare de destine
flotilele de cărăbuşi, plecate să se-ngroape-n verde
mai trag o brazdă prin cuvinte, înnobilând cum se cuvine,
imperiile de cenuşă, limba rănită peste verbe.

Poezii de Zenovia Priboi

Zenovia Priboi

La tine-n suflet

Păstrează-mi un locșor la tine-n suflet,
să nu îmi spui că l-ai dat nu știu cui,
îți dau chirie zilnic câte-un zâmbet,
și o privire-a ochilor căprui....

Duminică-ți mai dau o mângâiere,
pe frunte ai un loc care te doare,
și-apoi îți sărut ochii în tăcere
și colțul gurii ce sfios tresare!

Istoria unui romantic (monolog)

Diana Cozma

El: așadar: când m-am separat de soția mea, am urlat: „nu mai simt afecțiune pentru tine, îți spun, nu mai am nimic-nimic, nici un sentiment, nicio senzație, nicio nicio... ce mai încoace-încolo, nu te mai iubesc, înțelegi?!!!;am fost cinstit, organic, nici nu aveam cum să fiu altfel, căci în venele mele curge sânge nobil, bunicul meu, pardon, străbunicul meu, ce contează bunic-străbunic, a fost stăpân peste plantații uriașe de grâu, la picioarele lui se prosternau sute de sclavi, îl venerau ca pe un zeu!”;da, i-am spus deschis adevărul: „nu mai suport să mă târăști prin lanuri de grâu și să mă iei în posesie ca pe un animal; m-am săturat să mă hăituiești, să mă azvârli ca pe-un sac în patul matrimonial și acolo să mă înfășori în steagul roșu-sângeriu, moștenire de la strămoșii tăi, luptători pentru drepturi egale între indivizi; căcat! care egale, care?

Despre moartea suspectă a unui colonel patriot

Iacob Oniga

Era o dimineaţă obişnuită de 17 septembrie 1989. Nimic nu prevestea nimic. Şi, cum zicea un tip mai hâtru despre viaţa asta: „Dacă n-are rost, ce rost mai are”!.
Am plecat, ca în fiecare zi la serviciu în aşa fel, încât cel puţin pe la 7.45 să intru pe poarta instituţiei din fosta stradă a Scânteii. Mi-am văzut conştiincios de ale mele. Nu aveam timp de cafele şi discuţii interminabile înainte de a începe munca, mai ales că în acea perioadă cafea nu prea era, ci înlocuitori, adică „nechezolul”, o cafea mai slabă, dar destul de bună la gust, naturală şi ecologică, cred. Nu eram aşa simandicoşi ca azi, când aproape toată ziua bem cafea şi constatăm cu stupoare la sfârşitul zilei că n-am muncit nimic. De fapt, cam de 24 de ani bem numai cafele şi povestim absurdităţi goale pe dinăuntru.
În structura antiteroristă de atunci, pentru culegerea de informaţii pe profil, eram doar doi ofiţeri, eu şi tânărul locotenent şi           consătean-lăpuşan, Lazăr Mircea, un om deosebit, fiul unei familii de intelectuali - mama învăţătoare iar tata profesor de istorie. Împărţeam acelaşi birou. Ne înţelegeam bine, mai ales că eu îi eram dator moral, având în vedere faptul că tatăl lui, Bunul Dumnezeu să-l ierte, m-a învăţat, fără ca eu să-mi dau seama atunci, când eram încă copil, să gândesc şi să fiu patriot român. Am început să discutăm de-ale noastre. Deşi în acea vreme se vorbea mult prea puţin despre terorism în România, el exista într-o anumită formă. Azi avem de toate din ce ne lipsea anterior. Terorism, şomaj, crimă organizată şi multe altele. Într-un cuvânt sărăcie şi degradare morală şi fizică.

Doctor, fără arginți !!!

Eugenia Dumitriu

"Cărăruie, cărăruie, care duci la București/ Drum ca
tine altul nu e, nici în lumea din povești./ Te aș-
terni în calea lungă a truditului meu dor/ Numai
gîndul lași s-ajungă, la căsuța cu pridvor/ Cale
lungă și frumoasă, cale ruptă de haiduci,/
Numai dorul duce acasă, dar pe mine, când mă duci? "
 
                      Era după amiază, cu parfum de toamnă, pe cerul sidefiu al Madridului, cutreieram străzile superbei metropole lovindu-mă uneori de oameni şi de arbori, aveam gâdul acasă, la România, la oraşul copilăriei şi adolescenţei mele, Roşiorii de Vede  şi încercam să-mi imaginez că poate după un colţ de stradă mă voi trezi aşa ca într-o poveste pe strada Oltului şi un dor trufaş îmi fărâmiţa inima, blestemată depărtare. La ceasul când păsările dădeau vamă timpului, cântecul lor înalt şi liber, de o mie de ori mai liber decât mine, am avut plăcerea și onoarea de a-l cunoaște personal, în casa domniei sale din Madrid, pe domnul doctor Antonio Rodriguez Romero, urmaș, pare-se ai vestiților doctori evangheliști, Damian și Cosma, numiți  și „doctori fără arginți” și spun asta pentru că a fost doctorul care a asigurat asistență medicală azilanților politici români,

Lăcrimarul cu fustă

Simona-Ioana Cucuian

La el în casă. Ca la el acasă? Ura expresia „Simte-te ca la tine acasă!” Unde? Ce? Cum? Sau cealaltă „Fă-te comod!” Adică? De ce? E vreo placentă stabilă prin zonă, izolată cu termopan şi antifonată cu bureţi sau vată de sticlă? Toate astea nu erau decât agasări ale normalităţii. De undeva, dintre boscheţii prafuiţi şi pişaţi din dreptul geamului - în dimineaţa asta, cu vreo 50 de metri mai îndepărtat de retină, cumva scos pe ochi, se auzeau ritmuri mecanice de gazzara. O atmosferă băgată pe gât. O poluare fonică extremă şi alternativ încreţită. Ar fi vrut să fie puiul de cimpanzeu alb. Abaterea. Micuţul care a scapat normei şi s-a nascut alb în plină noapte, în mijlocul unei perpetuari străbune de culoare. Chiar şi aşa se poate trăi. Cu tot cu Preludio en Tristeza Menor. Dar el, el se consola ca un taur într-o încăpere strâmtă. Dadea senzaţia că ar avea de gând să schimbe ceva în viaţa lui. Să se înfurie totuşi? Ca schema să fie clară şi tăiată din rădacini? Va sparge toate obiectele pe care le idolatrizase cu ceva timp în urmă prin trăirile lui cât de cât spirituale. Poate că şi alţii procedeaza la fel.

Regele clown

Adela Iancu

În fundal, palatul regelui, cu balcon spre scenă. În faţă, manejul – oraşul, regatul său. Aici sunt clownii făcând giumbuşlucuri, în timp ce povestitorul ne introduce în atmosferă sau clownii se transformă rând pe rând în povestitori (preferabil aşa).

Povestitor 1:  Povestea spune că a fost, şi poate că mai este, un loc pe lume unde, încă din burta mamei, oamenii au o faţă albă, o gură mare şi scălâmbă şi un nas rotund şi roşu de clown adevărat.

Pov. 2            Un adevărat regat al clownilor.

Pov.1             Regele acestui regat este cel mai mare clown al tuturor timpurilor,

stârneşte râsul la orice pas şi este aplaudat şi admirat de toţi, însă, ca orice clown adevărat...

Pov.2             ... şi care se respectă...

Pov.1               ... este trist.

MAJORATUL

Luciana Marinescu

PERSONAJE:
Mălina
Mihnea
Delia
Vlad
Lăcrămioara
Viorela
Mircea

FIGURANȚI: ospătărița, DJ-ul și grupuri de tineri.

Notă:Textul nu poate fi montat sau modificat fără acordul expres al autorului.
Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, distribuită sau transmisă, sub nicio formă sau mijloc (fotocopiere, multiplicare, copiere), sau orice altă metodă mecanică ori electronică, fară consimțământul autorului. Textul cuprins în această lucrare aparține în totalitate autorului, acesta având toate drepturile și responsabilitățile asupra lui.

(26) FRUMOSUL POATE INFORMA ARTA, DAR NU STĂ ÎN EA

Valentin Lupea

          Pentru estetica medievală artele nu reprezentau instanțe ale frumosului din care s-ar fi putut deduce o definiție generală a acestuia. Adevărat era contrariul. Proprietățile generale ale fenomenului erau date, iar artele, fie ca intreguri, fie ca exemple particulare, relevau proprietăți care le dădeau dreptul la epitetul de frumoase. 
          Unele dintre artele poetice, mecanice sau "adultere" - sculptura, arhitectura, pictura etc. - corespund mai îndeaproape conceptului nostru actual de arte "frumoase" și pretind modalitatea noastră de a gândi legătura cu, ceea ce însă nu era adevărat pentru Evul Mediu. Artele "liberale", fiind mai spirituale, mai riguros numărate, erau mai apropiate de idealul estetic. 
          Dar există și un al treilea grup de arte aflat într-o și mai mare proximitate de ținta frumosului. Acestea erau artele teologice care se ocupau cu facultățile supranaturale ale omului. 

(25) ARTA CA PRODUCERE

Valentin Lupea

          Multă vreme, artele mecanice au fost denumite arte poetice, din cauză că presupuneau confecționarea, facerea unui anumit obiect material, ca o casă, o bancă sau o farfurie, iar mai apoi au fost clasificate separat de artele teoretice și practice care au fost discutate de Aristotel. 
          În această clasificare, pictura a devenit o formă de poezie, din cauză că pictura este un lucru facut și rămâne accesibil simțurilor după confecționarea lui. 
          Sfântul Augustin a grupat artele practice, al căror scop este o acțiune, nu o lucrare, laolaltă cu artele poetice, numindu-le pe amândouă arte mecanice, deoarece nu conduceau spre un mediu spiritual și nu se exercitau într-un asemenea mediu. 
          Însă, frumosul poate ajunge și în zona inferioară "liberalității" artelor, preschimbând în frumusețe toate produsele și toate acțiunile care manifestă energia puterii formative.